Categorie: Cartile Bibliei
Epistolele lui Ioan au, în mod evident, un caracter specific. Hristos Însuşi este mai mult înaintea noastră decât în oricare alte epistole inspirate. Cu toate acestea, există diferenţe între Evanghelia după Ioan şi epistolele lui. Evanghelia, în mod necesar, vorbeşte despre Hristos în principal şi în mod direct şi abia mai apoi despre ceea ce a pregătit El când era pe cale să părăsească această lume lăsându-i pe ucenicii Săi în ea, cum Duhul Sfânt urma să fie pe pământ în locul Lui (acestea fiind subiectele principale ale Evangheliei după Ioan). În epistole, în schimb, deşi Hristos iese în evidenţă, principala caracteristică este aceea că ele Îl arată pe Hristos şi pe Hristos în Sine - adică aceeaşi viaţă, a cărei expresie perfectă este Hristos personal. Pentru a prezenta clar acest adevăr uimitor, epistola începe direct cu Domnul, prezentând cum S-a manifestat El în această lume. Evanghelia începe cu Hristos înainte de a fi fost create toate lumile, dar aici Duhul Sfânt începe altfel.
Ştiu că unii sunt înclinaţi să ia cuvintele „ceea ce era de la-nceput“ (1. Ioan 1:2 ) ca fiind cu privire la acelaşi adevăr ca „la început era Cuvântul“. Sigur că este o aluzie, dar, în acelaşi timp, este şi o diferenţă, iar forţând Scriptura nu câştigăm nimic, ci întotdeauna pierdem câte ceva. În evanghelie, unde Hristos este subiectul principal, Duhul Sfânt începe descoperindu-ne existenţa Lui divină când nu mai exista nimic în afară de Dumnezeu: „Cuvântul era cu Dumnezeu“. Şi, pentru ca să nu apară nici o problemă cu privire la gloria Lui, „Cuvântul era Dumnezeu“ - adică nu era o creatură. „El era la-nceput cu Dumnezeu“. Astfel, din eternitate, El avea o existenţă personală distinctă. Indiferent cât de mult am merge înapoi în timp, tot vom găsi Cuvântul şi Cuvântul cu Dumnezeu. Nu ni se spune că era cu Tatăl, ci cu Dumnezeu. Nicăieri în Scriptură nu găsim „Cuvântul“ asociat cu „Tatăl“. Această asociere o găsim în ceea ce nu este Scriptura, după cum vă voi arăta înainte de a încheia studiul asupra acestei epistole. În Scriptură „Cuvântul“ este asociat cu „Dumnezeu“, iar „Fiul“ cu „Tatăl“. Omul nu poate nici măcar să imite cuvântul lui Dumnezeu fără să-şi trădeze slăbiciunea.
Evanghelia deci, pentru a afirma gloria Lui, merge înapoi înainte de orice timp am putea imagina. „La început“ - indiferent unde am plasa acel punct în eternitate - Cuvântul era acolo. Dar aceasta nu face parte deloc din subiectul epistolei. Sigur că acest fapt se presupune în mod implicit, dar epistola are obiectivul de a arăta că viaţa este aceeaşi. Nu este unire, pentru că viaţa nu se confundă niciodată cu unirea, deşi la creştin acestea sunt în strânsă legătură. Unitatea este prin Duhul Sfânt trimis din cer pe pământ, dar viaţa este anterioară unităţii, fie că este vorba de viaţa în Hristos, fie că este viaţa din noi. Hristos Însuşi este viaţa noastră.
De aceea, când carnea împiedică şi face să nu se vadă puterea Duhului, când lumea câştigă influenţă şi Satan lucrează cu toată subtilitatea pentru a submina fundaţiile, Duhul Sfânt îndreaptă atenţia spre Hristos, în care s-a manifestat viaţa. Din ceea ce era Fiul lui Dumnezeu înainte de a fi venit în lume noi nu putem desprinde nici un fel de învăţăminte pentru cum trebuie să fie viaţa noastră, despre ceea ce aşteaptă dumnezeu să vadă la noi, nici despre cum, prin Duhul sfânt, El ne hrăneşte şi ne exersează. Cea mai importantă învăţătură o desprindem din ceea ce a fost Hristos pe pământ, în relaţie cu omul şi cu Satan, şi, mai presus de orice, cu Dumnezeu şi Tatăl. De aceea, aici nu este „El era la-nceput cu Dumnezeu“, ci „ceea ce era de la-nceput“.
