Categorie: Cartile Bibliei
Răutatea firii omeneşti
În capitolul 2, apostolul a pus înaintea noastră diverse criterii prin care putem dovedi realitatea credinţei la cei care pretind că o au.
În capitolele 3 şi 4, suntem puşi în gardă împotriva a şapte forme diferite de rău care caracterizează mărturisirea creştină şi în care orice credincios, fără har, poate să cadă.
1.Limba neîmblânzită (Iacov 3:1-3 ).
2.Gelozia şi duhul de ceartă (Iacov 3:13-18 ).
3.Dorinţele necontrolate (Iacov 4:1-3 ).
4.Prietenia lumii (Iacov 4:4 ).
5.Mândria cărnii (Iacov 4:5-10 ).
6.Vorbirea de rău (Iacov 4:11,12 ).
7.Voia proprie şi încrederea în sine (Iacov 4:13-17 ).
Limba neîmblânzită - Iacov 3:1-12
Versetul 1 - Apostolul introduce avertismentele sale cu privire la faptele rele ale limbii îndemnându-ne să nu fim mulţi învăţători. El nu vorbeşte de buna folosire a darului de a învăţa (Romani 12:7 ), ci de tendinţa firii omeneşti de a vrea să-i înveţe pe alţii, şi de dorinţa ei de a avea un rol în slujire. Această tendinţă se poate găsi în fiecare, dăruit sau nu. Chiar acolo unde darul de a învăţa există, carnea, în cel care o lasă să lucreze, poate să se slujească de el pentru a-şi hrăni propria sa vanitate. Dar, independent de posesia unui dar, suntem toţi în pericol de a vrea să-i învăţăm pe alţii ce este bine, şi să uităm că noi înşine suntem în stare să greşim chiar în lucrurile împotriva cărora îi punem în gardă.
S-a zis: „Este mai uşor să înveţi pe alţii decât să te stăpâneşti pe tine însuţi”, şi „Smerenia în inimă te face încet la vorbire”. A-i învăţa pe alţii greşind noi înşine, nu face decât să mărească vina noastră.
Versetul 2 - Să ne amintim deci că mustrându-i pe alţii, putem fi noi înşine vinovaţi, pentru că „toţi greşim deseori”, chiar dacă uneori o facem fără să ne dăm seama. În cuvinte greşim cel mai uşor. Cel care ştie să îşi îmblânzească limba va fi un creştin împlinit - un om desăvârşit, capabil să ţină în frâu orice alt mădular al trupului său de asemenea.
Versetele 3-5 - Aceasta îl face pe Iacov să ne pună în gardă cu privire la folosirea necumpătată a limbii. Frâul în gura calului este un obiect mic, dar prin el putem obliga animalul să se supună. O cârmă este de dimensiune mică, dar prin ea corăbii mari pot fi controlate în ciuda unor „vânturi puternice”. La fel limba este un mădular mic care poate conduce tot trupul, cu condiţia ca omul să reuşească, precum un pilot, să o stăpânească. Dar dacă nu este ţinută în frâu, ea poate deveni un mijloc de a exprima vanitatea inimii noastre, condamnându-i pe ceilalţi şi ridicându-ne în slăvi pe noi înşine, pentru că se laudă cu „lucruri mari”. Ea poate deveni astfel sursa a mult rău, pentru că deşi este doar „un mădular mic”, este asemenea unui chibrit capabil să distrugă o pădure întreagă.
Mâna şi piciorul pot, vai! să devină unelte pentru executarea voinţei cărnii; dar nici un altul dintre mădularele noastre nu este mai rapid decât limba în manifestarea voii noastre, în a descoperi slăbiciunea noastră şi în a revela adevărata stare a inimii noastre. Un lucru neînsemnat ajunge ca ea să fie întărâtată de răutatea inimii, şi ca să-i aprindă şi pe alţii, producând un rău nemărginit doar printr-un cuvânt înfumurat şi răutăcios.
Versetul 6 - Apostolul descrie limba ca un foc care, nu numai că dă naştere necazului, ci îl şi alimentează. Ea este capabilă să producă orice formă de nedreptate şi devine astfel o lume a nedreptăţii. Prin sugestiile ei rele, poate să antreneze întinarea fiecărui mădular al trupului, şi să pună în mişcare întreaga desfăşurare a naturii căzute. Duhurile rele ale iadului găsesc în limbă o unealtă gata pentru lucrarea lor distructivă, astfel încât se poate zice că ea este „aprinsă de gheenă”.
