Categorie: Cartile Bibliei
Venirea Domnului
Apostolul a prezentat frumuseţea vieţii practice creştine în mijlocul unei vaste creştinătăţi mărturisitoare (cap.1); ne-a dat criteriile dovedind realitatea credinţei în Domnul nostru Isus Hristos (cap.2); ne-a pus în gradă împotriva diferitelor forme de rău care se găsesc printre cei care pretind că sunt în legătură cu adevăratul Dumnezeu (cap.3 şi 4). Acum, în ultimul capitol, el deosebeşte în mod clar două clase de oameni, pe de o parte marea masă creştină cu numele, pe de altă parte, cei care, în mijlocul acestora, au o credinţă personală în Domnul Isus. Când şi-a scris Iacov epistola, cele douăsprezece seminţii formau marea religie tradiţională, şi rămăşiţa pioasă, adevăraţii credincioşi. Astăzi, creştinătăţii mărturisitoare şi adevăraţilor credincioşi din mijlocul ei, li se aplică aceste adevăruri.
Apostolul pune înaintea noastră starea adevărată a fiecăreia dintre aceste categorii, una în exterior bogată şi prosperă, cealaltă, săracă şi în suferinţă. El prezintă venirea Domnului ca fiind sfârşitul celor două stări. Îi îndeamnă pe credincioşi la răbdare în mijlocul suferinţei, şi arată că suferinţele pe care le traversează fac parte din disciplina Domnului pentru binecuvântarea lor.
Bogăţiile acestei lumi - Iacov 5:1-6
Versetele 1-3 - Apostolul se adresează mai întâi celor care, mărturisind că Îl recunosc pe adevăratul Dumnezeu, dar neavând credinţă personală în Hristos, fac din bogăţii şi din prosperitatea în această lume ţelul lor principal. Aceştia ar face bine să se gândească la judecata care va cădea pe mărturisirea religioasă, şi să plângă tânguindu-se, din cauza nenorocirilor care vor veni peste ei. Nu numai că bunurile lor le vor lipsi şi vor putrezi, ci ele vor fi mijlocul propriei lor nimiciri, ca un foc nimicitor. De câte ori bogăţiile, cu toate ocaziile pe care le oferă de a satisface fiecare poftă, nu au dovedit adevărul cuvintelor apostolului, devenind un instrument al nimicirii atât a trupului cât şi a sufletului! „Aurul şi argintul vostru au ruginit, iar rugina lor…are să vă mănânce carnea ca un foc”. Pe de altă parte, timpul va lua sfârşit în curând, pentru că trăim „în zilele din urmă”. Astfel, bogaţii acestei lumi sunt avertizaţi că judecata se apropie (v.1); că bogăţiile lor au putrezit (v.2); că proprietarii lor vor fi ei înşişi nimiciţi, trup şi suflet; şi că acestea sunt zilele din urmă (v.3).
Versetele 4,5 - Bogăţiile nu numai că i-au frustrat şi neglijat pe săraci, ci L-au condamnat şi L-au ucis pe Cel Drept. Cel care a zis: „Sunt întristat şi sărac” nu este căutat de omul religios norocos care declară: „Sunt bogat şi m-am îmbogăţit”. Bogaţii din Israel L-au condamnat şi L-au ucis pe Cel Drept; bogaţii din creştinătate Îl dau pe uşă afară (A se compara Psalm 40:17 şi Apocalipsa 3:17 ).
Săracii turmei - Iacov 5:7-11
Versetele 7,8 - Dumnezeu nu este indiferent la nedreptăţile făcute săracilor dintre ai Săi, nici faţă de faptul că Hristos este respins de lume. Dar pentru moment nu intervine public în favoarea alor Săi. Când va interveni, va fi prin judecata asupra lumii.
În prezent, El lucrează în har, nevrând ca vreunul să piară. Pentru această intervenţie publică, trebuie să aşteptăm venirea Domnului. Apostolul face aluzie la acest moment când zice: „Fiţi deci îndelung-răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului”. În vederea a tot ce poate avea de suferit poporul lui Dumnezeu, sunt puse înaintea lui aceste două lucruri: răbdarea necesară în prezent şi venirea foarte apropiată a Domnului. Când va veni El, fiecare va şti că Dumnezeu nu a fost indiferent la suferinţele şi la nedreptăţile suferite de ai Săi. Atunci va cădea necazul asupra celor care au necăjit poporul lui Dumnezeu, şi cei care au fost necăjiţi, vor fi introduşi în „odihnă” (2. Tesaloniceni 1:6-10 ). Între timp, poporul lui Dumnezeu este chemat să fie îndelung-răbdător, ca plugarul care trebuie să lucreze cu „răbdare”, aşteptând rodul preţios al pământului. Când Domnul va veni, ai Săi vor culege în binecuvântări cereşti rodul preţios al îndelungii lor răbdări. De aceea în vederea acestor roade preţioase pe care le vom primi în curând, şi a venirii iminente a Domnului, Iacov zice: „Întăriţi-vă inimile”.