Această expresie (απ αρχης) este folosită în mod constant în legătură cu manifestarea unui anumit lucru, indiferent dacă este ceva bun sau ceva rău. Această formulă o găsim folosită, de exemplu, şi în legătură cu Satan. Nu se face nici o referire cu privire la ceea ce fusese el înainte de a fi devenit diavolul; nu se spune nimic despre existenţa lui ca înger înainte de a fi căzut, dar odată ce s-a depărata de Dumnezeu, el a păcătuit de la-nceput. Acesta este caracterul diavolului: el a păcătuit. Cât despre Domnul nostru Isus, El S-a arătat ca om pe pământ, dar, mai înainte ca noi să auzim despre ceea ce a fost arătat, Ioan spune: „ceea ce era de la-nceput“. El a existat ca om pe pământ - fără-ndoială o persoană divină, dar a luat poziţia reală de om pe pământ. Acesta pare să fie sensul expresiei „ceea ce era de la-nceput“. Apoi alţii sunt îndrumaţi spre El - ceea „ce am auzit“ despre El şi ceea „ce am văzut cu ochii noştri“. Nu era numai o fantomă, ci o persoană reală în lumea aceasta, şi de aici avem „ce am contemplat“. Cu toate că era de sus, El a fost văzut cu adevărat, nu a fost doar o umbră în trecere ci o persoană adevărată, „ce am contemplat şi ce au pipăit mâinile noastre“ (ajungând astfel să fie cât se poate de familiarizate) „cu privire la Cuvântul vieţii“. Se poate înţelege că toate aceste propoziţii au ca subiect Cuvântul vieţii - ceea ce era de la-nceput cu privire la Cuvântul vieţii: ce am auzit despre El, ce am văzut şi aşa mai departe.
„Şi viaţa s-a arătat“. Cel de-al doilea verset îl face ca primul să fie şi mai clar, din vreme el ne spune despre existenţa Lui anterioară cu Tatăl când apostolul a spus despre manifestarea Lui (deoarece expresia „viaţa s-a arătat“ constituie un fel de sumar a ceea s-a spus în versetul precedent). „Viaţa s-a arătat; şi noi am văzut, şi mărturisim, şi vă vestim viaţa eternă, care era la Tatăl şi ni s-a arătat“. Ni se prezintă existenţa eternă a Fiului, care este presupusă şi tratată ca un adevăr cunoscut. Ţelul este însă a-L înfăţişa pe Domnul Isus aşa cum S-a arătat El în această lume, deoarece „ni s-a arătat“ şi mărturisim ce am văzut şi am auzit şi „vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Astfel, scopul evident este acela de a arăta că a fost o manifestare - o revelaţie adecvată personală a lui Dumnezeu Tatăl. Singura asemenea manifestare adecvată a fost Hristos Însuşi. A fost Hristos Însuşi în lume, la fel de autentic om ca oricare altul, cu toate că era infinit deasupra omului, dar a fost un om care a arătat ce este viaţa divină în toate împrejurările imaginabile. A fost un prunc, apoi copil, apoi om matur. A crescut fiind supus faţă de părinţi, Şi-a făcut intrarea în viaţa publică, după ce înainte a trăit discret în casa părinţilor lui după carne. Apoi, mergând în puterea Duhului, El s-a confruntat cu vrăjmaşul şi a avut a face cu toate felurile de dureri şi de întristări care apasă omenirea, şi în toate a arătat ce este Dumnezeu, arătând, în acelaşi timp şi ce trebuia să fi fost omul şi nu este - El a fost întotdeauna absolut perfect, dar a fost perfect ca om în dependenţă de Dumnezeu.
