Categorie: Cartile Bibliei
Aceasta încheia cea de-a doua parte a capitolului. Prima parte a prezentat manifestarea deplină a harului în Hristos, iar următoarea cum este detectat ceea ce se găseşte în noi şi este contrar lui Dumnezeu. De aici încolo suntem judecaţi înaintea lui Dumnezeu, în lumina Lui. Având o fire care simte ca Dumnezeu, noi descoperim imediat ceea ce nu se potriveşte cu El. Tocmai de aceea, atunci când puterea vrăjmaşului îl face să se abată, creştinul ar fi extrem de deprimat dacă nu ar exista mijloacele harului care să cină în întâmpinare şi prin care sufletul lui să fie restaurat. De aceea versetele de la începutul capitolului al doilea sunt ca un fel de anexă la învăţătura din primul capitol şi o aplicaţie a acesteia: „Copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi; şi, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; şi El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă“. Nu spune „pentru păcatele lumii întregi“ deoarece este destul de clar că aceste cuvinte nu ar fi trebuit să fie introduse în Biblia noastră în engleză. Nu numai că aceste nu sunt necesare pentru ca fraza să aibă sens, ci ele chiar strică sensul şi insinuează o învăţătură falsă. Dacă păcatele întregii lumi ar fi ispăşite de Hristos, atunci întreaga lume ar fi mântuită. Dar nicăieri în cuvântul lui Dumnezeu nu găsim o asemenea afirmaţie. Este vorba despre acel temei drept pe baza căruia Dumnezeu poate veni în întâmpinarea întregii lumi, nu numai în sensul de a suporta lumea, ci pentru a trimite evanghelia către orice făptură. Dar aceasta este ceva cu totul diferit faţă de o „ispăşire pentru păcatele întregii lumi“. În această frază – aşa cum este ea de fapt - este clar că ni se prezintă înţelepciunea scripturii, şi, în acelaşi timp, avem şi expresia exactă a harului bofat al Domnului, fără nici un fel de exagerare: „copilaşii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi“, dar dacă, vai! vreunul a păcătuit totuşi, atunci nu trebuie să cadă în disperare, pentru că „avem la Tatăl un Mijlocitor“. Ce minunată îndurare! Isus trăieşte şi pentru a rezolva căderile alor Săi, după cum a murit pentru a înlătura păcatele lor prin sângele Lui. Şi aceasta se întemeiază pe ispăşire, în afară de faptul binecuvântat că El este îndreptăţirea credinciosului în prezenţa lui Dumnezeu. Jertfa Lui ispăşitoare are o valoare care dăinuie; El este înaintea lui Dumnezeu, unde este îndreptăţirea noastră şi, fiind acolo, El îndeplineşte slujba de apărător activ la Tatăl.
Acesta este terenul doctrinar al acestei epistole, cuprinzând mijloace speciale pentru cei care ar cădea.
De la 1. Ioan 2 .3 începe prezentarea caracteristicilor vieţii în Hristos pe care o are credinciosul, viaţă care trebuie să se manifeste. Care este principala ei trăsătură de caracter? Care sunt caracteristicile speciale ale vieţii divine în om? Nu este puterea, nici iubirea şi nici măcar dreptatea. Şi atunci care este? Este ascultarea. Este clar că aceasta nu-i acordă importanţă omului, ci cere supunerea justă a făpturii şi susţine majestatea lui Dumnezeu. Ce groaznic este atunci când ceea ce se pretinde a fi har coboară gloria Lui în ochii unui suflet! Nu neg că există un pericol, dar acesta este preîntâmpinat în totul de cuvântul scump al lui Dumnezeu: „prin aceasta ştim că-L cunoaştem, dacă ţinem poruncile Lui“. Să nu spuneţi că aceasta este legalism! Unde oare întâlnim la Ioan aşa ceva? Cu adevărat, nu poate fi nici un pic de legalism la cineva care-L descoperă pe Hristos fiind călăuzit de Duhul Sfânt. Şi permiteţi-mi să mai adaug că, acolo unde este dragoste, nimic nu este mai dulce decât să faci voia persoanei pe care o iubeşti, mai ales când ştim că Acela a căruia voia o facem este bun la modul absolut şi este înţelept în tot ce ne dă ca sarcini. Ştim că aşa este Dumnezeu.
