Epistola lui Iacov. Capitolul 2. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Viaţa creştină - dovadă a credinţei

Unul din marile scopuri ale epistolei este de a insista asupra vieţii creştine practice şi de a-l păzi astfel pe credincios de pericolul de a separa credinţa de practică. În primul capitol, viaţa practică de smerenie, dezvoltată într-o natură nouă, a fost pusă înaintea noastră. În al doilea, aceeaşi viaţă este prezentată ca o dovadă a unei credinţe adevărate.

Viaţa de credinţă va face întotdeauna contrast cu viaţa lumii; ea este, pe de altă parte, caracterizată de fapte de credinţă. Iată deci cele două mari teme ale capitolului 2. Mai întâi, a-i pune în gardă pe cei care mărturisesc credinţa creştină împotriva potrivirii cu această lume (Iacov 2:1-13 ); în al doilea rând, semnalarea riscului unei simple mărturisiri de credinţă fără faptele care sunt rodul credinţei (Iacov 2:14-26 ).

Incompatibilitatea vieţii de credinţă cu viaţa lumii

Versetele 1-3 - În mod general, lumea preţuieşte oamenii nu în funcţie de valoarea lor morală, ci după poziţia lor socială şi înfăţişarea lor exterioară. Cei care au credinţă în Domnul nostru Isus Hristos, Domnul gloriei, nu trebuie să facă astfel de aprecieri asupra unora sau altora. Omul din lume va avea respect pentru cel care are avere şi o bună situaţie socială; dar credinţa ne pune în contact cu Domnul gloriei. În prezenţa Sa, toţi oamenii, oricât de înaltă ar fi poziţia lor în lume, devin foarte neînsemnaţi.

Versetul 4 - Credincioşii sunt avertizaţi să nu facă între ei asemenea deosebiri lumeşti, şi să nu hrănească prin aceasta gânduri rele judecând după înfăţişare, dispreţuind un sărac din cauza sărăciei sale, sau flatând un bogat din cauza bogăţiei lui.

Versetele 5-7 - Este stabilit apoi un contrast între modul de acţiona al lui Dumnezeu şi cel a unora care pretind că sunt credincioşi. Dumnezeu i-a ales pe cei care sunt săraci în felul lumii, dar bogaţi în credinţă. Deşi sunt săraci astăzi în această lume, sunt moştenitori ai bogăţiilor împărăţiei viitoare promisă celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Marea religie formalistă este pusă astfel la încercare. Cum consideră ea lumea? Cum îi tratează ea pe credincioşi? Înainte de toate, ce valoare atribuie ea Numelui lui Hristos? Vai! sistemul religios este dat pe faţă aici, cu întreaga lui vanitate: el îl respectă pe bogat, îl dispreţuieşte pe sărac, îl oprimă pe credincios şi huleşte Numele scump al lui Hristos.

Versetele 8,9 - Apostolul le scrie celor care, mărturisind creştinismul, erau zeloşi pentru lege (Fapte 21:20 ). Care este deci mărturisirea lor creştină cu privire la esenţa legii - legea împărătească - aşa cum este ea prezentată de Domnul?

Astăzi, creştinătatea s-a aşezat sub lege şi, în consecinţă, şi ea poate fi pusă la încercare prin lege. Legea împărătească este cea a dragostei. Domnul putea spune că a-L iubi pe Domnul Dumnezeul Său cu toată inima Sa şi cu tot sufletul Său, şi cu tot cugetul Său, este cea mare şi cea dintâi poruncă, iar a doua este asemenea ei, a adăugat El: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. A-L iubi pe Dumnezeu şi a iubi aproapele, înseamnă a împlini întreaga lege. Dacă aceste două porunci ar fi păzite, ar fi imposibil de a călca vreuna. Legea dragostei este legea împărătească rezumându-le pe toate celelalte. A împlini această lege, înseamnă a face bine. Cel care primea după înfăţişare, în mod vădit nu îşi iubea aproapele ca pe sine însuşi. Dimpotrivă, îl preţuia mai mult pe aproapele său bogat decât pe fratele său sărac. Era astfel dovedit că este un călcător de lege.

