Epistola lui Iacov. Capitolul 2. William Kelly

Categorie: Cartile Bibliei
 

„Fraţii mei, să nu aveţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, primind după înfăţişare. Pentru că, dacă va intra în sinagoga voastră un om cu un inel de aur, în haină strălucitoare, şi va intra şi un sărac în haină murdară, şi veţi privi la cel care poartă haina cea strălucitoare şi veţi spunea: «Tu aşază-te aici bine!», şi săracului îi veţi spune: «Tu stai acolo!» sau: «Aşează-te aici, la picioarele mele!», nu faceţi deosebire în voi înşivă şi nu v-aţi făcut judecători cu gânduri rele? Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: nu i-a ales Dumnezeu pe cei săraci în felul lumii ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care† le-a promis-o celor care-L iubesc? Iar voi l-aţi dispreţuit pe cel sărac“. Aici s-ar părea că înţelegem mai clar motivaţia. Putem vedea necesitatea, valoare şi înţelepciunea a ceea ce s-a spus, iar aici este ocazia pentru cuvintele de mai înainte: Israel era expus pericolului de a considera învăţăturile creştine ca fiind un sistem. Fiind un popor cu un statut religios excepţional, ei erau mult mai expuşi la aşaceva decât naţiunile. Mintea evreească era la fel de expusă riscului de a face din creştinism un cod pe cât erau de expuse naţiunile de a asocia creştinismul cu filozofia. Mintea grecului putea specula şi teoretiza despre creştinism, iar cea a evreului era dispusă să facă din creştinism ceva de genul Talmudului, adică de a-l reduce la un număr de precepte, astfel încât acesta să fie un sistem exterior.

Epistola tratează tocmai separarea credinţei de practică. Împotriva acestui fel de a trăi Duhul Sfânt lansează cuvintele de avertizare din acest capitol. Se face aluzie la lege: „Dacă, în adevăr, împliniţi legea împărătească, potrivit Scripturii, «Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi!», bine faceţi. Dacă însă primiţi după înfăţişare, comiteţi un păcat, fiind dovediţi de lege ca şi călcători ai ei“. Urmează apoi cuvântul de cercetare pentru cei care vorbesc despre lege: „Pentru că, cine va păzi toată legea, şi va greşie în una, s-a făcut vinovat de toate. Pentru că, Cel care a spus: Nu comite adulter, a spus şi: Nu ucide. Iar dacă nu comiţi adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege“. Din folosirea astfel a acestor două lucruri, adică a legii împărăteşti cu privire la aproape, şi apoi a legii în general, el trece la legea libertăţii, pe care am explicat-o mai înainte. „Pentru că judecata va fi fără milă pentru cel care nu a arătat milă. Mila se glorifică faţă de judecată“.

Este introdus faimosul pasaj care a încurcat multe minţi: „Fraţii mei, ce folos dacă cineva zice că are credinţă, dar nu are fapte? Poate credinţa să-l mântuiască?“ Este evident că nu poate, deoarece o credinţă care este neproductivă nu are legătura vitală cu Dumnezeu. La ce este bună o credinţă care constă numai în a adera la o mulţime de dogme, prin aceasta arătând că ea are o sursă omenească? Credinţa dată de Dumnezeu este aceea care mântuieşte, nu cea care este rodul firii omului. Am văzut deja aceasta, şi, de aceea, principiul de bază din primul capitol conduce în modul cel mai simplu la aplicaţia din ce de-al doilea. Exemplificarea este simplă şi izbitoare: „Dacă un frate sau o soră sunt fără îmbrăcăminte şi lipsiţi de hrana zilnică, iar unul dintre voi le-ar spune: Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!, dar nu le daţi cele necesare trupului, ce folos?“ Evident, nu este de nici un folos. „Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine. Dar va spune cineva: «Tu ai credinţă şi eu am fapte. Arată-mi credinţa ta fără fapte, iar eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că Dumnezeu este Unul singur. Bine faci; şi demonii cred, şi tremură!»“ Dacă există o diferenţă, avantajul este de partea celor care îi duc în rătăcire pe cei sărmani. Cel puţin ei simt, aşa că aceasta are efect asupra evreilor cu raţionamentele lor. „Vrei dar să ştii, o, om deşert?“ spune el. Nu numai corintenii erau deşerţi cu speculaţiile lor, ci la fel de deşerţi erau şi iudeii care vorbeau şi lucrau aşa. „Vrei dar să ştii, o, om deşert, că, fără fapte, credinţa este moartă?“