S-ar putea pune întrebarea: ce ne priveşte aceasta a face pe noi? În toate. Nu este adevărat că noi dorim numai ispăşire, sau, fiind păcătoşi, dorim să fim îndreptăţiţi. Noi dorim viaţa: viaţa eternă. Dar, nu au copiii lui Dumnezeu viaţa eternă? Sigur că o au, dar unde să o vedem? Pot vedea o trăsătură frumoasă a vieţii divine la acest sfânt, iar în altul, poate la care m-aş fi aşteptat cel mai puţin, pot vedea altceva dulce, dar în acelaşi timp umilitor pentru sufletul meu. Dar la toţi văd slăbiciuni şi chiar eşecuri clare. Cine oare nu poate da mărturie că este aşa? Cine oare nu simte aceasta? Acestea sunt deci, la urma urmei, doare expresii nevrednice ale vieţii divine umbrite şi deseori mult alterate de influenţele lumii, de faptul că este îngăduită firea cu o mie de gânduri, sentimente, căi şi obiceiuri care nu au gustul lui Hristos. Toate acestea intervin stricând strălucirea vieţii noi care le-a fost transmisă copiilor lui Dumnezeu. Şi aici vine binecuvântarea pe care Duhul Sfânt o introduce fără nici un fel de prefaţă şi fără cea mai mică aluzie la vreo altă persoană sau la vreun alt subiect. Avându-L pe Hristos înaintea ochilor, se poate oare să fie altfel? Duhul Sfânt are un singur obiect potrivit şi vrednic: Hristos. Şi nici nu este nevoie ca Ioan, scriitorul inspirat, să mai spună pentru cine scria acestea. În mod necesar, Hristos este pentru ai Săi. Şi pentru cine altcineva poate fi zugrăvit Hristos dacă nu pentru creştin. Iar omagiul potrivit lui Hristos nu poate pune înainte pe nimeni altul decât pe Hristos Însuşi. Aşa se face că epistola lui Ioan începe ca nici o alta. Poate că există o oarece analogie cu modul în care apostolul Pavel le-a scris evreilor, unde cel care scrie şi cei cărora li se adresează sunt în planul secund pentru ca Dumnezeu să-Şi descopere vechile lui oracole despre Mesia, Fiul Său. Dar în Evrei, motivul pentru această abordare este harul care arată condescendenţă faţă de slăbiciunea evreilor, pe când la Ioan motivul este gloria strălucitoare a Celui care acoperă totul, a Celui care este viaţa eternă, şi care, în har şi prin răscumpărare, binevoieşte să fie viaţa noastră. I-a revenit lui Ioan să-L prezinte astfel pe Hristos înaintea alor Săi, iar El a făcut aceasta în puterea Duhului Sfânt şi cu o înţelepciune care se dovedeşte în întregime divină pentru cel care are urechi de auzit.
Printr-o asemenea revelaţie Dumnezeu dă o mare mângâiere copiilor Lui care sunt conştienţi de slăbiciunea lor, arătând ceea ce harul le-a dat în Hristos şi ce este viaţa pe care ei au primit-o. Deseori doborâţi şi gemând pentru că simt cât de puţin se manifestă în ei viaţa lui Hristos şi simţind nevoia de a şti cum este viaţa Lui - viaţa lor - Hristos în toată excelenţa Lui, ei sunt îndrumaţi să privească la El. Hristos este unic în perfecţiunea vieţii Sale.
Aşa începe deci epistola noastră. Şi care este efectul? „Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Apostolul era în comuniune cu Fiul lui Dumnezeu şi ei erau în mod special aleşi, după cum vedem din rugăciunea Domnului (ceea ce este propriu-zis rugăciunea Domnului[1], nu aceea care este numită în mod obişnuit aşa, cu referire la Matei 6 şi Luca 11 , ci cea din Ioan 17 ). Este evident că apostolii au avut un rol unic, dar pe toţi creştinii îi priveşte în mod direct aceasta, pentru că nu există nici o-ndoială că şi alţii aveau să creadă cuvântul apostolilor şi să fie introduşi în acea sferă. Astfel, creştinii sunt obiectele comunicărilor Domnului către Tatăl.
