Categorie: Cartile Bibliei
Introducere - Capitolul 1:1
Scriitorul epistolei se intitulează „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos”. Totul permite să credem că este vorba de Iacov care a avut un loc predominant printre credincioşii dintre iudei la Ierusalim (Fapte 12:17 ; 15:13 ; 21:18 ; Galateni 2:12 ). Acest apostol ar părea calificat în mod special pentru a adresa o epistolă „către cele douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere”. Lor le trimite salutul său.
Pentru a înţelege această epistolă, se cuvine să ne amintim de poziţia credincioşilor de origine iudaică în Iudeea şi în Ierusalim, aşa cum ne este ea prezentată în Faptele apostolilor. Este clar că în acea vreme, în mare număr de credincioşi nu se despărţiseră cu adevărat de sistemul iudaic. Vedem că stăruiau „într-un gând în templu”. Mai departe, găsim „o mare mulţime de preoţi care ascultau de credinţă”. Citim de altfel că „unii dintre cei din partida fariseilor, care crezuseră”, insistau asupra necesităţii de a-i circumcide pe credincioşi. În sfârşit , este vorba de „mii de iudei” care crezuseră şi erau toţi „zeloşi pentru lege” care, se pare, nici măcar nu renunţaseră la jertfele, darurile şi obiceiurile iudaice (Fapte 2:46 ; 6:7 ; 15:5 ; 21:20 ).
Era desigur o situaţie anormală. Dar era vorba de o perioadă de tranziţie, trecerea de la iudaism la creştinism şi, în acest interval, Dumnezeu îngăduia multe lucruri care nu erau după voia Lui. Ştim aceasta din Epistola către evrei, scrisă mai târziu cu scopul principal de a-i despărţi în întregime pe creştini de sistemul iudaic. Ei sunt îndemnaţi să iasă afară din tabără şi să rupă legăturile cu religia pământească, pentru a-şi ocupa poziţia cerească în legătură cu Hristos, în locul ocării.
Pe lângă aceasta, se pare că în această epocă de tranziţie, Dumnezeu recunoştea oficial ca popor al Său nu numai pe creştinii asociaţi cu iudeii, ci şi pe cele douăsprezece seminţii în mijlocul cărora se găseau ei, deşi dintre aceştia, numai credincioşii avuseseră credinţa care Îl mărturisea pe Isus ca Domn. Astfel, epistola nu este adresată Bisericii ca atare, nici exclusiv creştinilor dintre iudei. Ea este destinată celor douăsprezece seminţii care sunt în împrăştiere, recunoscând şi îndemnul îndeosebi pentru creştinii din mijlocul lor.
Această epistolă a fost deseori prost înţeleasă şi, ne temem, destul de neglijată de adevăraţii credincioşi, care nu au ştiut să discearnă adevăratul ei caracter. S-a văzut bine că ea răspundea primei faze a creştinismului, înainte ca cei credincioşi să se fi despărţit de naţiunea lui Israel; dar s-a dedus în mod greşit din aceasta că avea puţină aplicaţie directă pentru zilele noastre în care a fost revelată adevărata lumină a adevărurilor privind Biserica şi binecuvântările ei cereşti.
Cât despre fapte, istoria s-a repetat şi, astăzi ca şi altădată, credincioşii fideli se găsesc împrăştiaţi în mijlocul unei vaste mărturisiri religioase care, la fel ca cele douăsprezece seminţii, nu este păgână dar pretinde că Îl recunoaşte pe adevăratul Dumnezeu. De aceea epistola, care răspundea primei faze a creştinismului, are o aplicaţie cu totul specială pentru perioada sfârşitului. Nu aşteptăm să găsim în cele cinci capitole ale sale o expunere a învăţăturii creştine, nici prezentarea privilegiilor exclusive ale Adunării. Toate aceste adevăruri atât de importante sunt dezvoltate în alte epistole inspirate. Obiectul principal al aceleia de care ne ocupăm este a-i interpela pe cei care poartă numele de popor al lui Dumnezeu, şi de a-i îndemna pe credincioşi la o umblare practică dovedind realitatea credinţei lor, în contrast cu mărturisirea religioasă în mijlocul căreia se găsesc. Conduita creştină trebuie întotdeauna să aibă o mare importanţă, şi n-a fost niciodata mai necesar decât atunci când o religie pur formală s-a împodobit cu veşmintele creştinismului, fără credinţa personală în Domnul Isus. Aici deci, este dovedită credinţa noastră, şi conduita noastră este cercetată.
