Întâia epistolă a lui Petru. Capitolul 2. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Apoi ne sunt prezentate atât privilegiile cât şi nevoile creştinului. În primul rând, el este în mijlocul unei lumi rele, dar nu numai atât, el mai are încă ceva care este la fel de rău ca şi cele din lume. „Lepădând deci orice răutate şi orice viclenie şi făţărnicii şi invidii şi orice vorbiri de rău, ca nişte prunci nou-născuţi, doriţi mult laptele spirituali curat al Cuvântului, ca prin el să creşteţi spre mântuire“. În Bibliile noastre obişnuite nu veţi găsi scris „spre mântuire“[1], dar aşa este în realitate. Apostolul ne prezintă ca fiind unii care, prin cuvânt, cresc spre mântuire (adică spre finalul în glorie). Nu de multe ori sunt omise astfel cuvinte. Cea mai obişnuită greşeală a celor care au copiat scripturile este că au adăugat cuvinte. Copiştii au asimilat deseori un pasaj cu altul şi au considerat că este potrivit ca să fie într-un loc la fel ca în celălalt, astfel încât tendinţa generală a fost aceea de a toci muchia fină a sabiei Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Dar, în acest caz ei au omis. Poate deoarece, la prima vedere, aceste cuvinte pot să-i sperie pe unii care ar gândi că prin aceste cuvinte mântuirea ar fi cumva slăbită. Dar nu trebuie să vă temeţi niciodată să vă încredeţi în Dumnezeu sau în cuvântul Lui. Nu vă temeţi niciodată pentru onoarea Scripturii şi niciodată să nu daţi înapoi de la a vă întemeia pe ceea ce spune Dumnezeu. Pot spune fără nici o ezitare că, după raţionamentul meu, că aceasta este ceea ce spune Dumnezeu, dacă este să ne ghidăm după cele mai vechi şi mai cu autoritate texte[2].

„Dacă aţi gustat, în adevăr, că Domnul este bun. De El, apropiindu-vă, ca de o piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos“. Aici ne sunt prezentate două caracteristici ale preoţiei. Întâi avem „o preoţie sfântă“, apoi, în versetul 9, „voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească“. Ambele decurg din Hristos şi sunt în comuniune cu El, care acum îndeplineşte o slujbă preoţească după modelul lui Aaron, cu toate că, prin ceea ce este El Însuşi este „preot după rânduiala lui Melchisedec“. Adică, el este şi preot şi împărat, după cum, în prezent, El slujeşte pe temeiul jertfei, mijlocind după modelul lui Aaron dincolo de perdeaua din lăuntru, perdea care este însă ruptă. El împlineşte acum tot ce reprezentau simbolurile levitice în sfânta sfintelor. Pe aceasta se întemeiază preoţia spirituală, şi, ca urmare, noi, cei care suntem ai Săi, ne apropiem pentru a aduce jertfe spirituale. Înafară de aceasta, nu numai că apropierea de Dumnezeu este în sfinţenie, ci demnitatea împărătească este îi este imprimată credinciosului. Şi aceasta este extrem de important să ne amintim şi să căutăm să realizăm prin credinţă. Unde se probează toate acestea? Înaintea lui Dumnezeu ne plecăm laudă şi adorare, iar înaintea lumii suntem conştienţi de gloria pe care ne-a dat-o harul. Dar căutând favorurile lumii onorăm lumea şi facem de ruşine poziţia pe care o deţinem. Vai! cât de des este creştinul înclinat să uite demnitatea pe care o deţine! Să avem mereu în minte faptul că suntem o preoţie împărătească pentru a arăta, după cum ni se spune aici „virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric† la lumina Sa minunată“. Dar, atunci când se pune problema să ne apropiem, să nu uităm că suntem o preoţie sfântă. Putem înţelege cu toţii că este necesară sfinţenia când avem a face cu Dumnezeu, iar caracterul împărătesc trebuie manifestat înaintea lumii, când suntem tentaţi să uităm onoarea noastră cerească.   

„Voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi popor al lui Dumnezeu; voi, care nu primiserăţi îndurare, iar acum aţi primit îndurare“. Şi aici avem o aplicaţie a unui text din Vechiul Testament, care însă a fost deseori înţeleasă foarte greşit  - şi aşa este şi astăzi -, ca şi cum persoanele despre care se vorbeşte aici ar fi dintre naţiuni deoarece sunt numiţi străini din diaspora. Este vorba despre evrei şi numai despre evrei care cred în Domnul Isus. Apostolul se referă la pierderea titlului de popor al lui Dumnezeu, pe care Israel a suferit-o în perioada captivităţii în Babilon. Atunci ei au încetat să se mai manifeste ca fiind poporul lui Dumnezeu. Ca urmare, ţara lor a ajuns să fie stăpânită de naţiuni, şi aşa a continuat până astăzi[3]. După cum ştim, de atunci până astăzi n a avut loc niciodată o restabilire adevărată, ci doar o rămăşiţă s-a întors pentru un timp, iar aceasta a fost cu un scop special. Vremea naţiunilor este încă în curs de a se împlini: nu s-a încheiat şi trebuie să se împlinească punct cu punct. De aici rezultă clar că, în această vreme a naţiunilor, evreii nu-şi pot recăpăta vechiul lor titlu, nici nu pot deveni adevăraţii posesori ai ţării lui Emanuel. Este un lucru mult prea clar pentru a mai fi subiect de dezbatere. În acest timp cât nu sunt un popor sunt dependenţi de voinţa stăpânilor lor dintre naţiuni. Dar chiar şi acum harul îi dă credinciosului (aici fiind vorba despre credincioşii evrei) acea poziţie. Astfelm noi suntem acum poporul lui Dumnezeu şi nu trebuie să aşteptăm anumite vremuri. Israel trebuie să aştepte, dar noi nu.

Aceasta este diferenţa dintre creştin şi evreu. Creştinul nu este din lumea aceasta, şi, ca urmare, nu este sub vremuri, ci are acum viaţa eternă şi este o persoană cerească chiar în timpul cât este pe pământ. Acesta este creştinismul. Astfel, apostolul le spune evreilor că ei nu erau un popor (referindu-se la zilele în care ei erau în necredinţă), dar acum sunt un popor. Aşa de mult îi scotea credinţa lor în Hristos din rândurile poporului lor natural încât ei deveneau atunci un popor. Ei nu erau un popor, dar acum au devenit popor al lui Dumnezeu, ei nu aveau îndurare, dar acum au căpătat îndurare. Este un citat din Osea 2 .

Este extrem de interesant, deoarece, dacă este să comparăm cu ceea ce a scris profetul, se va vedea că este o ilustraţie a ceea ce am remarcat mai înainte, şi anume diferenţa dintre ceea ce este în prezent în inimile noastre prin Duhul Sfânt şi împlinirea deplină a profeţiilor în viitor. Dacă cineva ia ceea ce este în prezent drept împlinirea profeţiilor, acea persoană nu numai că anulează viitorul prezentat de scriptură ci distruge şi frumuseţea prezentului, deoarece apostolul spune că ei au căpătat acum îndurare, deşi nu au fost sădiţi în ţara lor. Aceşti evrei creştini nu au fost sădiţi pe pământ. Pământul va fi sădit cu sămânţa lui Dumnezeu atunci când evreii ca naţiune vor căpăta îndurare. Ei vor fi cel mai mare popor de pe faţa pământului şi toate naţiunile vor recunoaşte aceasta. Ei vor avea în stăpânire totul şi vor folosi totul cu vrednicie pentru Dumnezeu. Nu numai că ei vor fi, în mod public, cap al naţiunilor, ci Dumnezeu Însuşi Îşi va asocia gloria Lui cerească cu ei ca popor al Lui pe pământ şi numai pace, dreptate şi belşug va fi pe tot pământul în acea zi a gloriei. Aşa va fi „ziua aceea“, cea a profeţiilor din Osea. Puteţi judeca fără nici o dificultate dacă acea zi a venit deja. Numai un teolog poate avea dificultăţi deoarece tradiţiile îl învăluie în ceaţă.

