Epistola lui Iacov. Capitolul 3. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

Apoi ajungem la câteva îndemnuri practice. După cum am mai spus, el avertizează în special asupra limbii ca expresie a sentimentelor inimii dacă nu a răutăţii. „Din prisosul inimii vorbeşte gura“. Aici se deschide aplicaţia acestui cuvânt în alt domeniu, chiar mai important: cel al vorbirii publice spre zidire. „Nu fiţi mulţi învăţători, ştiind că vom primi mai mare judecată“. Pentru că este clar că ceea ce spune cineva în public va fi folosit ca standard pentru aprecierea lui, şi acea persoană trebuie să fie pregătită să fie judecată după acel standard. Dacă, ca regulă, se cuvine să fim înceţi la vorbire, de la aceasta nu face excepţie a da învăţătură altora, pentru că aceasta atrage o judecată mai severă. Este un îndemn care arată, pe de-o parte, pericolul de a greşi grăbindu-ne să ne folosim de o uşă deschisă fiind împinşi de dorinţa de afirmare a eului, iar, pe de altă parte, presupune libertatea perfectă între credincioşi. Este imposibil ca un asemenea îndemn să se aplice acolo unde există un regim al slujirii exclusive.

Astfel, în mod evident, învăţătura lui Iacov nu numai că expune clar adevărul binecuvântat cu privire la firea cea nouă, după cum am arătat deja, ci îndemnul lui presupune aceeaşi deschidere între creştini în exercitarea unui dar pentru slujire pe care o găsim în 1. Corinteni 14 şi în practică peste tot în biserica lui Dumnezeu. Epistola lui Iacov este departe de a fi în contradicţie cu alţii, cu toate că există destul de multe aspecte prezentate sub o formă nouă (pentru cele douăsprezece seminţii) atât din punct de vedere al sferei de cuprindere cât şi prin abordări specifice. Gândul lui Dumnezeu este acelaşi, iar Duhul, care a inspirat chiar şi cea mai deosebită dintre epistolele Noului Testament, ne prezintă ceva care este în armonie cu toate celelalte texte şi cimentează construcţia adevărului divin.

Se mai adaugă încă un motiv moral: „Pentru că toţi greşim deseori. Dacă cineva nu greşeşte în cuvânt, este† un om desăvârşit, capabil să-şi înfrâneze, de asemenea,  tot trupul“. Din câte înţeleg, spunând aceasta el nu se limitează la vorbirea în public, cu toate că începe cu aceasta. „Iată, punem zăbală în gurile cailor“. El arată că unui om se poate să nu-i pară a fi mare lucru, dar nu trebuie să scuzăm ceea ce este rău numai pentru că sursa lui este mică. El demonstrează că tocmai cele mai mici lucruri deseori guvernează corpuri incomparabil mai mari. „Iată, şi corăbiile, care sunt aşa de mari şi sunt mânate de vânturi puternice, sunt conduse de o cârmă foarte mică“. Acest exemplu este aplicat la subiectul tratat: „Astfel şi limba este un mădular mic şi se laudă cu lucruri mari. Iată, un foc mica, ce pădure mare aprinde! Şi limba este un foc: lumea nedreptăţii; limba este aşezată printre mădularele noastre; ea întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii şi este aprinsă de gheenă“. Nu găsim în întreaga Biblie o imagine mai veridică a acestui rău fără speranţă la care sunt expuşi oamenii prin acest mic mădular foarte activ. „Pentru că orice specie, şi de fiare şi de păsări, şi de reptile şi de vietăţi de mare, este îmblânzită şi a fost îmblânzită de om; dar limba nici unul dintre oameni n-o poate îmblânzi“. Avem însă mângâierea că Dumnezeu poate să se ocupe de ea, Da, Dumnezeu, care îi dă credinciosului firea Lui şi ştie cum să doboare firea cea veche astfel încât să aibă loc să se manifeste El.

