Categorie: Cartile Bibliei
Fiul Omului manifestat ca Domn al sabatului
Lucrurile prezentate aici în versetele 1-10, despre care am menţionat deja în treacăt câteva lucruri, tratează acelaşi adevăr dintr-un punct de vedere important. Sabatul era semnul legământului dintre Dumnezeu şi Israel; era odihna după ce lucrarea era terminată. Fariseii blamează pe ucenici, pentru că sfărâmau spice în mâini. Dar unul ca David, care fusese odinioară respins, a putut să treacă dincolo de barierele legii, când nevoile o cereau. Când unsul Domnului a fost respins şi alungat, toate lucrurile au devenit, să zicem aşa, obişnuite. Fiul Omului (Fiul lui David respins şi El cum fusese odinioară fiul lui Isai, Împăratul uns şi ales) era Domn al sabatului. Dumnezeu Însuşi era Domn al sabatului; Dumnezeu, care stabilise această rânduială, era deasupra ei, din moment ce El o stabilise. Iar atunci când El Se afla acolo prezent în har, obligaţia omului ceda în faţa suveranităţii lui Dumnezeu; iar Fiul Omului era acolo cu drepturile şi puterea lui Dumnezeu: ce fapt minunat! Iar puterea lui Dumnezeu prezentă în har nu putea fi indiferentă faţă de starea de nenorocire a oamenilor, pentru că aceea era ziua harului. Dar aceasta însemna punerea deoparte a iudaismului, obligaţia omului faţă de Dumnezeu, Hristos fiind manifestarea lui Dumnezeu în har faţă de oameni*.
* Este aici un lucru important. A avea parte de odihna lui Dumnezeu este privilegiul distinctiv al sfinţilor poporului lui Dumnezeu. Omul nu a avut dreptul acesta după cădere, iar odihna lui Dumnezeu în adevăratul ei sens, rămâne partea specială a poporului Său. Poporul pământesc n-a obţinut odihna aceasta sub lege. Dar cu fiecare reafirmare a principiilor legii în vechime, Dumnezeu insistă din nou şi din nou asupra sabatului, această expresie oficială a odihnei celui dintâi Adam; şi Israel se va bucura de ea la sfârşitul istoriei acestei lumi. Până atunci, aşa cum Domnul spune în acel cuvânt scump: „Tatăl Meu lucrează ... şi Eu de asemenea lucrez“. Pentru noi, a ne bucura de odihnă nu înseamnă ziua a şaptea, acest sfârşit al săptămânii lumii, ci cea dintâi zi după sabat, începutul unei noi săptămâni, al unei noi creaţii, ziua învierii lui Hristos, punctul de plecare pentru o nouă stare în care să se găsească oamenii, stare a cărei împlinire este aşteptată de întreaga creaţie; în timpul acesta de aşteptare noi suntem înaintea lui Dumnezeu în Duhul, aşa cum este Hristos Însuşi. De aceea sabatul, cea de-a şaptea zi, odihna primei creaţii pe un teren omenesc şi legalist, este întotdeauna respins în Noul Testament, deşi nu va fi cu adevărat pus deoparte decât după executarea judecăţii finale; dar ca poruncă, sabatul a murit împreună cu Hristos în mormântul în care El a stat - cu toate că odihna aceasta a fost dată omului ca o favoare. Ziua Domnului este ziua noastră, o arvună preţioasă, din punct de vedere exterior, a odihnei cereşti.
Isus Se prevala de drepturile bunătăţii supreme, manifestând tocmai această putere care legitima pretenţiile Sale de a pune în valoare aceste drepturi. Şi tocmai datorită acestui lucru vindecă în plină sinagogă un om cu mâna uscată. Dar cei care erau acolo se umplu de furie împotriva acestei manifestări de putere care debordează şi rupe digurile propriei lor dreptăţi şi ale orgoliului lor. Aşa cum se poate remarca, toate aceste descrieri sunt strânse laolaltă într-o ordine şi o relaţie reciprocă perfecte*.
* Aş putea remarca aici faptul că ordinea cronologică este cea care domină prezentarea lui Luca, evenimentele sunt prezentate în aceeaşi ordine ca cele din Evanghelia după Marcu; nu se întâmplă ca în Matei, unde faptele sunt plasate într-un mod care să facă să iasă la iveală scopul Evangheliei. Uneori însă Luca introduce din timp în timp o împrejurare care ar fi putut să se petreacă într-un alt moment, pentru a ilustra mai bine subiectul prezentat cronologic. Aceasta până în capitolul 9, pentru că acolo Luca ajunge la prezentarea ultimului drum către Ierusalim (versetul 51) şi de acolo urmează o serie de învăţături morale până în Luca 18:31 ; aceste învăţături au fost date fără îndoială în cea mai mare parte din ele, dacă nu toate, în timpul perioadei călătoriei, dar ele nu sunt prezentate într-un fel cronologic.
