Expunere a epistolei către Filipeni. Capitolul 4. W. W. Fereday

Categorie: Cartile Bibliei
 

Versetul  reprezintă o încheiere potrivită a subiectului tratat în Filipeni 3 . „De aceea, fraţii mei preaiubiţi şi doriţi, bucuria şi cununa mea, staţi astfel tari în Domnul, preaiubiţilor!” El îi plasează, ca să zic aşa, în afara lumii, având cetăţenia lor în cer, iar Hristos fiind în glorie ca Ţintă şi Speranţă a inimilor lor: el dorea ca ei să stea tari în această poziţie şi experienţă şi să nu fie clintiţi de amăgirile vrăjmaşului.

Apostolul  le îndeamnă apoi pe cele două femei care era în mod evident în dezacord: „să aibă acelaşi gând în Domnul”. Nu era vorba despre cearta de un caracter grosolan şi libertin ca la Corint, totuşi era un lucru nepotrivit printre cei credincioşi pe care apostolul nu-l putea aproba. „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile” ( 2:15 ). El l-a rugat pe acest adevărat tovarăş de jug (probabil Epafrodit) să medieze acest conflict. Aceste femei au lucrat cu el în Evanghelie iar el avea consideraţie şi grijă faţă de ele: el dorea ca tovarăşul său de jug să joace rolul binecuvântat de împăciuitor, aşa cum a poruncit Însuşi Domnul nostru Isus. El îi îndeamnă din noi pe sfinţi, ca în Filipeni 3:1 , să se bucure în Domnul. Preţioasă mărturie cu privire la credincioşia Domnului înviat faţă de bietul său rob încercat; căci inima lui se bucura cu siguranţă de ceea ce el îi îndeamnă aici pe fraţi.

În acest capitol vedem cum creştinul, umblând în puterea Duhului, poate să umble deasupra tuturor împrejurărilor. Prin urmare suntem îndemnaţi la blândeţe, sau smerenie, căci Domnul este aproape. Cei sfinţi nu trebuie să se supere când li se face rău sau să se lupte pentru drepturile lor: mai degrabă calea noastră este să facem binele şi să suferim pentru el, în timp ce Domnul este ascuns în ceruri. Atunci când se va arăta, totul se va schimba, pentru că sfinţii Săi vor avea parte cu El. Între timp este privilegiul nostru să nu ne îngrijorăm, făcând cunoscut toate cererile noastre lui Dumnezeu. Nu doar chestiuni de mare importanţă ci şi cele mai mici. Suntem invitaţi să le vărsăm pe toate la picioarele Lui. În Matei 6 Domnul Isus i-a învăţat credinţa pe ucenicii Săi cu privire la mâncare şi îmbrăcăminte, aici cuvântul este mai larg: „Nu vă îngrijoraţi de nimic”. Ce odihnă ne dă aceasta într-o astfel de lume – şi, putem adăuga, într-o astfel de Biserică precum aceasta! Nu ni se spune că ni se va răspunde la toate cererile ci că pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus. Pavel I-a cerut, chiar L-a implorat, Domnului de trei ori să îndepărteze ţepuşul din carnea lui, dar i s-a spus simplu că harul Domnului îi era îndeajuns şi că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciune (2. Corinteni 12:9 ). Acelaşi apostol a cerut să îi fie îngăduit să meargă la Roma, dar pentru mulţi ani cererea lui a fost refuzată (Romani 15:23 ). El a dorit de asemenea o călătorie prielnică (Romani 1:10 ) dar Domnul a socotit potrivit să-l trimită ca întemniţat şi să zdrobească corabia. Suntem în mâna Domnului, El pune toate în ordine în înţelepciune desăvârşită pentru sfinţii Săi preaiubiţi, şi cine poate să-I fie sfetnic?

Pacea lui Dumnezeu este cumva un gând diferit de pacea lui Hristos, ambele diferă de, deşi decurg din, pacea cu Dumnezeu. „Vă las pacea; vă dau pacea Mea” (Ioan 14:27 ). Aceasta este pacea care a umplut întotdeauna inima lui Isus ca Om al credinţei desăvârşit aici jos. El I-a încredinţat totul Tatălui, iar noi suntem chemaţi pe aceeaşi cale. Pacea lui Dumnezeu este aceea care umple chiar inima lui Dumnezeu, pe care nimic nu o poate tulbura. Cerurile au fost întinate, pământul a căzut în ruină, Israel a falimentat, Biserica de asemenea, totuşi nimic nu tulbură pacea inimii Divine. Planurile Lui stau în picioarer, în ciuda întregii căderi a creaturii, acolo se odihneşte Dumnezeu şi acolo ne odihnim şi noi.