„Şi prin aceasta ştim că-L cunoaştem, dacă ţinem poruncile Lui. Cine zice: «Îl cunosc!» şi nu ţine poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el“. Un asemenea om nu este creştin deloc, cum nu este nici cel care pretinde că este în comuniune cu El şi umblă în întuneric sau spune că nu are păcat sau neagă că a păcătuit. Este un contrast între adevăraţii creştini şi cei care se pretind a fi creştini. Nu este vorba despre o comparaţie între creştinii credincioşi şi cei necredincioşi. Alungaţi din mintea voastră orice gând de acest fel. Este o iluzie prin care sufletul dumneavoastră va avea de pierdut. Nu despre aceasta vorbeşte aici Domnul, ci El demască o nouă categorie de rău care începuse să apară: persoane care pretind să aducă o lumină nouă, dar care, de fapt, se îndepărtează de lumina lui Dumnezeu – persoane care găsesc îşi plăcerea în speculaţii elaborate şi pretind că au descoperit adevăruri ascunse până atunci, dar ajung să contrazică ceea ce a revelat Dumnezeu. Este vorba de un alt Hristos, care, în fond, nu este un altul decât antihrist, după cum vom vedea: un alt adevăr, care, în realitate, nu este adevăr.
Principalul ţel al epistolei este acela de a susţine că nimeni nu se poate înălţa peste ceea ce Hristos a arătat deja în această lume. La urma urmei, se poate să fi învăţat de la Pavel sau de la oricare altul, cunoscând cât se poate de bine poziţia în har a creştinului şi toate speranţele la glorie, că dacă doriţi să vedeţi perfecţiunea la om, atunci trebuie să priviţi la ceea ce a fost Hristos în această lume - acelaşi Isus care este acum în gloria lui Dumnezeu. Aşa este Hristos peste tot. Există o vreme când omul are nevoie să se gândească cel mai mult la cruce; altă vreme când omul are nevoie de mângâierea de a-L avea pe El ca Preot înălţat în cer; altă vreme când Îl putem aprecia în calitate de Cap glorios al bisericii. Dar nu este bine ca vreunul din aceste puncte de vedere să diminueze cu ceva valoarea lui Hristos ca om care S-a arătat în această lume şi nu există nimeni care să trateze acest subiect într-un mod mai ferm şi mai solemn decât Ioan. Sosise vremea pentru aceasta: „chiar acum s-au ridicat mulţi antihrişti“. Acesta este scopul scrierii apostolului: să susţină gloria nespus de mare a Domnului Isus în toate privinţele, ca Acela care L-a manifestat în această lume pe Dumnezeu Tatăl. Tocmai aceasta căuta Satan să anuleze prin învăţătorii falşi avuţi în vedere. De aceea, chiar de la-nceput, după cum m-am străduit să explic, ni se prezintă plinătatea harului venit în persoana Lui, ca şi revelaţia firii morala a lui Dumnezeu. Dar acum vine primul mare test al autenticităţii vieţii divine în om, şi anume ascultarea. Supus la acest test, un necredincios, indiferent ce ar mărturisi el, va cădea şi voinţa lui va fi judecată. El fie că urmăreşte plăcerile lui proprii, fie că se închină înaintea omului într-un ascetism superstiţios, fără a-L cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu şi fără a avea încredere în harul Său. În schimb, creştinul ţine poruncile lui Dumnezeu, şi nu numai atât, ci merge dincolo de acestea, deoarece este scris: „oricine păzeşte cuvântul Său“. Aceasta este mai mult decât ceea ce este o poruncă.
Credinciosului îi place să facă orice este voia lui Dumnezeu, indiferent sub ce formă s-ar prezenta aceasta. Se poate să fie vorba numai de a vedea modul în care caracterul Lui se manifestă în Hristos: şi aceasta este de ajuns. Inima ascultătoare înţelege şi aprobă voia lui Dumnezeu atunci când neascultarea ar vedea numai dificultăţi, obstacole şi incertitudini. Întotdeauna, fie că este un leu pe cale, fie că nu este nici o lumină. Prea adesea avem asemenea situaţii în familiile noastre. Ia priviţi la un copil a cărui inimă nu este ascultătoare: cât de gata este el să găsească scuze! „Chiar nu am ştiut. Nu mi-ai spus niciodată. De ce nu mi-ai interzis mai înainte?“ Pe de altă parte, priviţi la copilul ascultător. Ea a privit la mama ei chiar şi când nu s-a auzit nici o poruncă şi ştia bine ce îi face plăcere părintelui ei. Aşa se cuvine şi noi să preţuim voia Tatălui, fiind copii ascultători. În acest caz nu este vorba de a ţine porunci specifice, ci de cuvântul Lui. Îngăduiţi-mi să adaug că acesta este răspunsul la orice mândrie a inimii omului. Să privim la cel mai moral om pe care l-am văzut: pe ce se bazează el? El face aceea şi cealaltă deoarece consideră că aşa este drept. Şi cu aceasta se laudă: „Fac întotdeauna ceea ce cred că este drept“. Aşa este dorinţa morală a omului. Iar eu pot spune că, chiar dacă aceasta este întotdeauna consecventă şi dacă întotdeauna, tot ce a făcut, a făcut pentru cp aşa este drept, inevitabil a fost mereu greşit.