Aşteptarea reală a Domnului - nu doar învăţătura celei de a doua veniri - va păzi sufletul în despărţire de lume cu bogăţia, plăcerile şi uşurătatea ei. Ea îl va ridica deasupra oricărei suferinţe şi oricărui dispreţ, oricare ar fi provenienţa lor. Ea îl va face capabil să suporte cu răbdare orice conflict; şi să umble cu o încredere calmă, neinsultând când este insultat, neameninţând când trebuie să sufere pe nedrept, cum Hristos nu S-a împotrivit când a fost condamnat de conducătorii acestei lumi (1. Petru 2:21-23 ).
Versetul 9 - De aceea rezultă că nu trebuie să ne plângem „unii împotriva altora”. Ştiind că Domnul, la venirea Lui, va îndrepta toate lucrurile, suntem îndemnaţi să mergem înainte în liniştea duhului, mulţumiţi de ce avem în prezent, neplângându-ne de soarta noastră, şi necondamnându-i pe cei care pot părea să fie în împrejurări mai uşoare decât ale noastre pentru că „Judecătorul stă înaintea uşii”. Nu ţine de noi să judecăm ce este mai bine pentru noi în circumstanţele prezente. A ne plânge, înseamnă a ne condamna noi înşine punând la îndoială căile Sale faţă de noi. Trebuie să recunoaştem că Domnul este Judecătorul care ştie ce este cel mai bine pentru fiecare dintre noi.
Să ne păzim de aceea de orice formă de ranchiună şi de iritare împotriva celor care ne-au vorbit poate de rău. Nu ţine de noi să căutăm să ne răzbunăm, trebuie mai degrabă să îndurăm cu răbdare, ştiind că „Judecătorul stă înaintea uşii”. Prea adesea ceea ce facem ca să ne apărăm ne face să acţionăm prin carne şi prin acest fapt să ne sustragem protecţiei Judecătorului suprem pentru a ne aşeza sub condamnare. Să acceptăm deci în tăcere nedreptatea, ştiind că Judecătorul stă înaintea uşii. El nu este indiferent la nedreptăţile făcute alor Săi. Are o cunoaştere desăvârşită a tot ce se întâmplă, şi este drept şi imparţial în judecata Sa. S-a zis pe bună dreptate: „Este de mare importanţă să ţinem în loc pornirile firii. Am face-o, dacă L-am putea vedea pe Dumnezeu înaintea noastră; am face-o cu siguranţă în prezenţa cuiva căruia am dori să îi plăcem. Ori Dumnezeu este întotdeauna prezent; de aceea, lipsa de calm şi de cumpătare este o dovadă că am uitat prezenţa lui Dumnezeu” (J.N.D). Să căutăm deci harul de care avem nevoie pentru a ne aminti nu numai că „venirea Domnului se apropie”, ci şi că „Judecătorul stă înaintea uşii”.
Versetele 10,11 - Apostolul ne aminteşte exemplul a doi oameni care, în trecut, au suferit şi au fost îndelung-răbdători. Printre profeţi, vedem oameni care au suferit pe nedrept şi care, în loc de a-i batjocori pe persecutorii lor, au răbdat suferinţele cu răbdare, fericiţi în ciuda nedreptăţii care le era făcută. Ei sunt exemple pentru noi, când suntem chemaţi să suferim pe nedrept pentru Numele lui Isus şi mărturisirea adusă despre adevăr. Trebuie să umblăm pe urmele Celui „care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept” (1. Petru 2:22,23 ). „Judecătorul stă înaintea uşii”; să Îi lăsăm Lui judecata.