Capitolul 1 aşează înaintea noastră viaţa creştină practică.
Capitolul 2 prezintă viaţa practică precum şi dovada credinţei noastre în Domnul Isus Hristos.
Capitolele 3 şi 4 fac să treacă pe dinaintea noastră şapte greşeli diferite care caracterizează vasta mărturisire creştină şi în care adevăratul creştin este în pericol să cadă, fără harul Duhului lui Dumnezeu.
Capitolul 5, apostolul pune în contrast starea masei mărturisitoare şi a celei a copiilor lui Dumnezeu în suferinţă şi prezintă venirea Domnului în relaţie cu cele două categorii.
Viaţa creştină practică - Iacov 1:2-27
Primul capitol prezintă marele subiect al epistolei - dezvoltarea unui caracter creştin complet în sânul unui sistem religios fără viaţă.
Versetele 2-4 - Apostolul începe prin a ne încuraja să ne bucurăm în încercări, acestea devenind prilejul de a dezvolta viaţa practică de smerenie. Mai întâi, ne spune că ele constituie ca un test al realităţii credinţei noastre. În al doilea rând, ele sunt mijlocul de care Se foloseşte Dumnezeu pentru a lucra răbdare. În al treilea rând, dacă răbdarea îşi are lucrarea desăvârşită, va duce la o viaţă creştină bine echilibrată, în care voia noastră va fi înfrânată, şi cea a lui Dumnezeu, împlinită. Pentru aceasta, trebuie ca răbdarea să-şi poată avea lucrarea desăvârşită. Lucrarea răbdării constă în a zdrobi încrederea în sine şi voia proprie şi în a ne învăţa că, despărţiţi de Dumnezeu, nu putem face nimic. Când răbdarea îşi va fi avut lucrarea desăvârşită, sufleul îşi va arăta supunerea faţă de Dumnezeu în încercare, plecându-se în faţa a ceea ce permite El şi aşteptând în Domnul. „Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului” (Plângeri 3:26 ).
Apostolul începe deci prin a prezenta în ce fel Dumnezeu dezvoltă în ai Săi o viaţă împlinită, căreia nu-i lipseşte nici o trăsătură creştină. Această viaţă a fost desăvârşit manifestată în Hristos pe pământ în mijlocul încercărilor şi suferinţelor; ea este manifestată în credincioşi, prin încercare şi suferinţă.
Versetul 5 - Totuşi, chiar dacă voia este supusă şi chiar dacă dorim cu adevărat să facem voia lui Dumnezeu, ni se poate întâmpla deseori, în încercările noastre, să ne lipsească înţelepciunea pentru a acţiona potrivit voii Sale. Dacă vreunul dintre noi se află în această situaţie, „s-o ceară de la Dumnezeu”, spune apostolul. Dumnezeu este ajutorul nostru. Ne-am putea teme să ne adresăm oamenilor, nu numai pentru că sfatul lor ar risca să nu fie bun, ci pentru că ei ar putea să îl dea împotriva voinţei lor, să dezaprobe ignoranţa noastră sau să ne trădeze încrederea. Cu Dumnezeu, nu avem a ne teme de nimic. El dă cu dărnicie, fără a ne reproşa inconsecvenţele şi slăbiciunea.