Şi aici este planul ca şi alţii să aibă comuniune cu Fiul lui Dumnezeu: primii care au avut favoarea nu trebuiau să o păstreze numai pentru ei înşişi, ci că vestească bogăţiile harului Său. După cum am văzut în Ioan 17 că alţii trebuiau să creadă cuvântul apostolilor, aici Ioan însuşi lucrează potrivit acestei înţelegeri cu scopul ca „ca şi voi să aveţi comuniune cu noi; şi comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. Este comuniune cu Tatăl deoarece aceasta spune despre ceea ce El iubeşte cel mai mult. Nicicând nu a fost ceva sau cineva atât de scump Lui ca manifestarea Fiului Său ca om pe pământ. Aceasta a fost - dacă putem spune aşa - ceea ce a deschis cerul şi a făcut să se audă vocea Tatălui, ceea ce a avut loc în mai multe situaţii critice, când ar fi părut că o umbră dezonorantă cădea asupra Unsului lui Dumnezeu. Dar n-a fost nicicând aşa, chiar dacă în ochii slabi ai omului părea ceva umilitor, Hristos a fost întotdeauna perfect. De exemplu în scena botezului, sau, din nou, pe muntele transfigurării. Comuniunea noastră este deci cu Tatăl. El împărtăşeşte cu noi obiectul plăcerii Sale desăvârşite.
Dar comuniunea noastră este în aceeaşi măsură cu Fiul, care ne introduce în secretul iubirii Tatălui şi ne acordă o poziţie împreună cu El în măsura în care aceasta poate fi transmisă unei făpturi. „Comuniunea noastră este în adevăr cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Şi care este efectul? Este bucuria deplină. „Vă scriem aceste lucruri, ca bucuria voastră să fie deplină“. Deci, dacă un credincios priveşte la Isus aşa cum era El pe pământ şi aceasta are asupra inimii lui efectul de a-i îndepărta sufletul de izvorul bucuriei sau de a nu-i mai aduce bucurie divină, atunci este clar că el a înţeles greşit obiectul lui Dumnezeu şi al iubirii. Înseamnă că el nu a interpretat corect revelaţia Fiului lui Dumnezeu. Şi sunt mulţi care citesc aşa evangheliile şi au mult mai multă bucurie din ceea ce pe prezintă apostolul Pavel în Romani 5 sau 8. Putem înţelege aşa ceva la început, dar oare trebuie să rămână mereu aşa? Fără-ndoială, există stări în care capitolele clarificatoare şi de consolidare din Romani aduc sufletului hrana necesară. Nimeni nu poate dori să slăbească aceste texte, şi cu atât mai puţin dorim să punem un text din Scriptură în opoziţie cu altul. Dar, cu siguranţă, dacă la începutul învăţăturii despre mântuire este important să fim întemeiaţi pe vestea ce bună a harului pe care Dumnezeu ni l-a trimis prin lucrarea Domnului Isus, scopul pentru care Dumnezeu ne-a aşezat pe temelia mântuirii este acela de a ne face liberi spre a ne bucura de Fiul şi de Tatăl. Nu se cuvine să ne oprim pe drum, oricât de frumos ar fi, ci trebuie să ajungem să ne bucurăm de El Însuşi, de Cel care ne-a împăcat cu tatăl, să-L apreciem şi să-L adorăm pe Dumnezeu Tatăl, care Şi-a manifestat gloria Lui în Hristos, Fiul Său. Nu este bine să ne oprim înainte de a fi ajuns la aceasta. Se poate să facem câte o pauză pe drum, dar se cuvine să continuăm până ce ne vom putea odihni perfect în comuniunea binecuvântată a iubirii, în comuniunea cu „Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“.
