Categorie: Cartile Bibliei
Ultimul capitol vorbeşte despre un alt lucru. Şi aici trebuie să fiu cu adevărat scurt. Este în legătură cu sarcina dată la sfârşitul capitolului 4 de a iubi pe fratele. Apostolul a arătat mai multe modalităţi în care se manifestă iubirea divină şi falsitatea pretenţiei de a-L iubi pe Dumnezeu când îl urăşti pe fratele tău. Dar aceasta poate face să se nască întrebarea cine este fratele meu. Trebuie să fim sinceri atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de copiii Săi. Este greu să pretinzi că aşa ceva este dificil de stabilit. Duhul lui Dumnezeu prezintă exhaustiv toate testele vieţii divine, iar acum, dacă este pusă întrebarea cine este fratele meu, răspunsul este cât se poate de clar: „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu“.
Nu este atât de frumos că, după ce ni s-a descoperit tot adevărul, după ce apostolul Pavel ni L-a prezentat pe Hristos în glorie şi după ce apostolul Ioan ne-a pus în prezenţa firii divine şi a vieţii eterne în El, avem aici o asemenea dovadă a mărturiei neschimbate pentru Domnul Isus în calitate de Hristos? Care era adevărul pe care Petru şi ceilalţi îl predicau la Cincizecime? Că Isus este Hristos. Şi care este adevărul cu care se încheie epistola lui Ioan? Că Isus este Hristos. În ceea ce este divin nu există nici o şovăială.
Fără-ndoială, avem o desfăşurare de adevăruri potrivite pentru feluritele necesităţi ale bisericii, dar când, în cele din urmă, ajungi la întrebarea: „Cine şi ce este un copil al lui Dumnezeu şi fratele meu?“ răspunsul este că el este acela care crede că Isus este Hristosul. Sigur că este cea mai inferioară mărturie pe care Duhul Sfânt o poate accepta şi că un creştin care crede numai că Isus este Hristosul este sărac. Dacă această mărturie este luată ca excluzând altceva atunci înseamnă a trata toată gloria Isus într-un fel nevrednic. Dar pentru mine este un lucru binecuvântat că Duhul Sfânt susţine până la sfârşit valoarea celor cu care a început. Nu mai trebuie descoperite lucruri noi, ci acestea trebuie să fie păstrate în toată prospeţimea şi cu toată puterea lor. Fără-ndoială, o asemenea mărturisire poate fi fără inteligenţă, dar cel puţin în acel suflet este prezentă această realitate divină: el crede că Isus este Hristosul. Putem înţelege cu toţii că aceasta trebuia spus la începutul cărţii Faptele apostolilor, dar mie mi se pare că numai Dumnezeu ar fi gândit că este potrivit să insiste asupra acestui fapt şi spre sfârşitul mărturiei creştine, ca şi cum printre ultimele rostiri ale Duhului Sfânt trebuie să fie: V-am condus prin toate adâncimile şi înălţimile; v-am deschis scripturile prezentându-vă tot adevărul revelat, dar rămân cu ceea ce am început. Învăţaţi adevărul şi el să se dezvolte în sufletele voastre, nu ca voi să dezvoltaţi adevărul, ci voi să creşteţi în el. Dar niciodată să nu abandonaţi principiile de început. „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine Îl iubeşte pe Cel care a născut îl iubeşte şi pe cel născut din El“. Acum nu este vorba numai de a-L iubi pe Dumnezeu, ci a-i iubi pe copiii Lui. Dar deseori se pune altă întrebare: De unde pot şti eu că-i iubesc pe copiii lui Dumnezeu? Puteţi fi siguri că aşa sunteţi pe calea cea bună. „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu“. Nu prin aceea că le facem pe plac sau că mergem acolo unde merg ei sau, poate, îi forţăm pe ei să meargă unde mergem noi. Se poate să greşiţi total, se poate să grăbiţi sufletele sau să fiţi abătut de la cale de ei. Nici una, nici cealaltă nu este dragoste, ci „când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui“. Dacă sufletul meu se îndreaptă spre El cu iubire şi arăt aceasta prin fidelitate fără rezerve faţă de voia Lui, atunci nu există altceva care să fie un exerciţiu mai autentic de dragoste faţă de copiii Lui. Se poate să pari a fi unul căruia nu îi pasă de ei, dar totuşi să îi iubeşti cât se poate de mult. Când îţi faci un scop din copiii lui Dumnezeu atunci nu este iubire adevărată. Când eşti cu adevărat devotat lui Dumnezeu şi voii Lui, atunci îi iubeşti cu adevărat pe copiii lui Dumnezeu.
„Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele“. Legea era un jug atât de greu încât nici ei, nici părinţii lor, nu l-au putut purta, dar nu adevărul lui Dumnezeu nu este aşa. Legea lui Dumnezeu a fost pentru pedepsirea şi pentru testarea omului cel vechi, dar cuvântul lui Dumnezeu este hrană şi îndrumar pentru omul cel nou. Dar nu este lumea o mare piedică? Sigur că da, dare există ceva care învinge lumea. Ce este aceasta? Credinţa. Reţineţi însă că el nu spune „oricine crede că Isus este Hristosul“ învinge lumea. Poate că îi vedeţi pe unii despre care nu aveţi nici un dubiu că sunt copii ai lui Dumnezeu, dar se vede că ei nu înving lumea. Ce le-ar da capacitatea de a învinge lumea? Credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Aş spune că titlu Hristos Îl are în relaţie cu lumea, cu evreii şi naţiunile peste care va guverna, iar Fiul lui Dumnezeu este în relaţie cu Tatăl şi deasupra lumii. Aceasta este diferenţa. Astfel, în timp ce ţinem cu tărie mărturisirea că Isus este Hristosul lui Dumnezeu şi nu scădem cu nimic valoarea ei, nu trebuie să ne limităm numai la aceasta ci se cuvine să creştem în înţelegerea a ceea ce este Hristos şi a gloriei Sale pentru a putea rezista tendinţelor lumii din jurul nostru de a ne trage în jos şi de a ne atrage în curse, iar adevărata putere asupra lumii se capătă înaintând în cunoaşterea lui Hristos. Nimic altceva nu va veni mai bine. „Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?“
„El este Cel care a venit prin apă (διά) şi sânge“. Ioan ne ţine deplin conştienţi atât de faptul că am fost eliberaţi cât şi de responsabilitatea noastră (aceea pe care o avem în calitate de copii ai lui Dumnezeu). „El este Cel care a venit prin apă şi sânge, Isus Hristos; nu în (εν) apă numai, ci în apă şi sânge. Şi Duhul este Cel care mărturiseşte, pentru că Duhul este adevărul. Pentru că sunt trei care mărturisesc: Duhul şi apa şi sângele; şi cei trei sunt una“. Aceasta este scriptura autentică şi nimic în plus. O bună parte din cele două versete ar trebui dată laoparte dacă este să ţinem cont numai de autorităţile legitime.
Faptul istoric care stă la baza acestei învăţături este consemnat în Evanghelia lui Ioan 19 .34, asupra acestui fapt fiindu-ne atrasă atenţia în aceste versete, potrivit cu ceea ce a consemnat Ioan „şi mărturia lui este adevărată, şi el ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi“. Aici, în loc de a scoate în faţă acea mărturie inspirată, Duhul ocupă poziţia cuvenită de a fi cel mai mare dintre toţi martorii pentru Hristos. Ideea că aici ar fi vorba de botez este la fel de copilărească în legătură cu apa pe cât este şi aceea că cina Domnului ar reprezenta sângele. Curăţirea, ispăşirea şi puterea corespund celor trei elemente, toate acestea fiind pentru noi consecinţe ale morţii lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
„Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său“. Adică Dumnezeu dă mărturie prin intermediul acestei minunate triade: Duhul, apa şi sângele. Trei martori care dau aceeaşi mărturie, şi anume că nu există nici un pic de viaţă în omul dintâi, că toate binecuvântările sunt în Omul al doilea şi că El este Acela care, prin moartea Lui, face ispăşire pentru păcatele mele şi mă curăţeşte, iar Duhul Sfânt mă face să mă bucur de acestea prin credinţă. Duhul Sfânt a venit nu spre a da mărturie despre omul dintâi, pe care nu are decât să-l convingă de păcat, ci despre gloria Omului al doilea, despre bogăţiile harului lui Dumnezeu în El şi despre eficacitatea lucrării Lui pentru credincios. Biserica era în curs de a ajunge o ruină, dar credinciosul are mărturia în sine însuşi. Viaţa eternă este deasupra oricărei schimbări, iar credinciosul Îl are pe Hristos – chiar pe Hristos Însuşi – atât ca subiect al mărturiei exterioare cât şi, prin har, Îl are în lăuntru lui.
