Epistola către Tit. Capitolul 3 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Versetele 1 şi 2 din cel de-al treilea capitol urmează aceeaşi temă, dându-ne detalii suplimentare cu privire la purtarea evlavioasă pe care o inspiră evanghelia. Supunerea şi ascultarea faţă de autorităţi, bunătatea şi blândeţea faţă de toţi oamenii sunt caracteristici total opuse faţă de tot ceea ce erau cretanii prin firea lor. Aceste caracteristici sunt de asemenea foarte opuse faţă de tot ceea ce suntem noi, iar apostolul spune aceasta în versetul 3, “noi”, spune el, în contrast cu “ei” din primul verset. Ce imagine ne prezintă el în acest verset despre el însuşi, despre Tit şi despre noi ceilalţi când ne vedem în caracteristicile noastre fireşti: o acuzaţie grozavă, dar adevărată! Nu doar că ne urâm unii pe alţii, aceasta nu este deloc surprinzător, ci am fost şi plini de ură faţă de noi înşine. În continuare, cât de minunat este versetul 4!

Am fost plini de ură, fiecare în parte. Cu toate că eram orbi la trăsăturile odioase care erau în noi, totuşi eram destul de însufleţiţi cu privire la ceea ce era urâcios în ceilalţi oameni, prin urmare lumea este plină de ură. Dumnezeu priveşte acum la această scenă şi aduce lumina bunătăţii şi a dragostei Sale asupra lumii pline de ură. Faptul că Dumnezeu iubeşte ceea ce este de neiubit este minunat; faptul că El iubeşte pe cei ce urăsc în mod categoric, este cu mult mai minunat! Şi totuşi aceasta este situaţia. Cuvintele „dragostea de oameni” reprezintă traducerea unui singur cuvânt grecesc, philanthropia. Dumnezeul nostru Mântuitor şi-a arătat bunătatea şi filantropia. Acest cuvânt arată nu doar că Dumnezeu îl iubeşte pe om aşa cum iubeşte toate creaturile Sale, ci că El are o afecţiune specială pentru om – un colţ cald şi special în inima Lui, pentru om, dacă am putea să spunem aşa. Dragostea Lui s-a manifestat prin bunătate şi îndurare, iar prin îndurarea Sa noi am fost mântuiţi.

În Scriptură, mântuirea este în general legată de o lucrare împlinită pentru noi. Acest fapt este adevărat, fie că luăm în considerare imaginile Vechiului Testament, fie învăţătura Noului Testament. Trebuie să stăm liniştiţi şi să vedem mântuirea Domnului care ne-a fost dobândită din exterior. Versetul pe care îl avem înainte este o excepţie de la această regulă generală, întrucât ni se spune că am fost mântuiţi printr-o lucrare ce s-a făcut peste noi şi în noi. Lucrarea din noi este la fel de necesară ca lucrarea pentru noi. Acest fapt este foarte clar, dacă luăm în considerare imaginea eliberării poporului Israel din Egipt. Prin puterea măreaţă a lui Dumnezeu, care a lucrat pentru ei, aceştia au fost salvaţi din ţara robiei, dar în ciuda tuturor minunilor făcute pentru ei, totuşi cei mai mulţi dintre ei au căzut în pustie şi nu au ajuns niciodată în ţara făgăduinţei. De ce? Răspunsul Scripturii este: „Şi vedem că n-au putut să intre din cauza necredinţei” (Evrei 3:19 ); aceasta înseamnă că ei nu aveau credinţă, că nicio lucrare a lui Dumnezeu nu a avut loc în ei.

Mântuirea deci, aşa cum reiese din versetul 5, nu este în funcţie de faptele noastre drepte, ci în funcţie de harul lui Dumnezeu, iar mijloacele prin care este făcută sunt “spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea Duhului Sfânt”. În Ioan 3 , unde este vorba despre naştererea din nou, îl vedem pe Duhul lui Dumnezeu ca Agentul sau Lucrătorul şi “apa” ca fiind instrumentul care o produce. Şi aici vedem Duhul şi apa, doar că ultima este avută în vedere prin termenul “spălare”. Trebuie să remarcăm faptul că acest cuvânt, “înnoire”, din versetul nostru nu este chiar echivalentul naşterii din nou. Singurul loc din Noul Testament unde mai este folosit acest cuvânt este în Matei 19:28 , unde arată noua ordine a lucrurilor care va fi stabilită în ziua gloriei lui Hristos. Noi nu am primit încă acea nouă ordine a lucrurilor, dar suntem supuşi spălării, curăţirii, înnoirii morale şi spirituale, ce sunt în concordanţă cu acea zi.

Această spălare se face prin Cuvânt. Aşa afirmă Efeseni 5:26 , numai că acolo este vorba despre acţiunea repetată şi continuă a Cuvântului care este în cauză, iar aici este o acţiune a Cuvântului făcută odată pentru totdeauna, ce nu se mai repetă niciodată în naşterea noastră din nou. Cu toate acestea, fără acţiunea Duhului Sfânt care lucrează prin puterea înnoitoare, Cuvântul nu este eficace asupra noastră.