Domnul a arătat că harul care vizitase pe Israel potrivit cu tot ceea ce se putea aştepta de la Dumnezeul atotputernic, credincios promisiunilor Sale, nu putea totuşi să se limiteze la frontierele strâmte ale acestui popor, nici să se adapteze rânduielilor legii; demonstrase de asemenea că oamenii, preferând cele vechi, nu puteau împiedica totuşi ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste potrivit propriei Sale naturi; arătase şi faptul că semnul cel mai sacru, cel mai obligatoriu al vechiului legământ ar fi trebuit să-i facă să-I recunoască titlul Său, superior oricărei rânduieli, şi să facă loc drepturilor dragostei divine care era în acţiune. Dar lucrurile vechi erau astfel judecate şi dispăreau. Domnul Se dovedise pe El Însuşi în toate şi îndeosebi prin chemarea lui Petru, ca noul centru în jurul căruia trebuiau să se grupeze toţi cei care-L căutau pe Dumnezeu şi binecuvântarea. În El se conţineau toate acestea şi se manifestau în El ca Om. Dumnezeu era deci manifestat, vechea ordine de lucruri era prezentată ca fiind uzată şi incapabilă de a conţine harul acesta, iar rămăşiţa era separată de restul poporului. Această rămăşiţă Îl înconjoară acum pe Domnul, care avea drept de stăpânire asupra lumii, o lume care nu vedea în El nici o frumuseţe care să-L facă de dorit. Domnul Se poartă acum potrivit noii poziţii pe care a luat-o: credinţa Îl căuta încă în Israel, dar această putere a harului Îl arată pe Dumnezeu într-un mod diferit. Dumnezeu, ca centru de binecuvântare în omul Hristos, Se înconjura El Însuşi de oameni; El este dragoste şi în această activitatea a dragostei, căuta ce era pierdut.
Nimeni, în afară de Unul singur, şi anume Acela care era Dumnezeu şi care descoperea pe Dumnezeu, nu putea să strângă pe credincioşi în jurul Său. Nici un profet n-a făcut aceasta (vezi Ioan 1 ). Nimeni altul nu putea trimite mesageri cu autoritatea şi puterea unui mesaj divin, în afară de Dumnezeu. Hristos fusese El Însuşi trimis şi trimite la rândul Său (versetul 12 şi următoarele). Iar această misiune a apostolilor (sau „trimişilor“, pentru că Isus îi numeşte astfel) cuprinde acest adevăr profund şi minunat, faptul că Dumnezeu este activ în har. El este înconjurat de aceia care sunt binecuvântaţi; îi caută pe cei nefericiţi, pe sărmanii păcătoşi; iar dacă Hristos, adevăratul centru de fericire şi de har, Se înconjura de cei care Îl urmau, El trimite pe ai Săi ca să dea mărturie despre dragostea pe care El Însuşi venise s-o arate. Dumnezeu S-a manifestat în om şi căuta pe păcătoşi prin oameni. Lucrul acesta se face în două feluri: omul este împreună cu Omul Hristos, dar este şi trimis al lui Hristos. Iar Cel care trimite este Hristos Însuşi ca om plin de Duhul Sfânt: El apare întotdeauna în dependenţă de Tatăl Său; înainte de a-Şi alege apostolii, El Se retrage pentru a Se ruga şi petrece toată noaptea în rugăciune.