Acest gând este continuat arătând că viaţa este în Fiul lui Dumnezeu. „Cine Îl are pe Fiul are viaţa,“ iar cel care nu-l are pe Fiul lui Dumnezeu, indiferent ce altceva ar avea, nu are viaţa. Viaţa este în Fiul şi numai în el.
Urmează apoi încheierea: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, vouă, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu“. Şi aici se opreşte. Ultima parte a versetului 13 nu face altceva decât să strice versetul[1]. Au fost adăugate de om. „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem“ – nu este vorba numai de a avea viaţa, ci şi de a avea încredere. „Şi aceasta este îndrăzneala pe care o avem la El că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă“. Astfel, după viaţă urmează încrederea, şi apoi. În versetele 18-21 este încheierea oficială. „Şi, dacă ştim că ne ascultă orice cerem, ştim că avem lucrurile pe care le-am cerut de la El“. Dar, oare nu există păcat? Ba da. „Dacă îl vede cineva pe fratele său făptuind un păcat care nu este spre moarte, să ceară, iar El îi va da viaţă, pentru cei care nu păcătuiesc spre moarte. Este un păcat spre moarte: despre acela nu spun să se roage. Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte“.
Voi face o scurtă remarcă asupra acestui text. „Păcat spre moarte“ nu are nimic a face cu moartea eternă ci este vorba doar despre sfârşitul vieţii pe pământ. Nu înseamnă că trebuie să fie o faptă deosebit de rea, ci poate fi orice păcat, dar în anumite împrejurări specifice. De exemplu, când Anania şi Safira au minţit în prezenţa harului pe care Duhul Sfânt îl dăduse bisericii, atunci a fost un „păcat spre moarte“. Dar, de atunci mulţi oameni au minţit şi nu au fost judecaţi aşa. Deci nu a fost „păcat spre moarte“. Împrejurările în care are loc o anumită faptă au o mare importanţă în a defini caracterul acelei fapte. Aşa este cu orice păcat. Spun aceasta deoarece deseori este nevoie de putere spirituală pentru a discerne şi nu toţi copiii lui Dumnezeu pot vedea cât de urâcios este un anumit păcat într-o situaţie dată. Însă, odată ce aceasta s-a arătat, ei pot înţelege perfect deoarece au viaţa lui Hristos în ei şi, de asemenea, au Duhul sfânt. „Orice nedreptate este păcat; şi este un păcat care nu este spre moarte“. Nu trebuie să gândim că orice păcat este spre moarte, dar, în anumite împrejurări, orice păcat poate fi spre moarte.
Apoi ultimele versete sumarizează chestiunea. „Ştim că oricine a fost născut din Dumnezeu nu păcătuieşte“. Am văzut că a fi născut din Dumnezeu şi a avea viaţa constituie principala învăţătură a acestei epistole: aceasta este caracteristica ei. Cine este aşa nu păcătuieşte, „ci acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte el însuşi, şi cel rău nu-l atinge“. Aici avem nu numai caracterul ci şi sursa lui. Caracterul este Hristos, iar sursa este Dumnezeu. „Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace în cel rău“. Acesta este cealaltă sferă. „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit“. Ne este prezentat obiectul. „Şi ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere, ca să Îl cunoaştem pe Cel adevărat; şi noi suntem în Cel adevărat, în Fiul Său, Isus Hristos. El este adevăratul Dumnezeu şi viaţă eternă. Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!“ Adică să se păzească de orice obiect ar putea să se ridice spre a se interpune între ochii lor şi Hristos.
[1] N. tr.) În KJV versetul se încheie cu „şi să credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu“. Traducerea Darby este întocmai cum spune Kelly că se cuvine, la fel şi NASB, NIV şi Cornilescu. Segond şi Diodati sunt, în schimb, ca şi KJV.
sursa: https://comori.org/