Dar caracteristica remarcabilă pe care trebuie să o cântărim este că, atunci când faptele sunt introduse astfel, ni se atrage atenţia asupra a ceea ce nu ar avea nici o valoare dacă acele fapte nu ar fi rezultatul credinţei, ba încă mai rău, ar fi chiar rele care ar atrage asupra lor pedeapsa cea mai severă. Să privim la Avraam sau la Rahav: dacă nu ar fi făcut acele fapte avându-L în vedere pe Dumnezeu, dacă nu ar fi avut credinţă, cine oare ar fi apreciat pozitiv ceea ce a făcut Avraam sau ceea ce a făcut Rahav? După legile omeneşti, Avraam şi-ar fi pierdut cel puţin libertatea, dacă nu chiar şi viaţa, pentru intenţia de a-l omorî pe Isaac, şi, fără-ndoială, judecată după legea ţării sale, Rahav trebuia să sufere cea mai grea pedeapsă pentru cea mai gravă trădare. Aşa ar fi dacă faptele lor ar fi judecate fără a-L avea în vedere pe Dumnezeu, faptul că ei au făcut acelea deoarece aşa era voia Lui. Dumnezeu dă un anumit caracter faptelor. Altfel, în ochii oamenilor, Avraam ar fi doar un tată care era gata să-şi ucidă fiul: ce ar putea fi mai rău? Pe scurt, dacă privim numai la fapta lui fără a ţine cont de credinţă, atunci ar fi cel mai rău lucru posibil. Şi ce altceva a făcut Rahav decât că şi-a trădat regele? Nu a dorit ea să dea cetatea în care se născuse şi crescuse tocmai în mâna celor care aveau să o radă din temelii?

Dar, de îndată ce-L luăm în considerare pe Dumnezeu cu voia Lui şi planurile Lui, nu mai este nevoie să mai spunem că aceste două fapte memorabile apar înveşmântate în lumină cerească. Una a fost o faptă împlinită în cea mai admirabilă supunere faţă de Dumnezeu – cu o nemărginită încredere în El, chiar atunci când nu putea şti cum avea să se mai împlinească promisiunea Lui, dar având siguranţa că ea se va împlini. Avraam a fost un om care a privit direct la Dumnezeu, a fost grabnic la ascultare şi încet la vorbire, unul în care strigătul puternic al firii a fost redus la tăcere astfel încât numai Dumnezeu i-a condus sufletul. Cum era singurul său fiu din Sara, inima lui era cu atât mai puternic ataşată de el, şi îi şi fusese dat ca o favoare de la Dumnezeu, dar, cu toate acestea, el l-a dat şi s-a pregătit să facă acea faptă groaznică chiar cu propria lui mână. Dacă de la începutul lumii a fost vreo lucrare a credinţei, atunci aceea este cea pe care Avraam era gata s-o facă cu propria lui mână! Nu este nevoie să zăbovim asupra istoriei cu Rahav, ci doar se cuvine să observăm cât de bine călăuzită de înţelepciunea divină este aluzia lui Iacov. Cum poartă aceasta marca inspiraţie divine! Cu atât mai mult când ştim că Pavel s-a referit la Avraam în cu totul alt scop! Dar, când Iacov a scris ceea ce ne stă înainte nu a fost nu mai puţin inspirat decât Pavel când a prezentat credinţa lui Avraam şi fapta lui spre sfârşitul vieţii sale (putem spune ultimul test al credinţei şi cel mai mare).

Aspectul esenţial pare să fie acesta: erau fapte, dar faptele asupra cărora insistă Iacov sunt deosebit de bune numai datorită credinţei şi sunt fapte care pot fi justificate numai prin credinţă. Oare lasă aceasta loc la interpretarea că faptele au valoare fără a avea credinţă? Şi reciproca este adevărată. Dumnezeu îndeamnă la fapte şi nu se mulţumeşte numai cu credinţă, dar El este şi Acela care produce faptele care au valoare datorită credinţei.

Astfel, unitatea indisolubilă dintre credinţă şi fapte nu a fost nicicând susţinută într-un mod mai binecuvântat decât în situaţiile pe care Iacov ni le pune înainte. El este atât de departe de a zdruncina credinţa încât presupune credinţa, iar lucrările pe care le recomandă au o marcă extrem de bine definită şi izbitoare.

sursa: https://comori.org/