Versetele 10,11 - La ce bun a pretinde că toate celelalte porunci au fost păzite, dacă aceasta este încălcată? A greşi într-un singur punct, înseamnă a fi vinovaţi de toate, la fel cum ruptura unei singure verigi antrenează căderea greutăţii atârnate.

Versetele 12,13 - Credinţa în Domnul Isus Hristos pe care pretindem că o avem presupune o natură căreia îi place să facă ce doreşte Dumnezeu să facem. Iată libertatea. Rezultă că acţiunile şi cuvintele noastre ar trebui să fie în acord cu această lege a libertăţii.

Lui Dumnezeu Îi place să manifeste îndurare. Dacă mărturisim credinţa în Domnul nostru Isus Hristos şi nu arătăm îndurare, nu lucrăm după regulile noii naturi căreia îi place să o întrebuinţeze pe aceasta mai degrabă decât judecata. Lipsa de îndurare poate atrage asupra noastră disciplina conducătoare a lui Dumnezeu.

Realitatea credinţei dovedită prin faptele de credinţă

Versetul 14 - Ce spune un om este verificat prin ceea ce face. Cineva poate zice că are credinţă, dar a o spune pur şi simplu nu va fi de nici un folos dacă nu are fapte venind pentru a dovedi realitatea ei.

Versetele 15-17 - Cine ar îndrăzni să pretindă că ar fi vreun bine în singurul fapt de a spune săracilor: „Mergeţi în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă”, fără a face nimic pentru a răspunde nevoii? Cuvintele, oricât de frumoase ar fi ele, nu ar fi de nici un folos dacă nu ar fi însoţite de fapte. „Aşa şi credinţa: dacă nu va avea fapte, este moartă în sine”.

Versetul 18 - Faptele de credinţă sunt deci dovada acesteia înaintea oamenilor. Nu putem vedea credinţa; de aceea, pentru a dovedi existenţa ei, avem nevoie de ceva vizibil. Când îi spui cuiva: „Tu ai credinţă şi eu am fapte” se cuvine să ţi se zică: „Te lauzi cu credinţa ta şi eşti indiferent la fapte; dar dacă ai credinţă, arată-mi; şi cum poţi să-mi arăţi credinţa ta fără fapte? Eu pot să-ţi arăt credinţa mea prin fapte”.

Versetele 19,20 - Iudeul credea că Dumnezeu este Unul. Este exact; şi demonii o cred şi aceasta îi face să tremure, dar nu îi pune în relaţie cu Dumnezeu. Astfel omul poate crede ce este adevărat despre Dumnezeu, şi totuşi să nu aibă credinţa în Dumnezeu. Credinţa este rodul unei naturi noi care crede în Dumnezeu şi care îşi dovedeşte existenţa prin faptele sale. De aceea cel care zice că are credinţă şi care totuşi este „fără fapte” este un om deşert şi credinţa lui nu este decât o mărturisire moartă. Iată starea vastei creştinătăţi mărturisitoare care aderă bine la adevăruri şi care face „fapte”, dar fără credinţa care pune sufletul în contact personal cu Hristos.

Versetul 21 - Apostolul prezintă două cazuri extrase din Vechiul Testament pentru a arăta, în primul rând, că acea credinţă care Îl are ca obiect pe Dumnezeu produce fapte şi, în al doilea rând, că faptele făcute prin credinţă au un caracter distinct. Sunt fapte de credinţă, şi nu doar fapte bune, cum le numesc oamenii. Apostolul vorbeşte mai întâi de Avraam şi arată că a fost îndreptăţit prin fapte când l-a adus ca jertfă pe altar pe fiul său, Isaac. Patriarhul a dovedit prin această faptă autenticitatea credinţei sale, o credinţă atât de absolută încât Îl credea pe Dumnezeu capabil să lucreze într-un mod contrar faţă de tot ce se văzuse vreodată în istoria omului.