Atunci efectul este bucuria deplină. Şi un semne al acestei bucurii este manifestarea harului în Isus Hristos Domnul. Nu se pune nici o întrebare cu privire la noi înşine, ci totul ţine de primirea în cel mai simplu mod cu putinţă a ceea ce a adus şi ne-a dat Dumnezeu în Fiul Său, rezultatul dorit fiind revărsarea de bucurie prin Duhul Sfânt.
Dar, dacă am avut o manifestare, este şi un mesaj. În primele patru versete ne este prezentată manifestarea cu conexiunile şi rezultatul ei. Mesajul începe de la al cincilea verset. Dacă aveţi această viaţă a lui Hristos şi dacă o am şi eu, dacă noi, cei care credem, suntem aduşi în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul Isus Hristos, - dacă avem acea poziţie minunată de a fi (ca să spun aşa) în cercul familiei şi dacă avem cele mai intime afecţiuni ale lui Dumnezeu şi Tatăl nostru prin Fiul iubirii Sale, atunci nu se poate să fiu aşa şi aceasta să nu ceară ceva de la sufletele noastre în virtutea firii divine la care harul ne-a făcut părtaşi. Iubirea este, fără-ndoială izvorul, dar aceasta este în adevăr, iar Dumnezeul care, prin Fiul Său, ne face să ne bucurăm în prezent de viaţa eternă face şi sufletele sensibile faţă de antagonismul dintre starea lucrurilor din jurul nostru şi Dumnezeu Însuşi. Dar reţineţi că este harul lui Dumnezeu că nu ni se spune nici un cuvânt despre aceasta înainte de a fi stabilit bucuria deplină, care este numai prin Isus, Fiul lui Dumnezeu, care ne-a fost dăruit, şi viaţa eternă care este în El. după ce ne-a dat bucuria, El ne îndreaptă privirile spre lăuntrul nostru pentru ca să discernem lucrurile ca unii care au capacitatea de a vedea aşa cum vede Dumnezeu, pentru a judeca eul şi toate pretenţiile false, indiferent în ce s-ar manifesta. Nu poate fi altfel şi nici nu se cuvine să fie altfel. Odată ce avem binecuvântarea deplină, care este viaţa eternă, ne putem permite să ne judecăm pe noi înşine. Amintiţi-vă aceasta şi gândiţi la Acela în care este viaţa şi prin care am putut căpăta această viaţă. Dumnezeu Tatăl L-a dat pe Hristos ca acea binecuvântare sigură şi asigurată pentru totdeauna pentru ca sufletul să fie liber să privească la orice şi în orice lucru să caute interesele sfinţeniei şi gloriei Lui, fiind în comuniune cu Tatăl şi cu Fiul.
„Şi acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El şi pe care vi-l vestim, că Dumnezeu este lumină“. Nu mai este vorba de Tatăl. În versetele anterioare era numai Tatăl deoarece era vorba despre revărsarea de har prin Fiul. Dar, odată ce această fire nouă ne-a fost transmisă, chiar dacă am vrea, nu se poate să nu avem a face cu Dumnezeu, şi noi simţim suntem sensibili faţă de voia Lui, faţă de sfinţenia şi gloria Lui tocmai pentru că am fost atât de binecuvântaţi prin harul Lui. „Şi acesta este mesajul pe care l-am auzit de la El şi pe care vi-l vestim“. Nu este legea, ci un mesaj. Harul nu-l aşează pe om sub lege, dar îi transmite judecata lui Dumnezeu asupra a tot ce este contrar firii Lui.