Şi Iacov nu cruţă marea inconsistenţă care se manifestă atât de des: „Cu ea Îl binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl şi cu ea îi blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese binecuvântare şi blestem. Fraţii mei, nu trebuie ca acestea să fie aşa“. Aceasta este întărit de diferite ilustrări , după care urmează imaginea omului înţelept, care se dovedeşte a fi înţelept nu prin cunoştinţele cu care-şi câştigă faima, ci prin practică. Iacov are mereu în minte aplicaţiile în viaţa de zi cu zi. Este întotdeauna lucrul cel mai potrivit, după cum era şi cel mai necesar atunci şi în acel loc. Dacă în această epistolă s-ar fi lansat pe marea întindere a adevărului, atunci el ar fi dat un impuls spre a acumula mai multe dogme, iar un asemenea curs ar fi agravat răul în loc să-l smulgă din rădăcină. Fiind el însuşii un om înţelept în lucrurile obişnuite, prin Duhul Sfânt i s-a dat înţelepciune divină pentru a trata problema curselor care stăteau înaintea celor douăsprezece seminţii, chiar şi a acelora dintre ei care mărturiseau credinţa în Domnul Isus Hristos.

Se pune deci problema cum să se dovedească dacă un om este înţelept sau nu. Sigur că nu prin multe vorbe, care de obicei tind spre a vorbi rău. „Să arate, din purtarea lui bună, faptele lui făcute în† blândeţea înţelepciunii“. Dacă, dimpotrivă, în inimă este invidie şi duh de ceartă, cum s-ar putea lăuda cineva împotriva adevărului? Cât de sever pătrunde lucrurile, şi aceasta numai prin expunerea a ceea ce este! Ce expunere! Gândiţi-vă la oamenii care se glorifică în ruşinea lor! „Nu minţiţi împotriva adevărului“. Era inconsistenţă practică şi atitudine contrarie gândului lui Dumnezeu.

Ne sunt prezentate două feluri de înţelepciune – după cum sunt şi două feluri de ispite – una binecuvântată de Dumnezeu şi care este spre gloria omului care suferă, cealaltă este spre ruşinea omului pentru că îşi are originea în firea căzută în păcat. „Aceasta nu este înţelepciunea care coboară de sus, ci pământească, naturală, diabolică. Pentru că, unde este gelozie şi duh de partidă, acolo este dezordine şi orice lucru rău“. Lucrările dovedesc natura şi sursa acelei „înţelepciuni“. În orice cale rea este dezordine, dar „înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică“. Niciodată nu trebuie inversată această ordine deoarece această înţelepciune nu este doar paşnică, ci ea este în primul rând curată şi apoi paşnică. Ea susţine în primul rând caracterul şi gloria lui Dumnezeu, apoi caută roade ale păcii printre oameni. Dar aceasta nu este tot. Ea este blândă şi uşor de înduplecat sau care cedează. În loc să se angajeze într-o bătălie pentru drepturile care consideră că le are, fie ele reale sau închipuite, ea cedează manifestând har. Nu este la lucru încăpăţânarea de a-şi afirma propria persoană, care marchează aspiraţia senzuală spre înţelepciune a omului carnal, ci înţelepciunea care coboară de sus este cu blândeţe şi cedează, fiind plină de îndurare şi roade bune, fără a căuta ceartă şi fiind neprefăcută. Când un om ajunge să fie conştient că înţelepciunea lui are o sursă dubioasă, atunci este de înţeles că el nu vrea ca gândurile lui sau voinţa lui să întâmpine opoziţie, dar adevărul este că nu există nimic care marchează atât de mult superioritatea harului, adevărului şi înţelepciunii lui Dumnezeu ca aceea că Dumnezeu dă răbdare şi că nu apar manifestări ale nerăbdării de a impune ceea ce omul ştie că este drept şi adevărat. Când cineva insistă asupra valorii propriilor sale cuvinte sau caută de obicei să găsească nereguli la alţii, aceasta este un semn inerent şi sigur de slăbiciune. „Înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat“. Ea mai este şi „plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută“. Ea este caracterizată de judecata de sine, care  îşi găseşte plăcerea în manifestarea căilor lui Dumnezeu. Şi „rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace“. Astfel, dacă există pace pe cale, atunci dreptatea este şi sămânţă şi rod. Sămânţa, ca întotdeauna, trebuie să-şi producă propriul ei rod. „Rodul dreptăţii este semănat în pace pentru cei care fac pace“. Ce onoare să fim fii ai păcii într-o lume care este întotdeauna în război împotriva lui Dumnezeu şi a alor săi!

sursa: https://comori.org/