Versetele 7,8 - Limba nu poate fi îmblânzită de fire. Orice specie de animale a fost îmblânzită de specia umană, dar nimeni nu poate îmblânzi limba. Este un rău de nestăpânit, zice Iacov, plin de otravă mortală. Nu numai că întinează trupul, dar poate otrăvi şi duhul. S-a spus pe bună dreptate: „Cea mai mare parte dintre cei cărora le-ar fi ruşine să lovească pe cineva, nu pot să îşi stăpânească un cuvânt aprins sau dur împotriva aproapelui lor”. Nu este nimic mai uşor decât a otrăvi duhul unui frate împotriva altuia printr-o critică nechibzuită şi răutăcioasă.
Versetele 9-12 - Mai mult, limba poate fi foarte inconsecventă, pentru că deşi fiind capabilă să Îl binecuvânteze pe Dumnezeu, ea poate de asemenea să îl blesteme pe omul făcut după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese binecuvântarea şi blestemul. Este împotriva firii, pentru că nici un izvor nu poate să facă să ţâşnească apă dulce şi apă amară din aceeaşi deschidere, nici un smochin nu face măsline sau o viţă, smochine. Ordinul divin cere ca un obiect de o anumită natură să facă întotdeauna fructe de aceeaşi natură. Creştinii, ca născuţi din Dumnezeu şi participanţi din punct de vedere moral la natura divină, trebuie, în cuvintele şi în faptele lor, să fie consecvenţi cu ordinul după Dumnezeu.
Apostolul nu vorbeşte de limbă când este folosită prin harul şi sub controlul Duhului, ci de limba folosită sub influenţa cărnii şi activată de diavol. Nimic cu excepţia puterii Duhului care umple inima cu harul lui Hristos nu poate stăpâni limba. Când inima se bucură de harul şi de dragostea lui Hristos, limba se exprimă în har. Din plinătatea inimii vorbeşte gura.
Gelozia şi duhul de ceartă - Iacov 3:13-18
După ce a expus în termeni tăioşi faptele rele ale unei limbi neîmblânzite, apostolul ne pune în gradă împotriva geloziei şi duhului de ceartă. În acest context, el stabileşte un contrast frapant între omul înţelept şi cei care hrănesc în inima lor gelozia şi certurile.
Versetul 13 - Cel care este înţelept, având inteligenţa gândirii lui Dumnezeu, o va arăta, nu prin lăudăroşie, nici prin cuvinte, ci printr-o purtare bună şi prin fapte bune făcute în blândeţea care este rezultatul adevăratei înţelepciuni. Prea adesea carnea încearcă să se afirme prin lăudăroşenie şi prin fapte făcute cu ostentaţie. Omul înţelept nu lucrează astfel.
Versetele 14,15 - În contrast cu cel care este înţelept, sunt cei care hrănesc o gelozie amară şi un duh de ceartă în inima lor. Răul, ca întotdeauna, începe în inimă; gelozia în inimă duce la lăudăroşenie, şi aceasta din urmă la minciună împotriva adevărului. De câte ori cel invidios va încerca să-şi ascundă gelozia protestând că nu are ranchiună în inimă, că nu face decât să se împotrivească răului şi să apere adevărul. Dacă sub pretextul de a descoperi un rău şi de a spune unui frate tot adevărul pentru binele său, exprimăm în mod deliberat lucruri care rănesc, putem fi foarte siguri că răutatea din inimă este în spatele cuvintelor noastre ofensatoare. De câte ori nu am scuzat cuvintele cele mai răutăcioase citând: „O mustrare pe faţă este mai bună decât o dragoste ascunsă. Rănile celui care iubeşte sunt credincioşie”. Dar am şti noi să cităm cuvintele care le preced imediat pe acestea? Ele ne-ar face atenţi să nu folosim cu uşurinţă aceste versete, pentru că se pune întrebarea: „Cine poate rezista înaintea geloziei?” (Proverbe 27:4-6 ).
Vai! ce uşor este să ne înşelăm noi înşine în efortul nostru de a ne scuza! Ce uşor este să ne justificăm răutatea pretextând că lucrăm cu credincioşie! Răutatea este o buruiană care se înmulţeşte în inima noastră; dar cât de rar auzi pe cineva mărturisind că hrăneşte sentimente rele în inima sa, sau că sunt răutăcioase cuvintele pe care le rosteşte.
