Evanghelia după Luca. Capitolul 8 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Importanţa şi efectul slujirii Domnului, cu toată împotrivirea necredinţei
 

În capitolul 8, Domnul explică importanţa şi efectul lucrării Sale îndeosebi printre iudei. Oricât de multă ar fi fost necredinţa în mijlocul poporului, Isus Îşi duce lucrarea până la sfârşit şi roadele acestei lucrări apar. El va predica vestea bună a împărăţiei; ucenicii Săi (fiind roade prin har şi martori ai cuvântului Său puternic potrivit măsurii lor şi în acelaşi caracter în care Domnul era martor), Îl însoţesc împreună cu alţi ucenici, de asemenea roade ale acestui cuvânt şi martori ai eficacităţii lui, mărturisind deci despre această eficacitate prin propria lor izbăvire de sub puterea Vrăjmaşului şi prin afecţiunea şi devotamentul care decurg din aceasta. Harul lucrează prin ei potrivit afecţiunii şi devotamentului care îi ataşează de Isus; iar aici femeile au o parte aleasă*. Lucrarea se întărea, se consolida şi era caracterizată prin înseşi efectele ei.

* Este foarte interesant să privim ce fac ucenicii şi ce fac femeile. Ele şi-au ales partea cea bună, aşa cum am putut remarca şi în altă parte. Le regăsim la cruce şi la mormânt, atunci când toţi ucenicii, cu excepţia lui Ioan, fugiseră. De asemenea, când femeile cheamă pe ucenici la mormânt, ei se întorc acasă, după ce constată realitatea învierii.

Semănătorul; sămânţa este aruncată pentru a produce roadă
 

Domnul explică adevărata natură a lucrării pe care o desfăşoară. Prin ceea ce făcea, El nu lua în posesie Împărăţia; El nu căuta roade, ci El semăna mărturia lui Dumnezeu pentru a produce aceste roade. Este izbitor să vedem că acesta era un lucru cu totul nou. Cuvântul era sămânţa. Înţelegerea acestor taine, a gândurilor lui Dumnezeu descoperite în Hristos cu privire la această împărăţie care nu se întemeia acum public şi în putere, au fost lucruri pe care le-au înţeles doar ucenicii care L-au urmat pe Isus, legându-Se de Persoana Lui prin har şi în virtutea manifestării puterii şi harului lui Dumnezeu în Persoana Sa. În acest punct rămăşiţa credincioasă este separată atât de clar de restul poporului, încât numai ucenicilor le este dat să cunoască tainele împărăţiei lui Dumnezeu; dar celorlalţi, Domnul le vorbea în pilde, ca să nu înţeleagă - căci Domnul trebuia primit din punct de vedere moral. Mai trebuie remarcat că această pildă a semănătorului este prezentată aici singură şi nu alături de alte pilde ca în alte texte. Pilda în sine este suficientă pentru a desemna această poziţie, iar avertizarea de care ne-am ocupat în Marcu 8:16 şi următoarele, însoţeşte pilda aceasta. Lumina lui Dumnezeu nu se descoperise pentru a rămâne ascunsă. De altfel totul va fi scos la iveală. De aceea era foarte important cum erau ascultate cuvintele Domnului. Acela care avea aceste cuvinte pe care le auzea, urma să primească mai mult, iar dacă auzindu-le nu le păstra, urma să-i fie luate.
 

Locul şi efectul Cuvântului
 

Domnul confirmă prin purtarea Sa mărturia pe care o dăduse deja în învăţăturile Sale prezentate în pilde, mărturie care dădea clar de înţeles că nu era vorba de primirea lui Mesia de către Israel, ci de vestirea Cuvântului care atrăgea la Dumnezeu pe cei rânduiţi să se bucure de această binecuvântare. De asemenea, Domnul confirmă faptul că acest Cuvânt era temelia oricărei relaţii cu El, declarând atunci când se vorbea despre mama şi fraţii Săi, prin care se afla în relaţie cu Israel după trup, că nu recunoaşte ca rude decât pe aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlinesc (versetele 19-21).
 