Mesajul este că Dumnezeu este lumină. Păgânismul se întemeiază pe o premisă contrară acesteia, presupunând că întunericul este sursa tuturor lucrurilor, însă Dumnezeu nu este aşa pentru creştin. „Dumnezeu este lumină“. Ca urmare, totul este detectat şi judecat. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric“. Până şi Moise, având în vedere împietrirea inimii omului, a îngăduit un pic de întuneric, deoarece legea nu face nimic perfect şi nu este expresia perfectă a ceea ce este Dumnezeu, însă Hristos este. Numai teologii sau cei induşi în eroare de ei glorifică legea ca fiind imaginea lui Dumnezeu. Potrivit Scripturii (şi aceasta nu poate fi desfiinţată) Hristos este imaginea lui Dumnezeu, pe când legea nu a fost niciodată calificată astfel. Legea nu-l descoperă pe Dumnezeu ci se ocupă de om condamnându-l pe primul Adam. Prin lege, Dumnezeu l-a doborât pe omul păcătos şi încrezut. Legea era expresia cerinţelor minimale ale lui Dumnezeu faţă de omul dintâi, dacă acesta le-ar fi putut îndeplini. El nu putea reduce acele cerinţe, ci acelea erau minimum - cele zece cuvinte - pe care Dumnezeu l-ar fi putut accepta de la omul păcătos.
Când a venit Fiul lui Dumnezeu, lucrurile au fost cu totul altfel. Fără-ndoială, El a împlinit legea, aceea în faţa căreia toţi au căzut. Perfect în toate, el a restabilit onoarea lui Dumnezeu, pe care omul nu ar fi putut decât să o întineze. Vai! cel dintâi om nu a făcut altceva decât să păcătuiască încălcând legea lui Dumnezeu. Ultimul Adam nu numai că a scos giuvaerul din murdăria oamenilor care îl făcuseră să fie defăimat şi l-au folosit, dacă nu spre stricăciunea lor, cel puţin spre falimentul lor, ci l-a şi aşezat în aşa fel încât să-şi proiecteze sclipirile şi să-L glorifice pe Dumnezeul care l-a dat. În lege nu este nimic rău, ci păcatul este rău. În omul dintâi totul era rău şi acesta era secretul. Dar cine-L coboară pe Fiul lui Dumnezeu la statutul de împlinitor al legii Îi neagă gloria divină, ba chiar, fără să-şi dea seama, Îi neagă şi perfecţiunea ca om. Fără-ndoială, nicicând Domnul nu a eşuat să onoreze legea divină, dar îndrăznesc să spun că El nu a făcut niciodată măcar un lucru care să nu depăşească cerinţele legii. Şi trebuie să susţin, în continuare, fără a vorbi despre Hristos, că un creştin care nu depăşeşte cerinţele legii nu înţelege creştinismul, nu se bucură de el şi nu îl onorează. Această depăşire a cerinţelor legii în umblarea noastră este departe de a fi un efort extraordinar, ci este ceea ce i se cere unui creştin în viaţa de zi cu zi. Recunosc că nici nu puteţi concepe aşa ceva înainte de a vă cunoaşte poziţia în Hristos şi că Hristos cel înviat este viaţa voastră, dar atunci când acest fapt este bine statornicit în suflet veţi înţelege ce siguranţă aduce şi cât este de scump, şi, odată cu aceasta, responsabilitatea nouă pe care o aveţi ca, după cum trăiţi prin Duhul, să şi umblaţi în Duhul.
Să mai repet încă o dată mesajul: „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric“. Acum nu mai este îngăduit nimic ca un fel de concesie pentru inima împietrită. Aşaceva era permis sub lege, după cum ne spune Însuşi Domnul Isus, dar nu poate fi în lumina descoperită de evanghelie. Nu este tolerat nimic care nu se potriveşte firii lui Dumnezeu. Hristos, realitatea firii lui Dumnezeu în persoana Lui pe pământ, ne-a adus această revelaţie a adevărului. Unde s-a mai văzut sau s-a mai auzit aceasta? S-a văzut şi s-a auzit în toate modurile posibile, în toate cuvintele lui Isus. Era aşa pentru că El era Dumnezeu, dar nu a fost niciodată înainte ca El să fi devenit om. Atunci vedem minunatul adevăr despre persoana Domnului Isus. Cât timp a rămas numai Dumnezeu nu era posibilă o asemenea manifestare, dar fiind nu numai ceea ce era şi Cel care este, în El pe pământ ni se arată în mod desăvârşit atât Dumnezeu cât şi omul. Aceasta este ceea ce judecă, şi judecă tot ce este în noi.