Noul centru; rămăşiţa separată pentru a primi binecuvântarea
Acum El merge mai departe decât simpla manifestare a Sa ca fiind personal umplut de Duhul Sfânt, pentru a aduce cunoştinţa lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor; El devine centrul de care trebuie să se apropie toţi cei care căutau pe Dumnezeu şi devine izvorul unei misiuni care duce la îndeplinire dragostea Sa, centrul manifestării divine în har; şi astfel, El cheamă în jurul Lui întreaga rămăşiţă care trebuia să fie mântuită. Poziţia Lui, în toate privinţele se rezumă în ceea ce se spune când cobora de pe munte. Din locul comuniunii Sale cu Dumnezeu, El coboară cu apostolii în câmpie (propriu-zis un loc şes, un fel de podiş); El este înconjurat de mulţimea ucenicilor şi apoi de mari mulţimi atrase de Cuvântul şi de lucrările Sale (versetul 17). Atracţia Cuvântului lui Dumnezeu strânge pe oameni în jurul Lui; apoi El vindecă neputinţele oamenilor şi îi eliberează din starea lor mizerabilă, alungând puterea lui Satan. Puterea pe care o exercita stătea în însăşi Persoana Sa; virtutea care ieşea din El dând aceste mărturii exterioare ale puterii lui Dumnezeu prezente în har, face ca atenţia poporului să fie atrasă de El prin aceste mijloace. Totuşi, lucrurile vechi de care mulţimile se ataşau atât de mult, trebuiau să dispară; Domnul Însuşi Se înconjura de inimi credincioase lui Dumnezeu şi chemate prin harul Său. Aici deci (versetul 20 şi următoarele), El nu vesteşte propriu-zis ca în Matei, caracterul împărăţiei, pentru a arăta care va fi caracterul economiei viitoare, spunând: „Fericiţi cei săraci în duh, fericiţi...“; ci El distinge rămăşiţa prin faptul că aceştia din urmă se ataşează de El. Ucenicilor care Îl urmează le spune că sunt persoane binecuvântate; ei erau săraci şi dispreţuiţi, dar erau fericiţi: a lor avea să fie Împărăţia. Lucrul acesta este important, pentru că Domnul separă o rămăşiţă şi o pune în legătură cu Sine Însuşi, pentru a primi binecuvântarea: El descrie astfel într-un mod remarcabil caracterul acelora care erau binecuvântaţi de Dumnezeu.
Cuvântarea Domnului se împarte după cum urmează:
Versetele 20-26 - contrastul dintre rămăşiţă, manifestată prin faptul că cei care o compuneau deveniseră ucenicii ai Domnului, şi mulţimea care era mulţumită cu lumea. Domnul adaugă un avertisment celor care luau poziţia de ucenici şi care, ocupând această poziţie, ar fi câştigat favoarea lumii. Vai de ei! Se poate remarca de asemenea în această privinţa că în versetul 22 nu este vorba, ca în Matei, de a fi persecutat pentru dreptate, ci numai de lucrurile care ar fi suferite din dragoste faţă de Numele Său. Poziţia fiecăruia se judeca potrivit ataşamentului de Persoana lui Isus.
Versetele 27-36 - caracterul lui Dumnezeu, Tatăl lor, în manifestarea harului Său în Hristos, caracter care trebuia să fie imitat şi care este dezvoltat în acest pasaj într-un mod deosebit. Domnul descoperă, remarcaţi lucrul acesta, Numele Tatălui şi îi aşează pe ucenici în poziţia unor copii.
Versetele 37-38 - acest caracter este în mod deosebit dezvoltat în poziţia lui Hristos aşa cum El venise în acel timp, Hristos împlinind lucrarea Sa pe pământ. Aceasta implica guvernarea şi recompensele din partea lui Dumnezeu, principiu care îşi găsea o aplicare în viaţa şi lucrarea lui Hristos Însuşi.
Versetul 39 - situaţia conducătorilor mulţimii poporului în Israel şi relaţia dintre aceştia şi mulţimi.
Versetul 40 - situaţia ucenicilor în legătură cu Hristos.
Versetele 41-42 - mijlocul de a ajunge la această stare şi de a vedea clar în mijlocul răului; pentru a ajunge la acest din urmă scop trebuia ca răul să fie îndepărtat din propria persoană.
Versetul 43 şi următoarele - În general, fiecare copac este caracterizat de rodul său propriu. Şi aici era vorba ca cineva să se afle în jurul lui Hristos nu pentru a-L auzi, ci pentru ca Hristos să aibă pentru inimă o astfel de valoare încât orice ar fi putut să fie o piedică înaintea inimii să fie dat la o parte şi persoana respectivă să pună în practică cuvintele Domnului.