Versetele 6-8 - Nevoia care ne conduce la Dumnezeu devine un prilej de a creşte credinţa noastră. De aceea suntem îndemnaţi nu numai să cerem lui Dumnezeu, ci şi să o facem cu credinţă, fără să ne îndoim deloc. Adresându-ne lui Dumnezeu, trebuie să contăm pe un răspuns la rugăciunile noastre. A ne îndoi că Dumnezeu va răspunde, la timpul Său şi în propriul Său mod ar dovedi că duhul nostru este asemenea valului mării, „dus de vânt şi aruncat încoace şi încolo”. Valul este jucăria vânturilor venind din orice direcţie. Să nu ne lăsăm influenţaţi în rugăciunile noastre de dificultatea împrejurărilor sau de puterea răului care este împotriva noastră. Cu o credinţă simplă, să privim la Cel care este deasupra tuturor influenţelor contrare - la Cel care poate umbla pe valuri şi potoli furtuna. El singur este în măsură de a ne da înţelepciunea de a acţiona potrivit voii Lui. Rugăciunile pe care I le adresăm lui Dumnezeu sunt poate deseori oprite de necredinţa care priveşte la împrejurări. Dacă suntem nesiguri în gândurile noastre, vom fi nehotărâţi în toate căile noastre, şi ne vom lăsa antrenaţi într-un sens sau altul după cum împrejurările ne vor părea favorabile sau nu.
Versetele 9-11 - Am putea de asemenea să căutăm un mijloc de scăpare din încercări în situaţia noastră socială sau în avere. Ca şi credincioşi ar trebui să ne bucurăm că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu nu depinde în nici un mod de rangul nostru social în această lume.
Fratele dintr-o stare de jos are de ce să se bucure deoarece creştinismul l-a ridicat la o nouă poziţie spirituală infinit superioară întregii glorii pe care o poate oferi această lume. El are parte cu Hristos şi ai Săi în timpul prezent; va avea parte de gloria lui Hristos în lumea viitoare. Să ne amintim că Dumnezeu a ales „pe cei săraci în ce priveşte lumea, bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei pe care a promis-o celor care Îl iubesc”.
Bogaţii la rândul lor au de ce se bucura în smerirea lor. Averile lor pământeşti şi onorurile omeneşti au încetat să aibă influenţă asupra lor acum că au parte de bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos. Comparate cu Hristos şi gloria Lui, deosebirile şi bogăţiile acestei lumi nu sunt decât flori care se vestejesc şi pier. Apostolul Pavel, după ce L-a găsit pe Hristos în glorie, priveşte toate aceste avantaje pământeşti ca o pierdere; mai mult, le consideră ca pe nişte gunoaie. Creştinul care se laudă cu naşterea şi poziţia lui socială se laudă cu ceea ce apostolul, în ce îl privea, acoperă cu dispreţ. Cineva a zis: „Lumea va trece, şi duhul acestei lumi a murit în inima creştinului duhovnicesc. Cel care ia locul cel mai de jos va fi mare în împărăţia lui Dumnezeu”.
Uniţi prin legăturile dragostei divine, săracul şi bogatul pot să lase în urmă tot ce priveşte poziţia în lume şi averile pământeşti, pentru a se bucura împreună de lucrurile care se leagă de această preţioasă comuniune la care şi unul şi celălalt sunt chemaţi, „comuniunea cu Fiul Său Isus Hristos” (1. Corinteni 1:9 ).
Versetul 12 - Ferice de omul, bogat sau sărac, care evită aceste curse şi rabdă încercarea, neprivind decât la Domnul pentru a-I cunoaşte gândul şi a umbla în ascultarea voii Sale. El realizează viaţa creştină practică şi când calea credinţei, cu încercările ei, va fi terminată, va primi cununa vieţii pe care a promis-o Domnul celor care Îl iubesc. Adeseori ne răzvrătim în încercări, pentru că suntem egoişti şi vrem să ne apărăm şi să ne îndreptăţim, dar dacă Îl iubim mai mult, vom fi gata să suferim pentru El.