Ceea ce Îi este plăcut lui Dumnezeu şi se cuvine să fie temeiul pentru orice credincios adevărat este nu numai a face ceva pentru că aşa este drept, ci a face acel lucru pentru că este voia Lui. Viaţa care are la bază ascultarea este cu totul altfel constituită şi are altă sursă. Când faci ceea ce faci numai pentru că aşa este drept înseamnă că Îl elimini pe Dumnezeu şi cuvântul lui. Este o idolatrizare a eului deoarece omul ajunge să judece toate lucrurile: „Fac aceasta şi aceea deoarece aşa judec eu că este drept“. Numai ascultarea îl coboară pe om şi Îi recunoaşte lui Dumnezeu locul care I se cuvine. Numai aceasta este dreaptă. De aceea vedem că prima caracteristică a vieţii divine este ascultarea care ţine nu numai poruncile Lui ci şi cuvântul Lui.
Şi aceasta nu-i tot: „Cine zice că rămâne în El este dator şi el însuşi să umble aşa cum a umblat El“. Nu am nevoie numai de o poruncă şi de un cuvânt, ci ca El ca persoană vie să fie înaintea ochilor mei. Aşa este cu Ioan întotdeauna, care Îl are ca subiect pe Hristos Însuşi. Astfel, în timp ce oferă lucruri pentru cei mai profunzi, harul îi cucereşte pe cei mai simpli. Este clar că este vorba despre Hristos Însuşii şi de cum a umblat El zi de zi în această sărmană lume.
Mai este încă un cuvânt remarcabil, care cere câteva explicaţii. „Preaiubiţilor, vă scriu nu o poruncă nouă, ci o poruncă veche, pe care aţi avut-o de la început“. Începutul, ca şi mai înainte, se referă aici la timpul în care Hristos a fost în această lume. „Porunca cea veche este Cuvântul pe care l-aţi auzit. Din nou vă scriu o poruncă nouă, ceea ce este adevărat în El şi în voi“. Porunca cea veche s-a manifestat în Hristos Însuşi deoarece numai El a fost întotdeauna ascultător. Acum însă nu este numai o poruncă veche, ci una nouă, deşi este aceeaşi. De ce? Deoarece este aceeaşi viaţă, fie că ea este văzută în creştin, fie în Hristos. Dacă privesc la Hristos, atunci este porunca cea veche, care s-a văzut la El de la-nceput, dar acum nu este numai aceasta, ci şi o poruncă nouă, care este adevărată „în El şi în voi“. Aceeaşi viaţă care se vede în Hristos în perfecţiunea ei, în noi este deseori împiedicată să se manifeste de activitatea omului dintâi. Numai în Hristos este plinătatea vieţii, pe care noi o avem în el.. Aşa că Ioan ne spune că este adevărat „în El şi în voi“ deoarece este aceeaşi viaţă.
„Cine zice că este în lumină şi îl urăşte pe fratele său, este până acum în întuneric“. Apare iubirea. Faptul că un om nu este născut din Dumnezeu poate fi detectat nu numai prin neascultarea manifestată, ci şi prin ură. Cel care nu iubeşte nu este născut din Dumnezeu. „Dar cine îl urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie unde merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii“. Acesta era un aspect asupra căruia era important să se insiste mai mult deoarece acelor învăţători falşi nu le păsa deloc de fraţi. Ei căutau satisfacerea eului, sub o formă sau alta, fapt pentru care, ceea ce ei numeau „lumină“ să fie doar mai multe noţiuni născocite de ei. Dar adevărata lumină divină (adică Hristos) se manifestă prin ascultare şi prin iubire. Nu se poate să-L asculţi pe Dumnezeu fără a-i iubi şi pe fraţii tăi.
Aceasta conduce la o paranteză remarcabilă în această epistolă, asupra căreia nu este cazul să zăbovim deoarece cred că le este mai familiară tuturor decât orice altă parte a epistolei. Caracteristica principală pe tot parcursul epistolei fiind viaţa în Fiul lui Dumnezeu, apostolul nu intră în detalii cu privire la diferitele măsuri în care aceasta este realizată practic, dar este un fapt că unii sunt mai maturi, unii mai viguroşi, iar alţii comparativ mai slabi în manifestarea vieţii lui Hristos pe pământ. În această paranteză Duhul lui Dumnezeu observă, pe scurt, aceste diferenţe.