În rezumat, în capitolele 5 şi 6 Hristos Se poartă potrivit unei puteri care înlătură răul, pentru că găseşte acest rău pe pământ, în timp ce El Însuşi este bun: numai Dumnezeu este bun. El atinge conştiinţa şi cheamă sufletele la Sine Însuşi. El Se poartă potrivit speranţelor lui Israel şi puterii lui Dumnezeu pentru a curăţi poporul, pentru a-l ierta şi a-i da putere. Dar este un har de care avem nevoie cu toţi, iar bunătatea lui Dumnezeu, energia dragostei Lui care restabileşte nu se mărginesc la poporul acesta; exercitarea acestei puteri nu se potrivea cu formele în care trăiau iudeii, sau mai degrabă în care nu puteau trăi; şi de aceea vinul nou trebuia pus în burdufuri noi. Chestiunea sabatului tranşa în acelaşi timp problema introducerii acestei noi puteri: semnul legământului este doar să facă loc acestei noi puteri; Cel care exercita această putere era Domn al sabatului. Bunătatea Dumnezeului sabatului nu era oprită, ca şi cum ar fi avut mâinile legate de ceea ce El Însuşi rânduise în legătură cu acest legământ. Atunci, potrivit voii lui Dumnezeu, Domnul adună în jurul Lui Însuşi vasele harului şi puterii Sale (versetul 12 şi următoarele). Ei erau cei fericiţi, moştenitori ai împărăţiei. Domnul le descrie astfel caracterul. Ei nu erau caracterizaţi de nepăsarea sau orgoliul pe care le-ar fi putut da ignorarea lui Dumnezeu, pe drept înstrăinat de Israelul care-L dezonorase şi care dispreţuia glorioasa manifestare a harului Său în Isus. Ucenicii erau părtaşi ruşinii şi durerii care ar fi trebuit să fie produse datorită stării poporului lui Dumnezeu (produse în inima acelora care aveau gânduri din partea lui Dumnezeu); pentru ei în momentul acesta era o glorie să fie urâţi, izgoniţi, batjocoriţi din cauza Fiului Omului care venise să poarte necazurile lor. Ei vor avea parte de gloria Sa, atunci când natura lui Dumnezeu se va glorifica, făcând toate lucrurile potrivit gândurilor Sale. În cer nu vor mai fi urâţi; acolo vor avea răsplata, nu în Israel. „La fel făceau părinţii lor profeţilor“. Vai de cei care se simţeau bine în Sion, în starea de păcat în care Israel se găsea şi unde Mesia era respins şi tratat cu răutate.
Într-un cuvânt, aici vedem contrastul dintre caracterul adevăratei rămăşiţe şi al celor îngâmfaţi din popor.
Apoi ne este prezentată conduita unui ucenic; conduită care, în ceea ce priveşte elementele esenţiale, se rezumă la aceasta: caracterul lui Dumnezeu în har, aşa cum s-a manifestat în Isus pe pământ. Dar Isus, fiind manifestarea lui Dumnezeu în trup, avea de asemenea un caracter de slujitor, care Îi era propriu Lui ca Fiu al Omului. De aceea este adăugată, în versetele 37 şi 38, aplicarea acestui principiu la împrejurările particulare prin care aveau să treacă ucenicii. În versetele 39 şi 40, ne sunt prezentaţi mai întâi conducătorii lui Israel, apoi partea ucenicilor: respinşi ca şi Isus, ucenicii vor avea partea Sa, dar până atunci trebuie să-L urmeze în mod desăvârşit. Vor avea cu adevărat partea aceasta în binecuvântare, în har, în caracter, în poziţie. Ce har!* Astfel, judecata de sine şi nu judecarea fratelui este mijlocul de a vedea clar din punct de vedere moral. Fiind pomul bun, la fel va fi şi rodul: judecata de sine se aplică pomilor. Întotdeauna şi peste tot este la fel. În ceea ce priveşte judecata de sine nu este vorba doar de a corecta roadele, ci este vorba de sinele din care ies aceste roade; apoi pomul este cunoscut după rodul lui: nu numai după rodul bun, ci după rodul său. Creştinul poartă rodul naturii lui Hristos; dar trebuie să ne amintim că este vorba de rodul inimii şi de ascultarea practică şi reală.
* Această identitate nu este însă absolută sau intrinsecă, pentru că în Hristos nu era păcat. Cuvântul pe care noi îl traducem cu „desăvârşit“ nu are nici el sensul acesta, ci are semnificaţia unuia care a fost instruit bine, care a fost format complet prin învăţătura primită de la stăpânul său, „omnibus numeris absolutus“. El va fi asemănător maestrului său în toate cele în care a fost format de el. Hristos era perfecţiunea, în timp ce noi creştem în El în toate lucrurile, potrivit măsurii staturii plinătăţii lui Hristos (vezi Coloseni 1:28 ).
Aici Cuvântul pune înaintea ochilor noştri marile principii ale vieţii noi, în deplina sa dezvoltare practică în Hristos; este lucrul cel nou, gustul şi caracterul vinului celui nou, rămăşiţa asemănată cu Hristos pe care Îl urma, cu Hristos noul centru al mişcării Duhului lui Dumnezeu şi al chemării harului Său. Hristos a ieşit din curtea împrejmuită cu ziduri a iudaismului, în puterea unei vieţi noi şi cu autoritatea Celui Preaînalt, care adusese binecuvântarea în mijlocul acestei incinte, unde Domnul nu era totuşi recunoscut. El iese astfel din mijlocul lor în ceea ce priveşte principiile acestei vieţi pe care o vestea; totuşi din punct de vedere istoric, El făcea încă parte din sistem şi Se afla în limitele acestuia.
sursa: https://comori.org/