Hristos în furtună împreună cu ucenicii Săi
 

În afară de puterea evidentă manifestată în miracolele Sale, descrierile următoare care merg până la finalul capitolului 8 prezintă diferite aspecte ale lucrării lui Isus, ale primirii Lui şi ale consecinţelor acestor fapte.
 

Mai întâi (versetul 22 şi următoarele), Domnul este asociat cu ucenicii Săi în greutăţi şi în furtuna în care se găseau datorită lucrării pe care trebuiau s-o îndeplinească, şi se află în această poziţie chiar dacă aparent nu erau conştienţi de situaţia prin care treceau. El Se găseşte în mijlocul lor; ei sunt devotaţi slujbei pentru El, iar acum îi ameninţă un pericol iminent, şi resursele omeneşti nu oferă nici un mijloc pentru a-i feri de un sfârşit inevitabil. Valurile sunt gata să-i înghită şi, în ochii omului, Isus nu Se ocupa de situaţia lor critică şi fără speranţă; dar Dumnezeu a îngăduit această încercare a credinţei. Dacă ucenicii se află în slujba lui Isus şi sunt împreună cu El, El este de asemenea împreună cu ei; iar puterea Aceluia pentru dragostea căruia se află ei acum în furtună este prezentă acolo pentru a-i păzi. Ei sunt cu Isus în aceeaşi corabie şi dacă privim doar la posibilităţile lor, ei ar fi putut să piară; totuşi în gândurile şi planurile lui Dumnezeu ei erau asociaţi cu Isus. Persoana Sa aflată acolo era garanţia că nu vor pieri. Isus îngăduie furtuna, dar El Însuşi este în aceeaşi corabie şi când Se va trezi şi Se va manifesta, totul va deveni calm.
 

Demonizatul vindecat, ca mărturie a harului şi puterii Domnului
 

Vindecarea demonizatului în ţinutul Gadarenilor ne oferă o imagine vie a ceea ce se întâmpla în acea perioadă. Rămăşiţa lui Israel era izbăvită indiferent de cât de mare ar fi fost puterea Vrăjmaşului. În timp ce lumea (versetele 34-37) Îi cere lui Isus să plece, pentru că lumea doreşte o linişte pe care prezenţa şi puterea lui Dumnezeu o tulbură mai mult decât o tulbura o legiune de demoni. Prin urmare Isus pleacă; omul care fusese vindecat - rămăşiţa - ar fi vrut să rămână cu El; dar Isus îl trimite în lumea care L-a respins pe El, pentru ca să fie o mărturie a harului şi a puterii al căror obiect el fost (versetele 38-39).
 

Turma de porci reprezintă, nu mă îndoiesc, înaintarea grabnică şi oarbă a lui Israel spre distrugere, după respingerea Domnului.
 

Lumea se obişnuieşte cu puterea lui Satan, indiferent cât de dură este ea uneori; dar niciodată nu se obişnuieşte cu puterea lui Dumnezeu.
 

Efectul credinţei; puterea de vindecare aflată în persoana lui Hristos
 

Cele două istorisiri care urmează ne prezintă efectul credinţei şi nevoia reală cu care are de-a face puterea harului. Credinţa rămăşiţei Îl caută pe Isus pentru ca El să păstreze viaţa în ceea ce era pe moarte; Domnul vine şi răspunde acestei credinţe; în timp ce este pe drum (pentru că acolo Se găsea El şi, în ce priveşte izbăvirea finală, El Se află încă acolo), în mijlocul mulţimii care Îl înconjura, credinţa Îl atinge (versetele 43-48). Sărmana femeie care, apropiindu-se pe dinapoi, Îl atinsese, avea o boală de nevindecat prin mijloace omeneşti. Dar în omul Isus se găseşte o putere care iese din El pentru vindecarea aceleia care avea credinţă, şi lucrul acesta se face înainte de momentul împlinirii definitive a misiunii Sale pe pământ. Femeia este vindecată şi recunoaşte înaintea lui Isus starea ei şi tot ce i se întâmplase; şi astfel, prin intermediul credinţei, se dă o mărturie cu privire la Hristos. Rămăşiţa este cu adevărat manifestată; credinţa este cea care o face deosebită de restul poporului; starea acestei rămăşiţe era rodul puterii divine în Hristos.
 