Versetul 22 - Vedem deci aici nu numai faptele lui Avraam, ci credinţa lucrând împreună cu faptele lui. Rezultă în mod evident că atunci când apostolul vorbeşte de fapte dovedind credinţa noastră, înţelege nu pur şi simplu fapte bune pe care natura iubitoare a omului este capabilă să le facă, ci fapte pe care doar credinţa le poate înfăptui. Acestea sunt fapte de credinţă; şi prin asemenea fapte credinţa este făcută desăvârşită. Dacă, pe de o parte, apostolul insistă asupra faptelor ca fiind criteriul credinţei înaintea oamenilor, pe de altă parte, el insistă asupra credinţei ca fiind criteriul faptelor.

Versetul 23 - astfel, într-un mod practic, s-a împlinit Scriptura care zice: „Iar Avraam L-a crezut pe Dumnezeu”. El a dovedit într-un mod preafericit încrederea sa în Dumnezeu, cu rezultatul că Dumnezeu l-a recunoscut şi S-a încrezut în el, numindu-l „Prieten al lui Dumnezeu”.

Versetul 24 - Este astfel evident „că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă”. Este la fel de clar că apostolul nu vorbeşte de îndreptăţirea înaintea lui Dumnezeu, prin ispăşirea de păcate, ci de îndreptăţirea vizibilă de către oameni.

Apostolul Pavel vorbeşte de prima şi declară: „Dacă Avraam a fost îndreptăţit pe principiul faptelor, are cu ce se lăuda, dar nu faţă de Dumnezeu”. Iacov vorbeşte de a doua şi întreabă: „Avraam, tatăl nostru, n-a fost el îndreptăţit din fapte?” Prin urmare, el a fost numit „Prieten al lui Dumnezeu”, şi nu era acesta un titlu de glorie?

Versetele 25,26 - Istoria lui Rahav ne oferă un alt exemplu remarcabil a ceea ce este o faptă de credinţă. Ea era o femeie de proastă reputaţie şi care în plus este vinovată în ochii tuturor de trădare faţă de patria ei. Dar ce face ea dovedeşte că în ciuda tuturor aparenţelor contrare, credinţa ei îi recunoştea pe israeliţi ca fiind poporul ales al lui Dumnezeu şi Ierihonul ca fiind condamnat. Cele două expuneri arată că o simplă mărturisire de credinţă nu este suficientă. Ea trebuie să fie reală, să fie atestată prin fapte de credinţă. „Cum trupul fără duh este mort, aşa şi credinţa fără fapte este moartă”. În cele două cazuri, faptele dovedesc existenţa credinţei în Dumnezeu, dar ele o dovedesc în virtutea caracterului lor special, pentru că nu sunt nicidecum fapte pe care omul firesc le-ar putea aproba. Avraam urma să îşi înjunghie fiul, iar Rahav să îşi trădeze ţara. Acestea nu sunt „fapte bune” după aprecierea oamenilor. Viaţa practică de creştin trebuie cu siguranţă să fie caracterizată de „fapte bune”, cum a arătat deja apostolul prin îndemnul său adresat credincioşilor de „a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazul lor”. Dar faptele care dovedesc credinţa sunt uneori atât de contrare firii încât, separate de credinţă, ar fi condamnate de orice om care gândeşte sănătos. Astfel, pe baza voii lui Dumnezeu şi în supunere faţă de aceasta, credinţa lucrează fapte deosebite, şi faptele dovedesc credinţa.

În acest capitol, credinţa pe care o persoană pretinde că o are în Domnul Isus Hristos este pusă la încercare prin următoarele întrebări:

Cum se poartă cu săracii (Iacov 2:1-6 );

Cum se poartă faţă de credincioşi (Iacov 2:6 );

Cum tratează ea frumosul Nume al lui Hristos (Iacov 2:7 );

Unde este ea faţă de legea împărătească (Iacov 2:8-11 );

Unde este ea cu privire la legea libertăţii (Iacov 2:12-15 ); în sfârşit,

Care este poziţia ei cu privire la fapte (Iacov 2:14-26 ) ?

sursa: https://comori.org/