Ca urmare, ne sunt prezentate mai multe teste pentru firea divină în cel credincios. „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Nu se mai pune numai problema unei falsităţi manifestate, care, bineînţeles, rămâne întotdeauna imorală şi nu admite scuze, gravitatea unui asemenea comportament fiind şi mai mare sub evanghelie decât a fost vreodată sub lege, ci este vorba despre ceva mult mai profund decât a rosti o minciună. Se poate să fie o minciună virtuală, adică fără să spunem o minciună, practic să trăim într-o minciună. „Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Creştinul umblă în lumină şi face aşa deoarece Îl vede pe Hristos, singurul care este lumina vieţii. Şi, dacă Îl vede şi Îl urmează pe Hristos, aşa cum fac toate oile Sale, el nu poate decât să meargă în lumină pentru că Îl urmează pe Isus, care este lumina, rezultând astfel că, în mod necesar el umblă în lumină.
Nu spun că el, în mod necesar, umblă potrivit luminii, ceea ce este cu totul altceva, cu care însă este deseori confundat, deşi este net diferit, şi deşi şi această umblare potrivit luminii s-ar cuveni să fie la fel de valabilă. Deci, creştinul umblă în lumină, iar dacă umblă potrivit cu lumina, atunci Domnul este glorificat, iar dacă, cum prea adesea se întâmplă, el nu umblă potrivit cu lumina, Îl dezonorează pe Domnul şi mai mult tocmai pentru că umblă în lumină.
Evreul nu umbla în lumină. Când Dumnezeu a intrat în relaţie cu Israel nu exista nimic de acest fel. Dumnezeu, chiar fiind mereu Acelaşi, locuia în întuneric gros. Nu că El ar fi fost întuneric, pentru că El nu a fost niciodată aşa şi nici nu va fi vreodată întuneric, dar El locuia în întuneric, fiind acoperit cu un văl şi ascuns de perdele, nori de tămâie, de jertfe şi de preoţi. El locuia aşa pentru că omul era în întuneric, iar Dumnezeu, prin însuşi faptul că locuia în mijlocul poporului Său Israel, locuia despărţit şi în întuneric din cauza stării lui Israel - a omului dintâi - în mijlocul căruia a binevoit să locuiască.
Dar acum, din vreme ce Hristos Fiul a venit, lumina deplină a lui Dumnezeu străluceşte în iubire fără a mai fi ascunsă de vreun nor. Ca urmare, după cum am văzut, El Se descoperă ca fiind lumina şi în care nu este nici un pic de întuneric. Şi nu numai atât, „dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul“. Mai departe, „dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“. Acest contrast total şi evident este ceea ce îşi asumă orice creştin prim mărturisirea creştină. Dacă eşti creştin atunci umbli în lumină - este vorba de locul unde umbli şi nu despre cum umbli. Apostolul Ioan nu discuta deloc aici în ce măsură aceasta este transpus în practică sau în ce măsură realizezi aceasta, cu toate că acesta este un subiect important pentru conştiinţă. Aici el arată ceea ce este adevărat şi real şi o necesitate atât de absolută încât implică pe orice creştin.
„Dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină (deoarece Hristos nu poate fi la alt standard), avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat“. Este clar că el nu descrie o categorie specială dintre credincioşi, ci pe toţi creştinii adevăraţi, indiferent cine ar fi ei. Din vreme ce L-au văzut şi L-au urmat pe Domnul Isus, ei umblă în lumină, unde orice păcat este judecat, şi atunci au comuniune unii cu alţii. Pentru că aici nu este vorba despre comuniunea cu Tatăl şi cu Fiul, care a fost tratată în versetele de mai înainte, ci Ioan vorbeşte despre comuniunea creştinilor unul cu altul şi spune că, fiind în lumina lui Dumnezeu (pentru că lumina nu este nimic mai puţin decât Hristos), sunt judecate lucrurile care împiedică comuniunea. Şi atunci „avem comuniune unii cu alţii“. Aceasta vedeţi în fiecare zi, indiferent unde v-aţi afla. Dacă te afli în împrejurări în care doreşti să găseşti un creştin ajunge să rosteşti un singur cuvânt - numele lui Hristos, sau ceea ce spune că inima ta simte harul Lui, şi imediat te simţi legat de acel om, indiferent cine ar fi, şi aceasta datorită acelui sunet care pătrunde în inimă în acele împrejurări. Şi atunci „avem comuniune unii cu alţii“. Şi mai este încă o mângâiere, nu mai puţin necesară, aceea că „sângele lui Isus Hristos ne curăţeşte de orice păcat“. Aşa este poziţia pe care ne-a dat-o harul, sub puterea permanentă a sângelui lui Isus Hristos care ne curăţeşte de orice păcat.
