Geneza. Capitolul 2 Jean Koechlin

Categorie: Cartile Bibliei
 

„Domnul a făcut cerurile şi pământul în şase zile, şi în ziua a şaptea S-a odihnit şi S-a înviorat“ (Exod 31:17 ). El Însuşi este încântat de bucuria pe care a pregătit-o pentru făptura Sa.

În creaţie admirăm puterea lui Dumnezeu, destoinic să rânduiască miliardele de stele pe întinderea nemăsurată a cerului, să pună hotare mării, să controleze forţa trăsnetului şi a vântului, destoinic şi să întocmească un om dintr-un pumn de ţărână. De asemenea admirăm înţelepciunea Lui care a măsurat perioadele şi anotimpurile, a stabilit un echilibru în întreaga natură, a dat legi plantelor şi instincte animalelor (Psalmul 104:24 ). Dar mai ales să admirăm bunătatea Lui. El a făcut cerurile, a despărţit pământul de ape, a aşezat luminătorii cei mari ..., „pentru că bunătatea Lui rămâne pentru totdeauna“ (Psalmul 136 ). Cu grija unei mame care a pregătit dinainte tot ce va fi necesar pentru copilul pe care-l va aduce pe lume, Dumnezeu a aşezat omul în condiţii ideale. El l-a pus într-o grădină a deliciilor, unde avea să se bucure de liniştea Creatorului său. Suflându-i în nări „suflare de viaţă“ (v.7), Dumnezeu l-a făcut (spre deosebire de animale) un suflet viu şi nepieritor, responsabil faţă de El.

Dumnezeu a aşezat omul în centrul minunatei Sale creaţii pentru a exercita funcţia de administrator. Un singur lucru i-a interzis: să mănânce din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului. Aceasta i-a pus la încercare ascultarea legată de poziţia sa de făptură responsabilă. Omul, spre deosebire de animale, nu este supus impulsurilor iraţionale. El a fost creat liber, dar în acelaşi timp ascultător faţă de Creatorul lui. Suntem martorii primului act înfăptuit de Adam în calitate de administrator: acela de a da nume tuturor făpturilor vii. Acestea au fost create cu scopul de a-i sluji omului, dar oricât ar fi de inteligente, ele nu depăşesc gradul de inteligenţă al lui Adam şi nici nu au o afectivitate care se manifestă ca o nevoie imperioasă. Astfel, singurătatea nu era bună pentru om; el avea nevoie de cineva căruia să-i împărtăşească gândurile, cu care să se bucure de darurile divine şi cu care să mulţumească împreună Aceluia care le-a oferit aceste daruri. Iubirea lui Dumnezeu înţelege această nevoie şi îi răspunde, dându-i un însoţitor, un ajutor inteligent, înzestrat cu afecţiuni ca şi ale lui.

În această imagine distingem taina Bisericii, mireasa lui Hristos care a fost cufundat în somnul morţii, mireasă pe care o primeşte de acum din mâna lui Dumnezeu pentru ca s-o hrănească şi s-o îngrijească cu drag (Efeseni 5:29 ). „Taina aceasta este mare“, exclamă apostolul: „pentru că suntem ... din carnea Sa şi din oasele Sale“.

sursa: https://comori.org/