Categorie: Cartile Bibliei
Capitolul începe cu un avertisment. Apostolul ne spune despre Duhul Sfânt şi locuirea Lui în noi, dar doreşte ca noi să veghem deoarece, la fel de sigur cum există Duhul Sfânt, există duhuri rele, dovada existenţei lor fiind profeţii falşi care au venit în lume. „Nu credeţi orice duh“. Nimic nu-l expune pe credincios la pericole mai mari (şi întotdeauna a fost aşa) decât a despărţi Duhul Sfânt de Hristos. Apostolul leagă întotdeauna puterea Duhului de numele lui Hristos. Vom rămâne în adevăr dacă ne amintim că obiectul Duhului Sfânt este acela de a-L glorifica pe Hristos, iar acest principiu duce la un test practic: Duhul lui Dumnezeu trebuie întotdeauna să lucreze spre a ni-L pune pe Hristos înaintea ochilor. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci suntem aproape de a cădea într-o cursă. Legaţi Duhul numai de biserică şi rezultă papalitatea; legaţi Duhul numai de persoane luat individual şi rezultă fanatism. Duhul este un martor liber şi evident pentru Hristos. Acesta este adevărul. Duhul Sfânt este trimis pe pământ pentru a lua din cele ale lui Hristos şi a ni le descoperi nouă. El a venit spre a glorifica nu un preot şi nici chiar biserica, ci pe Hristos Însuşi. Aceasta este adevărata glorie a unui sfânt şi a bisericii şi cea mai mare binecuvântare şi bucurie a lor. În numele lui Hristos, biserica este zidită de către Duhul Sfânt, şi tot prin El locuieşte Duhul Sfânt în cel credincios. Nu există nici un fel de îndoială cu privire la aceasta, dar toate acestea şi mărturia şi căile fiecăruia sunt, fără deosebire, spre înălţarea Dumnezeului nostru prin Hristos Însuşi. Dacă nu reuşesc aceasta, atunci sarea şi-a pierdut puterea de a săra.
Să luăm, nu deviaţiile scandaloase ale papalităţii, ci sistemul quakerilor ca exemplu de răsturnare a adevărului. Motivul este clar: Duhul este despărţit de Hristos, iar rezultatul este că, sub o aparentă smerenie, mărturia lor caută mereu să-l înalţe pe omul dintâi. Ei presupun că fiecare copil al lui Adam are Duhul lui Dumnezeu. Ca urmare, adevărul este întunecat, împiedicat şi distrus, şi că dispare sentimentul care se cuvine să-l aibă faţă de starea falimentară a omului, ajungând la o formă extremă de Pelagianism, care zeifică nu nişte rânduieli ci conştiinţa omului.
Oricum, aici apostolul le adresează sfinţilor un avertisment solemn în legătură cu profeţii falşi. Mulţi asemenea oameni au ieşit în lume. Avem nevoie deci de mijloace sigure pentru a-i deosebi. Nu se pune problema de a discerne cine este al lui Hristos şi cine nu, ci mai curând de ce fel de duh lucrează într-un învăţător sau altul. Scopul nu este acela de a ne pronunţa cu privire la starea unui om înaintea lui Dumnezeu sau la destinul său. Oamenii au fost prea adesea dispuşi să-şi formeze păreri şi să le şi exprime, cu toate că Domnul interzice aceasta. Este clar că suntem chemaţi de Domnul să primim pe cineva ca fiind născut din Dumnezeu atunci când acea persoană dă o mărturie adevărată despre Hristos, dar, pe de altă parte, trebuie să ne ferim să na alăturăm unora a căror mărturie, prin cuvânt sau prin fapte, este împotriva numelui lui Isus.