Avem pe de altă parte exemplul minunat al lui Iov. În cazul lui, vedem nu numai răbdarea cuiva care suferă, ci şi ţelul urmărit de Domnul. Dacă îndurăm cu răbdare suferinţa şi nedreptăţile, vom descoperi că la sfârşit, „Domnul este plin de milă şi îndurător”. Cazul lui Iov este instructiv în mod deosebit. El ne învaţă că, oricare ar fi încercările prin care putem fi chemaţi să trecem, Dumnezeu se foloseşte de ele spre învăţarea noastră. Prin tot ce a trecut Iov, vedem disciplina lui Dumnezeu în vederea binecuvântării slujitorului Său. Iov ajunsese să se complacă în propria lui bunătate şi să se încreadă în propria lui dreptate. Pentru a distruge această autosatisfacţie, îi este permis lui Satan în reaua lui voinţă, să îl cearnă pe patriarh, până la un punct hotărât, prin încercări teribile. Rezultatul tuturor asalturilor pe care Iov le-a îndurat din partea lui Satan acuzatorul, a soţiei şi a prietenilor lui, a fost nu numai biruit orice putere a Duşmanului, ci că, prin aceste încercări, a descoperit şi a judecat răutatea secretă şi nebănuită a propriei sale inimi. Complăcându-se în propria lui bunătate, care cu siguranţă era reală şi recunoscută de Dumnezeu, el declarase: „Când ochiul mă vedea, mărturisea pentru mine”; dar când în sfârşit se găseşte în prezenţa lui Dumnezeu, exclamă: „Ochiul meu Te vede, de aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în tărână şi cenuşă” (Iov 29:11 ; 42:5,6 ).
Prin harul lui Dumnezeu, Iov îndură biruitor încercările şi prin acelaşi har, este făcut să se cunoască pe el însuşi în prezenţa Domnului. Apoi după ce şi-a descoperit propria lui inimă, este în măsură să discearnă inima Domnului, pentru că înţelege că „Domnul este plin de milă şi îndurător”. După ce a cercetat inima lui Iov şi i-a mustrat pe cei care îl contraziceau, Dumnezeu îl binecuvântează din plin, pentru că citim: „Şi Domnul a întors captivitatea lui Iov…şi Domnul a dat lui Iov de două ori mai mult decât avusese înainte. Şi Domnul a binecuvântat mai mult sfârşitul lui Iov decât începutul lui” (Iov 42:10,12 ).
Versetul 12 - Apostolul ne-a pus în gardă împotriva nerăbdării în prezenţa nedreptăţilor, care ne-ar instiga la răzbunare uitând că „Judecătorul stă înaintea uşii”. Luându-ne astfel cauza în mâinile noastre, suntem condamnaţi (v.9). El ne avertizează acum că mai este un mod de a-L uita pe Dumnezeu şi de a cădea sub judecata Lui. Vorbind de rău împotriva oamenilor, putem să uităm de prezenţa lui Dumnezeu; dar şi apărându-ne noi înşine riscăm să uităm ce I se cuvine suveranului Dumnezeu, până în punctul de a-L invoca cu uşurătate jurând, pentru a ne confirma declaraţiile. Nu este cea mai elementară lipsă de respect ca în focul discuţiilor cineva să ajungă să se servească de Numele divine pentru a câştiga credit înaintea oamenilor? De aceea apostolul zice: „Înainte de toate, fraţii mei…”da” al vostru să fie „da” şi „nu” al vostru să fie „nu”.
Versetul 13 - Apostolul abordează acum marea noastră resursă în faţa nedreptăţilor. El presupune că suntem în prezenţa unei vaste mărturisiri religioase şi că adevăraţii copii ai lui Dumnezeu vor avea de suferit din partea ei. Oricare ar fi sursa de unde vin nedreptăţile, fie de la lume, fie de la fraţii noştri, el ne avertizează să veghem să nu ne plângem şi să nu căutăm să ne răzbunăm noi înşine pe cel care a lucrat rău (v.9); şi să nu ne protejăm prin jurăminte (v.12). Ce trebuie deci să facem? Răspunsul său este simplu: „Suferă cineva dintre voi? Să se roage!” Tendinţa noastră firească este să răspundem insultelor prin insulte, acuzaţiilor prin contra-acuzaţii, răutăţii prin răutate. Aceasta înseamnă pur şi simplu a răspunde cărnii prin carne. Calea lui Dumnezeu pentru noi este totodată foarte diferită şi foarte simplă. Faţă de orice nedreptate care ne este făcută, avem un ajutor dat de Dumnezeu. În loc de a ne lua în mâini cauza, să o aducem lui Dumnezeu. În loc de a ne lua în mâini cauza, să o aducem lui Dumnezeu prin rugăciune. Nu este nevoie să subestimăm răul; putem să îl considerăm în întreaga lui răutate şi urâţenie; dar după aceasta, trebuie să ne apropiem de Dumnezeu şi să îl aşezăm înaintea Lui prin rugăciune. Sentimentul carnal de revanşă va fi astfel înăbuşit, inima consolată şi duhul uşurat.