Înainte de a încheia aceasta, el prezintă ceea ce au cu toţii în comun, şi anume că sunt iertaţi în Numele lui Hristos.
Părinţii erau cunoscuţi prin aceea că Îl cunoşteau pe Hristos – o caracteristică atât de frumoasă şi de binecuvântată. Ei Îl cunoşteau pe „Cel care este de la-nceput“. Am văzut că acesta este textul important pentru întreaga epistolă, şi este cu atât mai remarcabil cu cât nu sunt menţionate nici un fel de profunzimi sau înălţimi ale cunoaşterii. Nu se spune nici un cuvânt despre dispensaţiuni, nici despre profeţii, nici despre altceva care ar putea fi greu de înţeles. Este o cunoaştere care este mai presus de toate şi care le include pe toate: este cunoaşterea lui Hristos Însuşi. Părinţii erau caracterizaţi de aceea că Îl cunoşteau. Indiferent unde vor fi învăţat, se poate ca vigoarea lor să fi trecut, dar ei s-au întors la început, adică la Hristos. Ei au o mai profundă apreciere a lui Hristos ca Acela care L-a manifestat pe pământ pe Dumnezeu Tatăl. Aşa sunt părinţii.
Tinerii înaintau pe căile lui Dumnezeu, neabătându-se în pofida dificultăţilor şi învingându-l pe cel rău. Copilaşii (παιδία) se bucurau în mod real de iubirea Tatălui.
Apostolul mai străbate încă o dată terenul, iar cu ocazia aceasta el repetă ceea ce le-a spus părinţilor, adăugând un pic mai mult cu privire la tineri şi cel mai mult cu privire la copilaşi. Condescendenţa în har a iubirii trebuie să fie evidentă pentru orice statură spirituală. Cei care au cea mai mare nevoi de îngrijirile Tatălui, aceia se şi bucură de o atenţie deosebită. De aceea cele adresate copilaşilor ocupă mai mult spaţiu în această formă extinsă. Părinţii nu aveau atâtea nevoi. Şi tocmai adresându-se copilaşilor le spune mai multe despre antihrişti deoarece ei trebuiau să fie păziţi spre a nu fi seduşi, lor fiindu-le întinse cele mai multe curse. Avem deci o lumină clară cu privire la natura antihriştilor, aceasta fiind compusă din două părţi: neagă orice speranţă pentru evrei, şi, tot aşa, neagă tot adevărul creştin. El neagă că Hristos este împlinirea speranţei evreilor şi neagă că El este Fiul Tatălui şi că în El este tot creştinismul. Aşa va fi antihristul – rezultatul respingerii totale atât a Vechiului Testament cât şi a Noului Testament. El respinge şi obiectul credinţei evreului şi Persoana în a cărei iubire şi comuniune îi aduce evanghelia pe toţi cei care cred acum. Toate acestea vor fi complet ascunse de antihrist. Acesta este evenimentul spre care evoluează rapid lumea de azi. Vreau să spun nu numai că în toate domeniile există curente în acea direcţie, ci că există fără-ndoială o tendinţe de a submina Vechiul Testament şi de a ignora, pe o scară cât mai largă, respingerea harului lui Dumnezeu descoperit în Noul Testament.
După ce se încheie acestea, în versetul 28, întreaga familie reunită este privită ca fiind copilaşi. „Si acum, copilaşilor, rămâneţi în El, ca, atunci când Se va arata El, noi sa avem încredere“. În mod obişnuit oamenii înţeleg ca voi să aveţi încredere, dar, de fapt este „noi să avem încredere şi să nu fim daţi de ruşine dinaintea Lui la venirea Sa“. Aceasta este extrem de binecuvântat. El face apel la iubirea divină în sfinţi vrând să le spună: „Fiţi vă rog atenţi cum umblaţi acum, ca, atunci când Se va arăta Hristos, noi să nu fim ruşinaţi din cauza că voi aţi profitat atât de puţin de harul şi adevărul lui Dumnezeu pentru care v-am slujit în Hristos“. Acesta consider că este sensul. „Dacă ştiţi că El este drept, să cunoaşteţi că oricine practică dreptatea este născut din El“.
Acum el vorbeşte mai pe larg despre subiectul dreptăţii. Totuşi, înainte de a intra în acest subiect, el ne dă o prefaţă în ultimul verset din 1. Ioan 2 , după care arată privilegiile pe care harul le aduce celor născuţi din Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/