Acesta este deci testul pentru ceea ce nu este de la Duhul Sfânt: „orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este din Dumnezeu“. Îl rog pe cititor să fie atent că traducerea: „orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în carne“, din Versiunea Autorizată nu este cea mai potrivită. Diferenţa este mare. Poate că nu puţini dintre cei de faţă îşi amintesc cum, cu o generaţie în urmă, au avut loc manifestări ale unor duhuri (nu am nici o îndoială că erau duhuri rele) care nu negau că Isus a venit în carne, ci, dimpotrivă, păreau să insiste foarte mult pe încarnarea Lui şi chiar să-i mustre pe cei mai ortodocşi că nu iau aminte la acest adevăr, dacă nu cumva chiar că nu au această credinţă. Dar ceea ce era fals în învăţătura lor era aceea că susţineau cp Isus a luat un trup de carne în aceeaşi stare de stricăciune ca a tuturor celorlalţi oameni care s-au născut şi că Isus Şi-a arătat perfecţiunea prin aceea că a supus carnea şi a curăţit-o. Sigur că înţelegeţi că mă refer la mişcarea irvingiţilor. Deci, mărturisirea că Isus a venit în carne nu este suficientă.
Dar ce vrea să spună aici apostolul? „Orice duh care Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne este de la Dumnezeu“. Aceasta înseamnă a mărturisi persoana Lui, nu numai divinitatea Lui, nici numai umanitatea Lui, ci a-L mărturisi pe El, care a venit aşa. Una este doar o recunoaştere seacă a unui fapt, cealaltă este mărturisirea despre o persoană divină care este totuşi om. Nu există nici un demon care să recunoască persoana lui Hristos. Nu există nici un duh rău care să nu se cutremure şi să nu refuze să recunoască gloria lui Hristos, în timp ce scopul Duhului Sfânt este întotdeauna acela de a susţine gloria deplină a persoanei Lui şi tot harul Lui. Nimeni să nu ia aceasta doar ca o declaraţie cu privire la firea Lui omenească, deoarece nu acesta este sensul. Umanitatea reală a lui Isus este cuprinsă în această frază, dar aceasta nu constituie întreaga mărturie, nici partea ce mai importantă a mărturiei. Să ne gândim la un om, de exemplu la dumneavoastră. Cine oare v-ar descrie pe dumneavoastră ca „venit în carne“? Nici un om cu mintea întreagă, deoarece oricine altcineva ar putea pune întrebarea sub ce altă formă aţi fi putut veni. Aici este diferenţa dintre Fiul lui Dumnezeu şi orice alt om care s-a născut vreodată: orice alt om nu poate veni decât în carne, iar altfel nu vine deloc. Lucrul minunat este că această persoană divină a venit în carne. Doar ce ar fi putut carnea reclama cu privire la El? Nimic cu excepţia harului nu L-a împiedicat să vină în gloria Lui divină. Dacă El S-ar fi manifestat în lume în gloria Lui, atunci aceasta ar fi implicat distrugerea întregii rase umane. Însă, potrivit voinţei şi planurilor lui Dumnezeu, El a găsit potrivit să vină în carne. Nu a fost altă manifestare a gloriei Sale decât aceea a gloriei morale ca persoană, şi aceasta în iubire, ci a fost manifestat harul pe care l-am văzut la începutul epistolei şi care străbate această epistolă de la un capăt la celălalt.
Atunci, duhurile care nu sunt de la Dumnezeu refuză (excepţie făcând doar situaţiile în care puterea divină le-a făcut să se plece, zdrobindu-le) să recunoască gloria personală a lui Hristos, în timp ce Duhul Sfânt al lui Dumnezeu are plăcerea să o recunoască. Acesta este testul. Ca urmare, dacă vreo învăţătură subminează gloria lui Hristos, aveţi atunci o dovadă clară că este cu siguranţă de la Satan, iar orice Îl înalţă pe Hristos, potrivit cuvântului, este de la Dumnezeu.
