Evanghelia după Luca. Capitolul 18 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Stăruinţa în rugăciune: resursa celui credincios în timpul judecăţii
 

În prezenţa întregii puteri a vrăjmaşilor şi persecutorilor (pentru că vor fi oameni de felul acesta, cum am văzut, din moment ce exista chiar riscul pierderii vieţii), rămăşiţa întristată mai avea o resursă, şi anume perseverenţa în rugăciune în orice vreme. Aceasta este de fapt resursa credinciosului şi a oricărui om care îşi înţelege adevărata poziţie. Dumnezeu va răzbuna pe aleşii Săi chiar dacă, pentru exersarea credinţei lor, găseşte cu cale să-i pună la încercare. Dar când va reveni Fiul Omului, va găsi El pe pământ această credinţă care nădăjduieşte în intervenţia Lui? Întrebare solemnă, al cărei răspuns este lăsat în responsabilitatea omului. Această întrebare arată în acelaşi timp faptul că va fi puţin probabil că se va găsi credinţă pe pământ, deşi ea ar trebui să existe. Totuşi acolo unde credinţa există, ea este plăcută Celui care o caută şi ea nu va fi nici dezamăgită în aşteptările ei, nici dată de ruşine.
 

Cele doua aspecte în care împărăţia este prezentată în ultimele zile; ziua judecăţii celor nelegiuiţi
 

Împărăţia este prezentată în două feluri în mijlocul iudeilor în vremea de atunci, şi anume: în Persoana lui Isus care era atunci prezent (Luca 17:21 ); apoi în executarea judecăţii în mijlocul căreia cei aleşi vor fi cruţaţi, răzbunarea lui Dumnezeu exercitându-se în favoarea celor aleşi; de aceea credincioşii trebuiau doar să caute să-I placă lui Dumnezeu, indiferent cât de comodă sau de vrăjmaşă ar fi fost lumea. Aici este vorba de judecata celor răi şi nu de răpirea celor drepţi la cer; aceştia din urmă sunt mai degrabă prefiguraţi de Enoh şi de Avraam, iar cei care sunt cruţaţi în timpul judecăţii au ca simbol pe Noe şi pe Lot. Există totuşi persecutori faţă de care rămăşiţa trebuie să fie răzbunată. Versetul 31 din capitolul 17 ne arată că rămăşiţa nu trebuie să se gândească decât la judecată şi să nu se lege de nimic din punct de vedere omenesc; într-un astfel de moment cei care vor face parte din rămăşiţă vor trebui să spere numai în Dumnezeu, fiind cu totul detaşaţi de pământ.
 

Caracterul potrivit împărăţiei lui Dumnezeu: duhul smerit al copilaşilor
 

În versetul 9 din capitolul 18 Domnul reia descrierea caracterului pe care cineva trebuia să-l aibă pentru a intra în Împărăţie în vremea de atunci, urmându-L pe El. De la versetul 35*, se apropie istoric marele punct de tranziţie. Versetul 8 al acestui capitol încheie avertismentul profetic cu privire la zilele din urmă. Domnul continuă apoi să arate care sunt caracterele personale în armonie cu starea de lucruri introdusă prin har. Astfel propria dreptate este departe de a asigura intrarea în Împărăţie (versetele 9-14): cel mai mizerabil păcătos care îşi recunoştea păcatul era îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu mai degrabă decât cel care se vedea drept. Cel care se înalţă va fi smerit, iar cel care se smereşte va fi înălţat. Ce model şi martor al acestui adevăr a fost însuşi Domnul Isus.

* Cazul orbului de la Ierihon este, aşa cum am remarcat (în toate Evangheliile sinoptice) la începutul ultimilor evenimente din viaţa pământească a lui Hristos.

Apoi este prezentat caracterul unui copil, mic, simplu, care crede ce i se spune, care are mică importanţă în proprii săi ochi, constrâns să cedeze înaintea tuturor, duh care se potriveşte pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Ce alt duh ar putea fi admis de Domnul în Împărăţie?

Tânărul bogat şi binecuvântările temporale în contrast cu lepădarea lui Hristos
 

În plus, principiile Împărăţiei în forma pe care ea a luat-o în urma respingerii lui Isus, se aflau într-un contrast total cu binecuvântările temporale legate de ascultarea de Lege, oricât de bună ar fi fost această Lege la locul ei. Nu exista nici un fel de bunătate în om; Dumnezeu singur este bun (versetul 18 şi următoarele).
 

Tânărul, care în aspectele exterioare ale umblării sale păzise acesta Lege, este chemat să părăsească totul pentru a-L urma pe Domnul. Isus cunoştea împrejurările acestui tânăr, precum şi inima sa; şi El pune degetul pe pofta care domnea acolo, alimentată de averea pe care o poseda. „Îţi lipseşte un lucru: vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoara în ceruri; şi vino, urmează-Mă“. Trebuia să vândă tot şi să-L urmeze pe Isus, iar apoi să se bucure de o comoară în ceruri. Dar tânărul pleacă întristat de tot. Bogăţiile care în ochii oamenilor păreau un semn al favorii lui Dumnezeu, nu erau decât un obstacol atunci când era vorba de inimă şi de cer. În acelaşi timp, Domnul arată că omul, care ar fi abandonat pentru Împărăţia lui Dumnezeu tot ceea ce are preţ în ochii lui, urma să primească mult mai mult în această lume, iar în veacul viitor, viaţa eternă. Să remarcăm cum Domnul prezintă aici un principiu universal în raport cu Împărăţia (versetele 21-34).
 

Drumul către cruce
 

Domnul, în drum spre Ierusalim, îi ia pe ucenici de o parte şi le arată clar că El avea să fie predat, maltratat şi omorât, apoi urma apoi să învie; lucruri din care ucenicii nu înţeleg nimic, deşi erau împlinirea cuvintelor profeţilor. Dacă Domnul trebuia să facă parte de crucea Sa celor care doreau să-l urmeze, atunci trebuia mai întâi să o poarte El Însuşi. El urma să meargă înaintea oilor Lui pe această cale de lepădare de sine şi devotament; şi urma să treacă singur pe drumul acesta, pentru că picioarele poporului Său nu ajunseseră niciodată aici, nici nu ar fi putut ajunge decât călcând pe urmele Lui.

Ultima vizită a domnului la Ierusalim
 

De aici, de la versetul 35, începe istoria ultimului drum al Domnului la Ierusalim. El Se va prezenta din nou şi pentru ultima dată, ca Fiu al lui David, punând înaintea conştiinţei naţiunii drepturile Sale în virtutea acestui titlu, arătând în acelaşi timp consecinţele respingerii Sale.
 

Aproape de Ierihon*, cetatea blestemului, El redă vederea orbului care crede în titlul Său de Fiu al lui David. Aceasta s-a întâmplat cu cei dintre iudei, care au crezut şi L-au urmat; şi ei urmau să vadă lucruri mai mari decât acestea.

* În Luca, venirea Domnului la Ierihon este prezentată ca una dintre etapele călătoriei Sale mai lungi care începe în versetul 51 din capitolul 9. El întâlneşte de fapt pe acest orb la ieşirea şi nu la intrarea în Ierihon. Aici însă lucrurile sunt redate într-un fel general, nu cronologic, ci menit să scoată în evidenţă ordinea morală din context - de aceea istoria lui Zacheu apare după prezentarea împrejurării cu orbul.

sursa: https://comori.org/