Acest sânge nu este prezentat aici ca fiind mijlocul prevăzut pentru restaurarea noastră în caz de cădere deoarece apostolul vorbeşte despre poziţia în care suntem aşezaţi prin harul lui Dumnezeude la începutul carierei noastre creştine, care rămâne neschimbată pe tot parcursul. Nu există nici o-ndoială că apostolul nu ia în considerare aici depărtarea de Hristos a unui creştin adevărat, şi cu atât mai puţin posibilitatea ca un creştin să se joace cu păcatul. Aşa ceva nu poate fi, din vreme ce Duhul lui Dumnezeu nu face niciodată aceasta. Vom găsi, totuşi, la locul potrivit, că, dacă el se întâmplă să alunece într-un rău care ţine de viaţa practică sau într-un păcat, Dumnezeu nu-l lasă fără nici un fel de resurse. Harul nu se poate niciodată să-l părăsească pe un copil dacă s-a abătut. Dar nu acesta este sensul versetului care ne stă înainte, care are doar rostul de a afirma poziţia creştinului, dar şi aceasta, atunci când credinciosul se gândeşte la firea lui Dumnezeu, poate produce nu numai cercetare de sine ci chiar şi aduce nelinişte în duh. Dar, dacă există asemenea nelinişti, atunci puterea sângelui lui Isus Hristos nu se poate să nu curăţească de orice păcat recunoscut.
Dar poate exista o anumită pretenţie. În loc să caute comuniunea cu Dumnezeu, fiind indiferentă faţă de voia Lui, fără să simtă sau să-i pese de faptul că stă în lumină, carnea poate să se amăgească negând existenţa păcatului. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi“. Un creştin nu este unul care este insensibil faţă de propria lui păcătoşenie. Adevărul este în el, aşa că el îşi mărturiseşte păcatele în loc să le ascundă sau să le ignore. El este în comuniune cu Dumnezeu, dar, departe de a spune „Eu nu am nici un păcat“, el îşi urăşte păcatele şi le mărturiseşte înaintea lui Dumnezeu. Ca urmare, versetul 9 ne spune ce efecte are într-un creştin harul şi adevărul: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“. Creştinul face aceasta chiar de la începutul căii lui în calitate de creştin.
Cu atât mai mult, creştinul nu refuză să recunoască faptul că a păcătuit. Refuzul de a recunoaşte păcatul este o şi mai flagrantă împotrivire faţă de adevărul lui Dumnezeu, care atrage o condamnare şi mai severă: „Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi“. Cuvântul lui Dumnezeu, ca să nu mai vorbim de conştiinţă, declară atât de clar că toţi au păcătuit, aşa că o asemenea atitudine dovedeşte îndrăzneala necredinţei şi firea răzvrătită a celor care spun că nu au păcat, şi ei sunt mult mai vinovaţi deoarece Hristos a venit, iar ei se proclamă a fi ai Lui negând adevărul Lui.
[1] N. tr.) În engleză, rugăciunea pe care românii o numesc „Tatăl nostru“ este numită „Lord’s prayer“ - adică rugăciunea Domnului, ceea ce arată cum folclorul denaturează deseori sensul Scripturii, şi aceasta chiar într-o ţară unde era mult mai obişnuit să fie citită Scriptura.
sursa: https://comori.org/