Acest verset nu vorbeşte doar de lucrarea iniţială a Duhului în noi, prin naşterea din nou, şi de înnoire ca o urmare a acesteia, ci vorbeşte şi de darul Duhului. Acesta a fost “turnat” din belşug peste noi. Fiindu-ne dat astfel, El alimentează viaţa cea nouă pe care o avem acum şi lucrează în noi înnoire în fiecare zi, lucrează o mântuire continuă şi crescândă din viaţa cea veche în care am trăit odată. Duhul a fost turnat în noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ca rod al lucrării Sale. El a fost turnat din belşug în noi şi astfel noi putem să ne bucurăm de ceea ce este viaţa din abundenţă. Nu doar că avem viaţă, ci o avem din belşug, aşa cum Domnul nostru Însuşi spune în Ioan 10:10 .

Aşadar, lucrarea din noi este la fel de necesară ca cea pentru noi. Tot la fel de adevărat este şi faptul că lucrarea pentru noi este la fel de necesară ca lucrarea în noi, iar acest fapt este arătat în versetul 7. Noi nu puteam deveni moştenitori ai lui Dumnezeu doar prin lucrarea Duhului în noi, deoarece aveam nevoie să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu şi acest fapt a fost împlinit prin harul care a lucrat pentru noi în Hristos. Pentru că suntem spălaţi, înnoiţi şi îndreptăţiţi, harul a putut să meargă mai departe şi să ne facă moştenitori. Însă aceste trei lucruri erau necesare în egală măsură.

Veţi observa că suntem făcuţi moştenitori potrivit cu speranţa vieţii veşnice; aceasta înseamnă că ne bucurăm deopotrivă cu Pavel în această speranţă minunată, după cum se poate vedea comparând acest verset cu versetul 2 din capitolul 1, cu toate că niciunul dintre noi nu este apostol aşa cum era el.

Dumnezeu ne mântuieşte pentru a ne face moştenitorii Săi şi este izbitor cum este El prezentat ca Mântuitor în această epistolă. Este chiar mai izbitor cum termenul Mântuitor se aplică atât lui Dumnezeu, cât şi Domnului Isus, ca pentru a ne asigura că Isus este Dumnezeu. În Tit 1 , este „Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, în versetul 3, şi „Hristos Isus, Mântuitorul nostru”, în versetul 4. În Tit 3 , avem „Dumnezeu, Mântuitorul nostru” în versetul 4 şi „Isus Hristos, Mântuitorul nostru” în versetul 6. În Tit 2 , „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” în versetul 13.

Apostolul spune la începutul versetului 8 : „Cuvântul este vrednic de încredere” şi nu este uşor de stabilit dacă se referă la ceea ce tocmai a scris sau la ceea ce urmează imediat, dar se pare că este prima variantă. Se pare că Tit trebuia să le aducă înainte, în mod constant, acestor cretani convertiţi, modul în care ei au fost spălaţi, înnoiţi, îndreptăţiţi şi făcuţi moştenitori, astfel încât ei să poată fi încurajaţi să menţină acele fapte bune şi de folos oamenilor. Cât de clar ilustrează aceasta ceea ce se spune adesea şi anume că întregul comportament potrivit decurge din înţelegerea poziţiei în care suntem aşezaţi. Aici ne întâlnim din nou cu faptul că o cunoaştere a harului încurajează sfinţenia practică şi nu duce la nepăsare.

Prin menţinerea şi afirmarea permanentă a adevărului, Tit putea să evite toate acele întrebări nechibzuite şi discuţii cu privire la lege, care erau atât de obişnuite în acele zile. Pentru a înlătura răul, nimic nu se compară cu preocuparea de a face binele. Se poate, desigur, să fi fost cineva care dusese aceste întrebări şi împotriviri până la punctul în care el a devenit liderul unei părţi din biserică sau întemeietorul unei secte – pentru că aceasta înseamnă cuvântul „eretic”. Un astfel de om trebuia mustrat o dată sau de două ori, dar dacă el continua să fie împietrit, atunci trebuia să fie respins. Este un păcat grav atunci când cineva se face pe sine însuşi liderul unei partide.

Epistola se încheie cu câteva cuvinte adresate altor lucrători în slujba Domnului. Trebuia ca ei să primească toate cele necesare, iar aceasta îl conduce pe apostol la a pune aceasta ca o obligaţie asupra sfinţilor, pentru ca şi ei să se concentreze pe munca folositoare, astfel încât ei nu numai să poată avea pentru ei toate cele necesare vieţii, ci să aibă şi mijloacele pentru a dărui şi astfel să devină roditori. Cretanul, odată leneş, este acum un lucrător harnic şi un ajutor pentru ceilalţi.

sursa: https://comori.org/