Gelozia amară şi duhul de ceartă nu sunt produsul înţelepciunii de sus. Sunt manifestări pământeşti, nu cereşti; ele exprimă sentimentele omului celui vechi, nu pe cele ale omului celui nou. Ele sunt de la diavolul, nu de la Dumnezeu.
Pe de altă parte, să ne amintim că gelozia este întotdeauna o mărturisire a inferiorităţii. A invidia un om care are un venit ridicat, înseamnă a recunoaşte că al meu este mai mic. La fel, a fi gelos pe un om care are un dar, înseamnă a mărturisi că cel pe care îl am eu este inferior.
Versetul 16 - Dacă gelozia şi duhul de ceartă din inimă duc la cuvinte de lăudăroşenie şi de minciună pentru a încerca să scuze sau să acopere invidia, la rândul lor lauda şi ipocrizia vor produce dezordine şi confuzie, deschizând uşa oricărui lucru rău. Aici deci, prima cauză a oricărei scene de dezordine care ar putea avea loc printre copiii lui Dumnezeu, este expusă în termeni clari. Gelozia amară şi duhul de ceartă în inimă, care se exprimă în cuvinte de lăudăroşenie şi de înşelăciune conduc la „dezordine şi orice lucru rău”.
Versetele 17,18 - În contrast frapant cu activităţile omului celui rău marcat de gelozie şi duh de ceartă, apostolul pune înaintea noastră, în ultimele versete, o imagine frumoasă a omului celui nou, caracterizat de „înţelepciunea de sus”. Ştim că Hristos este sus, aşezat în glorie şi că El „a fost făcut pentru noi înţelepciune din partea lui Dumnezeu”. Hristos este Capul Trupului şi toată înţelepciunea Capului este la dispoziţia noastră. S-a zis pe bună dreptate: „Îi place la fel de mult să fie „Cap” pentru credinciosul cel mai simplu ca şi pentru apostolul Pavel. El a fost Cap şi înţelepciune pentru apostol, dar este gata să fie Cap şi înţelepciune pentru creştinul cel mai puţin inteligent”. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte! Pasajul care ne spune că „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii” adaugă într-adevăr imediat: „Iar din El, voi sunteţi în Hristos Isus, care a fost făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu” (1. Corinteni 1:27,30 ). Vai! ceea ce ne imaginăm că este înţelepciunea „Capului” nostru de sus este propria noastră înţelepciune . Ce lucru minunat pentru noi să ne recunoaştem nebunia, şi să ne îndreptăm din nou către înţelepciunea care este Hristos, Capul nostru, pentru a descoperi că pe cât de puţin inteligenţi suntem din fire, primim o înţelepciune dată pentru fiecare detaliu al vieţii şi slujbei noastre.
Dacă suntem caracterizaţi de înţelepciunea de sus, ne asemănăm lui Hristos. „Înţelepciunea de sus este întâi curată, apoi paşnică, blândă, uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, nepărtinitoare şi neprefăcută”. Ce este aceasta dacă nu o frumoasă descriere a lui Hristos când a umblat prin lume? Înţelepciunea Capului se ocupă mai întâi de inima noastră. Ea ne face să judecăm răul secret, pentru ca să fim curaţi în inimă. Apoi, în relaţiile noastre cu ceilalţi, ne va învăţa să fim liniştiţi. Ea va pune frâu limbii şi pornirii noastre spre dispută, conducându-ne astfel la căutarea păcii. Căutând-o pe aceasta, ne vom exprima cu cumpătare mai degrabă decât în felul violent al cărnii. În loc de agresivitatea cărnii care vrea întotdeauna să se afirme, vom ceda altora, fiind gata să ascultăm ce au de zis. Pe de altă parte, înţelepciunea de sus este dispusă să manifeste îndurare mai degrabă, decât să condamne în grabă. Ea este „nepărtinitoare” şi „neprefăcută”. Ea nu caută să facă paradă de o mare înţelepciune stârnind întrebări fără răspuns. Ea este caracterizată de simplitate şi de sinceritate. Înţelepciunea de sus produce astfel rodul dreptăţii, semănat într-un duh de pace de către cei care caută să facă pacea. Înţelepciunea Capului nu va face niciodată nici dezordine, nici ceartă. Cel care este caracterizat de această înţelepciune va face pace şi, în starea liniştită astfel creată, va culege roadele dreptăţii.
sursa: https://comori.org/