Ni se oferă hrană pentru gândurile noastre, căci coapsele minţii noastre trebuie să fie încinse: lucrurile adevărate, cele vrednice de respect, etc., toate trebuie să ne preocupe. Binecuvântată parte! Inima credincioasă nu face cu ochiul lucrurilor rele ci mai degrabă le urăşte şi le ocoleşte şi nu stăruie asupra lor. Nu putem să atingem ceva necurat fără să nu ne întinăm. Vedem lucrul acesta în mod izbitor în Numeri 19 . Preotul care stropea sângele viţelei, omul care punea cenuşa într-un loc curat, toţi cei care aveau de a face cu toată chestiunea aceasta erau necuraţi până seara, deşi ei doar acţionaseră pentru înlăturarea păcatului. Avem nevoie în mod special de acest îndemn cu privire la gândurile noastră în timpul actual, când există atât de multe lucruri rele care să ne umple mintea. Dacă minţile noastre se preocupă cu răul, ne întinăm, părtăşia noastră este întreruptă, starea noastră spirituală este în întregime degradată.

Dacă filipenii urmau să practice ce au învăţat, primit, auzit şi văzut în Pavel, Dumnezeul păcii avea să fie cu ei.

Apostolul îi laudă pentru grija lor faţă de el, dovedită prin venirea lui Epafrodit. Existase, se pare, un interval lung de timp fără vreun semn al dragostei; dar omul lui Dumnezeu vedea aceasta nu ca pe o nepăsare din partea lor, ci ca pe o lipsă de oportunitate. În acele zile sfinţii nu puteau să trimită prin poştă ceva lucrătorilor Domnului. Darurile trebuiau purtate, poate chiar mergând pe jos, multe sute de kilometri. Dar deşi le mulţumeşte lor şi Domnului pentru grija lor, apostolul nu vorbeşte despre lipsuri. „Am învăţat”, spune el,  „în împrejurările în care sunt, să fiu mulţumit. Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să fiu şi în belşug. În orice şi în toate sunt deprins şi să fiu sătul şi să fiu flămând, şi să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte.” Binecuvântată superioritate asupra tuturor împrejurărilor – Hristos preocupând inima, iar Duhul lucrând cu putere în suflet! Este mai uşor pentru unii să ducă lipsă decât să prospere. David, atunci când era vânat ca o potârniche prin munţi, s-a încrezut în Dumnezeu. Atunci când a locuit în tihnă în Sion, Satan l-a ademenit în cele mai murdare păcate. Iosafat când era slab s-a bizuit pe Dumnezeu spunând „nu ştim ce să facem ... ochii noştri sunt spre Tine”, dar când era puternic şi bogat s-a aliat cu Ahab şi l-a ajutat pe cel neevlavios.

Pavel a fost bine disciplinat. Domnul i-a spus când l-a chemat: „îi voi arăta câte trebuie să sufere pentru Numele Meu” (Fapte 9 ). Fie sătul, fie flămând, Hristos era totul. Ce poate vrăjmaşul să facă unuia ca acesta? Credinciosul are o viaţă care, lucrată de Duhul lui Dumnezeu, se ridică liniştită deasupra greutăţilor pe cale, şi care nu poate fi înfrântă.

Totuşi, filipenii procedaseră bine în exprimarea părtăşiei practice. Dacă apostolul învăţase cum să sufere lipsa, ar fi fost greşit ca sfinţii să îngăduie ca el să sufere astfel. În această privinţă filipenii se comportaseră  întotdeauna bine, chiar trimiţându-i un slujitor pentru nevoile sale la distanţe lungi. Pavel numeşte aceasta rod care prisoseşte în folosul lor şi „un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu”. Minunat! Duhul foloseşte un limbaj asemănător cu acela folosit cu privire la jertfa lui Hristos din Efeseni 5:2 ; amintea de acel caracter înaintea lui Dumnezeu. Vor avea filipenii de pierdut datorită dărniciei lor? Nu, Dumnezeul lui Pavel va împlini orice trebuinţă potrivit bogăţiilor Sale în glorie, în Hristos Isus. Frumuseţea şi plinătatea acestei expresii se poate găsi în epistola către Efeseni.

Remarcaţi, el nu spune Dumnezeul „nostru”, ci Dumnezeul „meu”; căci el vorbeşte din experienţă, nu ca învăţătură. El L-a pus pe Dumnezeu la încercare, L-a cunoscut că este credincios, el putea să garanteze pentru El faţă de cei cărora le scria. Atunci când este vorba despre relaţie, el spune „Dumnezeul şi Tatăl nostru”, ca în versetul 20; orice credincios, experimentat sau nu, fiind un copil al lui Dumnezeu prin har.

El încheie cu salutări de la toţi fraţii care erau împreună cu El, menţionând în mod special pe cei care erau în casa Cezarului, dovedind că şi acolo Hristos avea pe ai Săi, posibil rod al lucrării sale ca întemniţat. Preţioasă simplitate a dragostei, pe care inimile noastre vor face bine să o cultive tot mai mult.

sursa: https://comori.org/