Nu cred că este necesar să aducem mai multe argumente pentru a arăta dacă, în perioada evangheliei, evreii sau lumea sunt în starea pe care o descrie profetul sau nu, sau dacă se petrece ceva care urmăreşte un asemenea rezultat. Dar, nu sunt oare oamenii dispuşi să creadă orice, numai Biblia nu? Recunosc că a crede ceea ce spune Biblia cere credinţă, şi aşa şi trebuie să fie. Este totuşi atât de evident că nimic altceva decât necredinţa nu este mai predispusă să înghită orice se potriveşte omului cel vechi spre a exclude gloria celui de-al Doilea om. Apoi, în cuvântul lui Dumnezeu vedem că împlinirea profeţiei presupune un loc pe pământ şi o putere şi glorie vizibilă dată poporului evreu, dar poziţia minunată acordată creştinului este de aşa natură încât, cu toate că devenim acum poporul lui Dumnezeu, fie că este cineva dintre evrei sau dintre naţiuni, şi cu toate că evreul obţine acum îndurare, el nu este sădit pe pământ, ci este chemat pentru cer, şi, în consecinţă, ajunge să fie aici, pe pământ, străin şi călător până Se va arăta Isus. Nu aşa vor sta lucrurile când evreii vor fi aduşi înapoi în ţară. Într-un sens, ei sunt acum străini, dar aceasta este într-un sens groaznic deoarece este rodul judecăţii. Ei sunt risipiţi pe tot pământul şi nu pot găsi odihnă nici pentru sufletele lor, nici pentru picioarele lor. Acesta este un fapt cunoscut tuturor – pe care îl recunosc şi ei înşişi. Nu se poate spune că evreii sunt sădiţi în Palestina. Nu vreau să spun că nu se poate ca ei să câştige o glorie iluzorie, nici că antihristul, prin fraudă, nu se va da drept Mesia şi nu îi va aşeza pe unii dintre ei în ţară, potrivit cu Daniel 11 . Şi nici nu cred că acea zi este departe. Ceasul ispitei este aproape.

Dar, în timp ce privim la toate acestea, este atât de frumos să vedem poziţia pe care o are acum un evreu credincios, potrivit cu modul în care înţelepciunea divină aplică aici profeţia lui Osea, mutatis mutandis. Cu toate că este din poporul lui Dumnezeu, în loc ca, prin creştinism, să capete un caracter pământesc, dimpotrivă, el devine străin şi călător. „Preaiubiţilor, vă îndemn, ca străini şi călători, să vă feriţi de poftele carnale ca de unele care† se războiesc împotriva sufletului“. Este ca şi cum Dumnezeu a intenţionat să prezinte în versetul 11 concluziile negative la care oamenii au ajuns din cauză că nu au înţeles versetul 10.

[1] N. tr.) Se referă la traducerea KJV

[2] N. a.) de fapt, numai un manuscirs – Codex Angelicus Romanus – din secolul al nouălea cu multe cursive are omisiunea, dar A, B, C, K, mai mult de cincizeci de cursive şi toate versiunile înafară de cea Arabică şi Poliglota Pariziană au aceste cuvinte. Citatele timpurii din greacă şi latină, cu excepţia Oecumenicus, indică acelaşi lucru

[3] N. tr.) Autorul scria în secolul al XIX-lea, când nu exista statul Israel. Dar nici în prezent statul Israel nu ocupă toate teritoriile stăpânite cândva de israeliţi, şi apoi israeliţii nu au stăpânit niciodată toată ţara pe care Dumnezeu a promis că le-o va da.

sursa: https://comori.org/