Acest principiu se aplică vindecării oricărui credincios, deci şi celor dintre naţiuni, aşa cum apostolul Pavel arată în Romani. Puterea care vindecă este în Persoana lui Isus: credinţa prin har şi prin atracţia pe care o reprezintă Hristos, profită de această putere. Aici nu este vorba de relaţia iudeului cu Mesia, deşi iudeul trebuia să fie cel dintâi care să profite de aceste lucruri datorită poziţiei pe care o avea, însă aici este vorba despre ceea ce se află în Persoana lui Isus şi despre credinţa care se găseşte într-o persoană, în mod individual. Dacă este credinţă, atunci puterea care se găseşte în Hristos este la lucru şi omul pleacă în pace, vindecat prin puterea lui Dumnezeu Însuşi. Dar dacă privim mai îndeaproape şi dacă ne gândim la starea reală a omului, nu este vorba numai de vindecarea unei boli, ci problema era moartea. Avem aici prezentarea acestei imagini, şi anume că Hristos, înainte de a întâlni manifestarea deplină a ceea ce era omul (adică aflat într-o stare de moarte), îl întâlneşte pe om, să spunem aşa, pe drum; dar, la fel ca în cazul lui Lazăr, manifestarea acestei stări de moarte a fost îngăduită. Pentru credinţă această manifestare a avut loc în moartea lui Isus. La fel aici este îngăduit ca fiica lui Iair să moară înainte de a veni Isus. Dar harul venit pentru a învia, în puterea divină care numai ea poate să realizeze această înviere, se află acolo. Iar Isus, îmbărbătându-l pe sărmanul tată, îi spune să nu se teamă, ci să creadă. „Nu te teme; crede numai şi ea va fi salvată“. Bucuria şi izbăvirea se obţin numai prin credinţa în Persoana Sa, în puterea divină care este în El, în harul care vine pentru a exercita această putere. Isus nu are în vedere aici mulţimea. Manifestarea acestei puteri nu este decât pentru mângâierea celor care au nevoie de ea şi pentru credinţa celor care sunt cu adevărat legaţi de El. Mulţimea ştie că fiica lui Iair a murit; o mulţime care se tânguieşte şi nu înţelege puterea aceasta a lui Dumnezeu care poate să învie pe cineva dintre cei morţi. Isus redă părinţilor ei pe fetiţa pe care o adusese la viaţă. În acelaşi fel, într-o vreme din urmă, o rămăşiţă a iudeilor, în mijlocul necredinţei majorităţii poporului, va fi înviată pentru a avea parte de binecuvântările lui Dumnezeu. Până atunci, noi putem să gustăm deja prin credinţă din această bucurie, convinşi că este starea noastră prin har. Noi trăim, numai că pentru noi această viaţă este legată de Hristos în cer, înălţat ca cel dintâi rod al unei noi creaţii.
 

În ce priveşte lucrarea pe care o desfăşura, Isus vrea ca ea să fie ascunsă. El trebuie să fie primit potrivit mărturiei pe care o dă conştiinţei şi inimii. El Se afla încă pe drum şi mărturia aceasta nu era încă terminată; şi vom vedea în capitolele următoare ultimele Sale eforturi desfăşurate vizavi de necredinţa inimii omului.

sursa: https://comori.org/