Aceasta îl face să vorbească despre diferenţa dintre ceea ce este în lume şi ceea ce este de la Dumnezeu. În lume lucrează necontenit un duh de împotrivire faţă de Hristos. Este duhul antihristului, care se va manifesta deplin la timpul lui. De aceea ni se spune: „Voi sunteţi din Dumnezeu, copilaşilor, şi le-aţi învins, pentru că Cel care este în voi este mai mare decât cel care este în lume. Ei sunt din lume; pentru aceasta vorbesc ei ca din lume şi lumea îi ascultă. Noi suntem din Dumnezeu; cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii“. Învăţătorii falşi, fiind din lume, vorbesc despre ceea ce este după inima lumii, iar aceasta atrage lumea. „Noi suntem din Dumnezeu,“ spune apostolul referindu-se la sine însuşi şi la tovarăşii lui care fuseseră crescuţi spre a vesti tot cuvântul lui Dumnezeu. El este categoric, iar aceasta stârneşte duhul necredinţei împotriva credinţei: „cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă“. Şi aici este un test serios. Nu este numai mărturisirea lui Hristos, ci se arată a fi om din lume acela care refuză să se supună cuvântului apostolic. Omul poate mărturisi că recunoaşte cuvintele spuse personal de Isus şi mulţi pot admite cele din Vechiul Testament, dar cine se limitează numai la acestea nu poate fi din Dumnezeu. Cel care este cu adevărat din Dumnezeu, în timp ce recunoaşte orice cuvânt scris din vechime, simte mai ales binecuvântarea pe care El a dat-o acum prin sfinţii Săi apostoli şi profeţi (comparaţi cu Efeseni 2 , 3). Acesta era cel mai important lucru asupra căruia trebuia insistat în perioada în care tocmai apăruseră evangheliile şi epistolele. În acelaşi timp, deşi nu tocmai sub aceeaşi formă şi în acelaşi mod, aceasta rămâne întotdeauna un test important alături de persoana lui Hristos. Se apropie rapid timpul când se va arăta cât de puţini dintre cei care oficial recunosc autoritatea Noului Testament chiar îi dau ascultare şi cred. Cea mai tristă dovadă că nu cred că este cuvântul lui Dumnezeu va fi faptul că vor renunţa la el. Dacă ar crede, atunci nu ar renunţa la el aşa cum o mamă nu ar permite să fie tăiat în două copilul ei.
Dar aceasta ne conduce la un alt aspect: nu cu privire la adevăr, ci în legătură cu a ne iubi unul pe altul, Întâi adevărul, apoi iubirea. „Pentru că dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu. Cine nu iubeşte nu L-a cunoscut pe Dumnezeu“ (indiferent ce pretenţii ar avea şi ce ar spune el) „pentru că Dumnezeu este dragoste“.
Aceasta îl face să vorbească despre modul în care Dumnezeu Şi-a arătat dragostea Lui. El scoate în evidenţă aceasta în trei feluri. În primul rând este manifestarea minunată a lui Dumnezeu în Hristos, care stă la baza evangheliei. Sub două aspecte, El S-a manifestat în Hristos: ca fiind viaţa şi ispăşirea. Dacă nu L-am avea pe Hristos ca viaţă a noastră, atunci nu L-am putea înţelege niciodată pe Dumnezeu. Dacă L-am fi putut înţelege avându-L pe Hristos ca viaţă însă fără ispăşire, atunci sfinţenia şi judecata Lui ar fi fost frustrate, iar noi ne-am fi simţit foarte nenorociţi. Dacă ştim ceea ce este Dumnezeu şi ceea ce suntem noi şi nu avem păcatele noastre eliminate, atunci aceasta este şi o dezonoare pentru El şi o ruşine şi o nelinişte veşnică pentru noi. Şi multe suflete trezite, care însă nu cunosc eficacitatea răscumpărării, dovedesc aceasta. În marea Lui îndurare, Dumnezeu nu îngăduie ca vreun suflet să cunoască toată adâncimea dezonoarei aduse de păcat. Dar câţi oare dintre noi nu am cunoscut ce înseamnă a fi întors la Dumnezeu dar fără a cunoaşte că păcatul a fost judecat şi înlăturat complet pentru noi prin crucea lui Hristos! Ca urmare, cineva poate să nu găsească nici o plăcere în lume, să-i fie groază de păcat şi să dorească în mod real să facă voia lui Dumnezeu, dar să nu aibă pic de odihnă a inimii şi a conştiinţei în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Este o mare îndurare să fii convertit astfel, dar este o nenorocire să rămâi în această stare. Ce bucurie că Dumnezeu nu desparte ci uneşte pentru noi viaţa şi ispăşirea în Domnul nostru şi în lucrarea Lui! Şi omul să nu se amestece în acestea! Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă. El L-a dat pe Acelaşi Hristos, care este viaţa, să fie şi ispăşire pentru păcatele noastre. Aşa este învăţătura din versetele 9 şi 10, ambele arătând iubirea lui Dumnezeu, în contrast cu legea, care nu avea cum să dea viaţă, ci putea numai să judece păcatul, fără însă a-l înlătura.