Cineva a zis: „În toate cazurile de întristare, rugăciunea este ajutorul nostru; noi recunoaştem dependenţa noastră de Domnul şi ne încredem în bunătatea Lui. Inima se apropie de El, şi Îi vorbeşte de nevoile şi de durerea ei, aşezându-se înaintea tronului harului şi de inima lui Dumnezeu”. Pe de altă parte, nu numai suferinţele noastre ne conduc la Dumnezeu, ci şi bucuriile noastre. De aceea apostolul ne zice: „Este cineva bucuros? Să cânte psalmi!” Suferinţele noastre ca şi bucuriile noastre trebuie să fie ocazia de a ne întoarce către Dumnezeu. Există o ieşire pentru suferinţele noastre în rugăciune, şi o soluţie pentru bucuria noastră în psalmi!
Versetele 14,15 - Apostolul a vorbit de nedreptăţile pe care le putem îndura din partea altuia. El menţionează acum o altă formă de întristare - planurile lui Dumnezeu. Independent de ceea ce alţii pot face din răutate pentru a ne prejudicia, Domnul Se poate ocupa de noi în dragoste, pentru binecuvântarea noastră. Astfel, ne poate lovi boala. Această boală poate este pur şi simplu inerentă trupului nostru neputincios, dar ea poate să fie şi pedeapsa directă a Domnului; în amândouă cazurile, ajutorul nostru este rugăciunea. Nu trebuie să considerăm boala ca un eveniment întâmplător, ci să vedem în ea mâna Domnului; şi dacă ne întoarcem către El cu credinţă, vom vedea că este gata să asculte rugăciunea credinţei şi să răspundă la ea. Dacă au fost făcute păcate, ele vor fi iertate. Aici, faptul de a se ruga şi de a căuta rugăciunile fraţilor săi, exprimă supunerea sufletului faţă de ceea ce Dumnezeu a permis, în loc de a se lăsa condus de plângerile şi de vorbele de nemulţumire care ar fi expresia unei inimi răzvrătite.
Versetele 16-18 - Rugăciunea către Dumnezeu poate fi însoţită de mărturisirea unuia faţă de celălalt. Nu există nici cea mai mică idee de mărturisire unilaterală către un preot sau un bătrân, ci „unii altora”. S-a zis pe bună dreptate: „Oricare ar putea fi starea de suferinţă în care se găseşte Adunarea lui Dumnezeu, putem întotdeauna să ne mărturisim greşelile unii altora, şi să ne rugăm unii pentru alţii, pentru ca să fim vindecaţi. Aceasta nu cere existenţa unui ordin oficial, ci presupune smerenie, încredere frăţească şi dragoste. Nu ne putem într-adevăr mărturisi greşelile dacă nu avem încredere în dragostea unui frate. Putem alege un frate înţelept şi discret (mai bine decât să ne deschidem inima unor persoane indiscrete), dar această alegere nu schimbă nimic cu privire la starea sufletească a vinovatului. Neascunzând răul, ci deschizându-şi inima, îşi echilibrează conştiinţa sa smerită; poate şi trupul”.
Pentru a ne încuraja să ne rugăm, apostolul ne îndreaptă gândurile către Ilie şi ne arată că „marea putere are cererea fierbinte a celui drept”. Ilie era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Îşi avea şi el perioadele lui de slăbiciune şi de descurajare şi cu toate acestea, ca răspuns la rugăciunea lui, nu a plouat timp de trei ani şi şase luni. În istoria lui din 1. Împăraţi 17:1 , nu vedem decât desfăşurarea exterioară a puterii lui Dumnezeu prin intermediul slujitorului Său. Ilie declară într-adevăr: „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia stau, că în anii aceştia nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât la cuvântul meu”. Dar în pasajul nostru ne este revelată sursa secretă a acestei manifestări publice de putere.
El s-a rugat şi Dumnezeu a auzit rugăciunea lui şi a răspuns la ea. Astfel, în toată această porţiune a epistolei, aflăm că în prezenţa atât a nedreptăţilor cauzate de alţii, cât şi a bolii sau greşelilor pe care le-am putut comite, rugăciunea este resursa noastră, şi rugăciunea credinţei - cererea fierbinte a celui drept - poate să facă mult.
Versetele 19,20 - Apostolul termină epistola întorcându-ne gândurile de le greşelile şi bolile noastre, pentru a le îndrepta către nevoile şi binecuvântarea altora. Dacă cineva se rătăceşte de la adevăr, dragostea nu va fi indiferentă cu privire la el şi va căuta să îl întoarcă, ştiind că dacă se întoarce, este mântuit din moarte şi păcatele lui sunt acoperite. Căci, vai! vanitatea ofensată şi răutatea provenind din gelozie vor descoperi, pentru a-şi atinge propriile lor scopuri, greşelile celui care s-a îndepărtat, chiar dacă au fost mărturisite de mult, iar vinovatul a fost restabilit. Dragostea acoperă întotdeauna ceea ce a fost judecat şi îndepărtat.
sursa: https://comori.org/