Versetele 13-15 - Apostolul ne pune apoi în gardă împotriva unei alte trăsături a încercării. A vorbit de încercarea credinţei, datorată circumstanţelor exterioare (v.2,3); acum ne invită să nu confundăm această formă de ispitire cu cele care provin de la carnea care este în noi. Dumnezeu ne poate încerca prin circumstanţele exterioare, dar El nu poate fi ispitit de rău, nici nu poate îndemna un om să facă răul. Noi putem, prin pofta care este în noi, să fim ispitiţi de rău, şi să fim astfel antrenaţi să îl facem. Fiindcă a fost ademenit de pofta banilor în inima lui, a căzut Iuda în ispita diavolului care l-a făcut să îşi satisfacă dorinţa trădându-L pe Domnul. Pofta din el a dus la păcatul trădării şi păcatul trădării a adus moarte!
Versetele 16-18 - În contrast cu răul venind din carne, „orice ni se dă bun” şi „orice dar desăvârşit” nu poate veni decât de la Dumnezeu. Cuvântul grecesc tradus prin „orice ni se dă bun” se referă la faptul de a da, în timp ce „dar desăvârşit” se raportează la lucrul dat. Tot ce este bun, atât în modul de a da cât şi în lucrul în sine, vine de la Dumnezeu. El este şi „Tatăl luminilor”. În lumea fizică, El a pus luminătorii „în întinderea cerurilor ca să dea lumină pe pământ” (Geneza 1:17,18 ). El este de asemenea sursa oricărei lumini spirituale. Nici un întuneric nu vine de la El. El este nu numai bun şi lumină pură, ci orice bunătate şi orice lumină vine de la El; şi în El nu este schimbare sau umbră de mutare. El nu se schimbă cu împrejurările instabile sau cu dispoziţiile noastre variabile.
Avem o expresie minunată a bunătăţii lui Dumnezeu în darul pe care ni l-a făcut al unei naturi noi, ca să fim un fel de pârgă a creaturilor Sale. Având această natură nouă produsă în noi prin Cuvântul adevărului, devenim pârga noii creaţii.
Versetele 19-21 - Astfel creştinul este chemat să fie un martor al noii creaţii, trăind în puterea care lucrează prin noua natură, în loc să acţioneze potrivit dorinţelor stricate ale celei vechi. Suntem chemaţi să ne comportăm într-un mod practic consecvent cu această natură nouă. Trebuie să fim grabnici la ascultare, înceţi la vorbire şi înceţi la mânie. A asculta corespunde unei atitudini de dependenţă, atentă la ceea ce spune Dumnezeu. A vorbi, înseamnă a exprima propriile noastre gânduri. Trebuie deci să fim grabnici la ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, expresia gândirii şi voii Sale, şi să fim înceţi la exprimare, care prea adesea nu face decât să arate firea şi voia noastră. Pe de altă parte trebuie nu numai să fim înceţi în a da expresie gândurilor minţii, ci şi înceţi la mânia care exprimă sentimentele inimii noastre. Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu şi nu este compatibilă cu smerenia. De aceea suntem îndemnaţi să lepădăm orice necurăţie a cărnii şi orice revărsare de răutate a inimii, care se manifestă prin vorbe aprinse şi o mânie nedreaptă. Trebuie să judecăm răul care se ascunde în spatele cuvintelor răutăcioase şi a exploziilor de mânie. Aceasta, nu căutând să respectăm o lege exterioară, potrivită numai pentru a întărâta carnea, ci respingând fiecare dintre aceste faze şi primind cu blândeţe Cuvântul lui Dumnezeu sădit. Acesta este Cuvântul primit în suflet, nu cu raţionamente şi întrebări, ci în blândeţea care se supune la ceea ce are Dumnezeu de zis. Cuvântul astfel sădit în suflet va lucra pentru a ne elibera de orice rău al cărnii şi al lumii. Suntem astfel nu numai născuţi prin Cuvânt, ci suntem transformaţi în caracterul nostru şi creştem în har prin acelaşi Cuvânt.