Dar aceasta nu este tot, ci „dacă aşa ne-a iubit Dumnezeu“ (şi a demonstrat aceasta cum nu se putea mai bine), atunci „suntem datori să ne iubim şi noi unii pe alţii. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi şi dragostea Lui este împlinită în noi“. Este un cuvânt minunat, care, în mod evident, se leagă (nu contează dacă a fost scris mai înainte sau ulterior) cu ceea ce spune Ioan 1 .18. Acolo Hristos este manifestarea lui Dumnezeu în dragoste, iar aici sfinţii sunt chemaţi să fie la fel. Iubiţi fraţi, în ce măsură manifestăm noi pe Dumnezeul şi Tatăl nostru prin acea iubire divină care nu caută ale sale, ci, cu orice preţ, urmăreşte doar binele obiectelor ei, al copiilor Lui, al tuturor, ba chiar şi al vrăjmaşilor?
„Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui“. Aceasta merge mai departe decât ultimul verset din 1. Ioan 3 , care spune că El locuieşte în noi, nu noi în El. Dar vom vedea mai mult cu privire la aceasta, şi, de aceea, nu voi zăbovi acum asupra acestui aspect. „Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl L-a trimis pe Fiul ca Mântuitor al lumii. Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu“.
Nu pot găsi ceva care să ne privească într-un mod mai profund decât aceste versete, deoarece nu ştiu ce s-ar putea concepe a fi aproape de Dumnezeu dacă nu a locui în Dumnezeu şi Dumnezeu în noi? Nu există altă imagine care să ne spună mai bine despre intimitate şi reciprocitate. Şi dacă ne gândim cine şi ce este Dumnezeu, şi, de asemenea, ce suntem noi, atunci este de spus un cuvânt mare. Despre cine vorbeşte apostolul? Despre fiecare creştin, şi aceasta este pur şi simplu rodul evangheliei.
Dar, să cercetăm mai atent şi mai îndeaproape la sensul pasajului. Într-un caz citim: „Prin aceasta cunoaştem că rămânem în El, şi El în noi, pentru că ne-a dat din Duhul Lui“, iar în celălalt: „Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, şi el în Dumnezeu“. Acum nu se mai spune „prin aceasta cunoaştem“. În această situaţie este posibil ca persoana să nu aibă cunoaşterea obiectivă a acestui fapt, dar aceasta nu împiedică binecuvântarea să fie reală. Dacă mărturiseşti că Isus este Fiul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu locuieşte în tine şi tu în Dumnezeu. El locuieşte în tine fiindcă a dat Duhul Lui să fie în tine.
Aşa este locuirea Lui în om, iar consecinţa acelui dar este că vei face din Dumnezeu adăpostul tău şi încântarea ta. Nu se poate ca Duhul să locuiască într-un sfânt şi să nu facă sufletul să se judece pe sine sau să nu aibă pace cu Dumnezeu. Am impresia că, prin har, fiecare creştin ajunge la aceasta mai devreme sau mai târziu, chiar dacă nu întotdeauna de la-nceput. El va ajunge la aceasta prin bunătatea lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta va fi, cum se întâmplă deseori, chiar pe patul de moarte. Nu întotdeauna judecăm drept. Deseori se poate ca mângâierea să fie împiedicată de învăţături rele, ca şi de câte un păcat nejudecat.