Versetele 22-24 - Am fost îndemnaţi să fim grabnici la ascultarea a ceea ce ne spune Dumnezeu în Cuvântul Său; acum suntem îndemnaţi să punem în practică lucrurile pe care le auzim. Trebuie să fim „împlinitori” ai Cuvântului, şi nu numai ascultători. Ce este acestea, dacă nu ecoul cuvintelor Domnului: „Dacă ştiţi acestea, fericiţi sunteţi dacă le veţi face” (Ioan 13:17 ). Cineva a zis că această „declaraţie ar putea fi considerată ca evidentă şi chiar o banalitate; în practică nimic nu ar putea fi mai necesar, atât suntem de înclinaţi să ne mulţumim să aprobăm sau să admirăm o acţiune bună sau un obicei bun, ca şi cum am fi făcut-o noi înşine. Să reţinem bine acest îndemn”. Cel care se laudă cu cunoaşterea Cuvântului fără a-l pune el însuşi în practică nu face decât să abuzeze de adevărata lui stare înaintea lui Dumnezeu. El nu se foloseşte de Cuvânt decât ca de o oglindă în care se priveşte o clipă, apoi uită tot. Căile lui nu sunt conduse de Cuvânt.
Versetul 25 - Cel care are natura cea nouă şi care este condus de Cuvânt va descoperi că aceasta este „legea desăvârşită, aceea a libertăţii”. Legea Sinaiului era scrisă pe table de piatră; ea nu scria nimic pe inimă. Ea zicea oamenilor ce trebuiau să facă, dar nu le dădea nici dorinţa, nici capacitatea de a o respecta. Acum, prin Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a fost dată nu numai o revelaţie desăvârşită a voii lui Dumnezeu, ci de asemenea, prin acelaşi Cuvânt, o natură nouă a fost născută în noi, căreia îi place să lucreze după Cuvânt. A primi porunca de a face ceea ce doresc să fac, înseamnă libertate. Cuvântul lui Dumnezeu devine astfel o lege a libertăţii şi cel care este condus de această lege va fi „fericit în lucrarea lui”.
Versetele 26,27 - Ultimele versete ale capitolului ne invită la smerenia practică după Cuvântul lui Dumnezeu, care poartă cu ea binecuvântarea lui Dumnezeu. Limba trădează repede simpla pretenţie de a fi religios. Limba neînfrânată va demasca repede o inimă în care pofta şi răutatea nu sunt judecate. Religia curată se va manifesta nu în cuvinte, ci în practică. Ea va conduce la simpatie faţă de cei întristaţi şi la despărţire de lume.
Unii vor încerca poate să lucreze conform unei părţi a versetului şi o vor uita pe cealaltă. Putem face multe fapte bune şi să umblăm cu toate acestea mână în mână cu lumea. Sau dimpotrivă, vom realiza despărţirea de lume dar vom neglija faptele bune practice. Slujba religioasă curată şi fără pată cere ascultarea celor două îndemnuri. Cel care merge în întâmpinarea nevoilor lumii trebuie să vegheze să nu fie întinat de răutatea ei. Cu câtă desăvârşire această slujbă religioasă curată şi fără pată, a fost împlinită de Hristos! Cineva a zis: „Sfinţenia Sa a făcut din El un străin desăvârşit într-o lume atât de întinată; harul Său a făcut din El un slujitor desăvârşit într-o lume atât de nenorocită şi de întristată…Deşi constrâns la solitudine morală de scena de păcat pe care o traversa, El era împins la activitatea dragostei prin nenorocirea şi nevoile pe care le întâlnea acolo” (J.G.B).
Astfel, în acest prim capitol, apostolul pune înaintea noastră viaţa creştină practică, întărită de încercări şi de dependenţa de Dumnezeu, trăită în puterea unei naturi noi căreia îi place să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi să îl păzească, manifestându-se în dragostea care merge în întâmpinarea săracilor acestei lumi, dar în sfinţenia care umblă în separare de aceasta.
sursa: https://comori.org/