Nu despre acestea voi vorbi acum, nici despre lipsa de inteligenţă. Şi cu atât mai puţin voi spune despre efectele sistemului calvinist sau al celui arminian, amândouă împiedicând omul să se bucure de harul lui Dumnezeu. Calviniştii pot gândi că un arminian nu poate avea pace, dar aceasta este o prostie: un arminian poate avea o pace cu Dumnezeu la fel de reală ca aceea a unui calvinist. Iar experienţa ar indica faptul că aceştia au mai des pace chiar decât cei din şcoala opusă, cu toate că ambele şcoli privesc spre pace – în opinia mea într-un mod nescripturistic. Adevărul este că pacea se întemeiază pe credinţa noastră în Hristos şi lucrarea Lui. Pentru mine, arminianismul nu este mai valoros decât calvinismul şi nu cred că admir un curent mai mult decât celălalt. Ca sisteme, le consider înguste, nesănătoase şi dăunătoare. Dr, mulţumesc lui Dumnezeu că sunt destul de mulţi de ambele părţi cărora El le-a dat să guste harul Lui în Hristos.
Orice ar fi, dacă Îl mărturisesc pe Isus Fiul lui Dumnezeu şi pe El se bizuie sufletul meu şi pe răscumpărarea Lui bogată, atunci Duhul Sfânt zice: „Pot locui acolo“. El locuieşte acolo, şi dacă este aşa, atunci, în har, El găseşte plăcerea de a atrage inima pentru ca să se încreadă în Dumnezeu. Aceasta este ceea ce înseamnă a rămâne în Dumnezeu. Înseamnă a te ascunde în Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a-L avea pe El ca sfătuitor şi sursă de încurajare şi de putere. Este să te întorci spre El nu numai în orice încercare ci şi în orice bucurie. Sunt destul de sigur că nu este nici unul dintre noi care să folosească acest privilegiu aşa cum se cuvine. Dar Ioan nu vorbeşte deloc despre grade deoarece un asemenea gând este străin de stilul abstract al apostolului Ioan. El tratează un fapt important pentru creştin, deşi un creştin poate realiza aceasta mai mult sau mai puţin: „Dumnezeu rămâne în el şi el în Dumnezeu“. Aceasta este ceea ce primeşte şi deţine credinţa. Începutul este că Dumnezeu îşi face locuinţa în noi, iar rezultatul este că noi rămânem în Dumnezeu. Dar uneori aceasta este prezentat în ordinea că noi rămânem în Dumnezeu şi El în noi. S-ar părea că atunci când vorbeşte despre experienţă apostolul pune mai înainte partea noastră şi apoi că Dumnezeu rămâne în noi.
Trebuie să indic pe scurt un al treilea domeniu – nu manifestarea dragostei, nici ceea ce lucrează ea în noi, ci perfecţiunea ei în noi (vers. 17). Nu numai că noi ştim că rămânem în Dumnezeu, şi că El rămâne în noi prin aceea că ne-a dat Duhul Lui, ci dragostea s-a împlinit în noi pentru ca noi să avem îndrăzneală în ziua judecăţii deoarece „aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“. Nu este vorba de o stare care ne este dată în ziua judecăţii, ci aşa suntem trataţi acum, iar aceasta ne dă îndrăzneală chiar când gândim la ziua judecăţii. Se poate oare să fie altfel? Dacă cred cu adevărat şi sunt sigur că Dumnezeu m-a făcut acum să fiu ceea ce este Hristos, ce altceva poate face ziua judecăţii decât să scoată în evidenţă perfecţiunile nu numai a ceea ce este Hristos pentru mine, ci şi cele ale noastre în Isus Domnul nostru? Şi suntem aşa de acum.
sursa: https://comori.org/