Epistola către Tit. Capitolul 2 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

În primele versete din capitolul 2, apostolul îi îndreaptă gândurile lui Tit de la supraveghetori, către aceia pe care noi îi numim oamenii de rând ai bisericii. Exista mai mult de un supraveghetor în fiecare din aceste adunări tinere, dar cu toate acestea nu toţi bătrânii erau supraveghetori. Prin urmare, se găseau bărbaţi în vârstă care puteau fi priviţi ca o clasă aparte, de asemenea erau şi femei în vârstă şi femei şi bărbaţi tineri. Îndemnuri potrivite pentru diferitele lor stări sunt date fiecărei categorii în parte. Este uimitor cum cuvintele „sănătoasă” şi „cumpătat” apar în aceste versete.  Fiecare cuvânt este menţionat de trei ori, cu toate că se poate ca, în original, cuvintele să nu fie chiar aceleaşi în fiecare caz. Este demn de remarcat faptul că acel cuvânt, ce se repetă întruna, tradus ca „sănătos” este acelaşi cu cel din care noi avem cuvântul „igienic” şi care este atât de des pronunţat astăzi. Înseamnă dătător de sănătate. Învăţătura sănătoasă este într-adevăr o învăţătură înlesneşte sănătatea spirituală.

În versetul 9, apostolul se îndreaptă către robi. Orice fel de slujbă ar fi fost ca un jug supărător pe gâtul unuia care era fiară sălbatică prin firea sa. Dar iată că unii dintre aceştia au fost convertiţi. Pe vremea sălbăticiei lor, ei slujeau din cauza biciului, aşa după cum slujesc fiarele sălbatice: ei ripostau şi se contraziceau cât de mult posibil şi îşi prădau stăpânii ori de câte ori li se oferea ocazia. Acum ei trebuie să fie supuşi stăpânilor lor, purtându-se într-un mod potrivit în toate lucrurile, răspândind în toate devotament, efectul tuturor acestor lucruri fiind înfrumuseţarea învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în orice lucru. Învăţătura este frumoasă în ea însăşi, atât de frumoasă încât s-ar putea crede că este imposibil să mai fie înfrumuseţată. Cu toate acestea, poate fi. Când învăţătura lui Dumnezeu este ilustrată şi pusă în aplicare în viaţa unui biet rob, ce mai înainte de convertirea lui fusese o adevărată teroare pentru cineva, atunci ea este cu siguranţă înfrumuseţată şi făcută frumoasă chiar şi în ochii unui spectator nepăsător.

Dar ce anume poate produce un astfel de efect în vieţile noastre? Ce l-a produs în vieţile acelor cretani stricaţi? Nimic altceva decât harul lui Dumnezeu. Despre acel har şi despre arătarea lui vorbeşte versetul 11. Legea a fost dată prin Moise şi a fost făcută cunoscută în micul cerc al poporului lui Israel. Harul lui Dumnezeu s-a ridicat precum soarele pe ceruri pentru a străluci peste toţi oamenii. Sub strălucirea lui am ajuns şi noi, lucru pentru care Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu în veci de veci.  Este de preferat pentru acest text varianta “Pentru că harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire tuturor oamenilor, s-a arătat”. Ideea este că acum mântuirea este pentru toţi şi că harul lui Dumnezeu care a adus acea mântuire în întreaga lume ne învaţă cum să trăim, în timp ce aşteptăm arătarea gloriei. Versetul nu este atât de clar cum pare a fi în versiunea autorizată a Bibliei, deoarece în versetul 13, cuvintele “ale gloriei” sunt schimbate într-un adjectiv, “gloriei”. Există aşadar această legătură şi contrast uimitoare dintre harul care s-a arătat şi gloria care trebuie să se arate.

Harul lui Dumnezeu a strălucit în toată splendoarea sa în Hristos şi în lucrarea Sa răscumpărătoare. Acţiunea şi importanţa lui nu sunt limitate doar la Israel, aşa cum a fost legea, ci îi cuprinde pe toţi; deşi în aplicarea sa este bineînţeles limitat la cei care cred. De aceea, versetul 12 începe prin “învăţându-ne”, nu învăţându-i pe toţi, ci pe noi, cei care credem. Cei care au primit această mântuire, pe care a adus-o harul, sunt astfel introduşi în şcoala pe care harul a instituit-o.

Cât de adesea acest fapt măreţ  este trecut cu vederea, ducând la mult rău şi pierdere. De ce sunt atâţia care refuză şi învinuiesc chestiunea siguranţei veşnice a celui credincios, deoarece ei consideră că astfel se deschide uşa către un mod de viaţă uşuratic! Ei gândesc că odată ce suntem asiguraţi de o mântuire veşnică, atunci orice limitare ar dispărea; ca şi cum singura limitare ar fi teama de bici – biciul condamnării veşnice. Harul este mult mai puternic, în acţiunea sa, decât teama, chiar şi decât acea teamă care a fost produsă prin legea lui Moise.

Citim că legea era “slabă prin carne” (Romani 8:3 ) şi că a eşuat în totul în a-şi împiedica faptele. Orice credincios adevărat este astfel subiectul naşterii din nou şi are astfel natura cea nouă. Carnea, sau firea veche, rămâne încă în el, dar este un lucru judecat şi condamnat şi asupra ei  harul îşi aşază mâna care o constrânge, în timp ce dă creştere la tot ce este din firea nouă. “Neevlavia şi poftele lumeşti” sunt expresia naturală a firii vechii, iar harul ne învaţă să renunţăm la toate acestea. Firea nouă se exprimă prin cumpătare, dreptate şi evlavie, iar învăţătura harului este că aceste lucruri ar trebui să ne caracterizeze şi pe noi.

Era bineînţeles o astfel de învăţătură şi sub lege, deoarece iudeii aveau “forma cunoştinţei şi a adevărului în lege” (Romani 2:20 ). Consta în a pune clar temelia pentru ceea ce era drept şi ceea ce era greşit. Legea semăna cu un învăţător de şcoală, ce împarte în mod imparţial în jurul său un set de reguli, foarte categorice şi foarte clare, dar care nu oferă elevilor săi nici cel mai mic sprijin în punerea lor în aplicare. Harul învaţă într-un mod cu mult mai eficace. Bineînţeles că este aceeaşi claritate cu privire la tot ceea ce impune, iar standardul impus este cu mult mai înalt decât cel cerut de lege, dar ceea ce este în plus este faptul că lucrează ÎN noi. Când Pavel le-a predicat tesalonicenilor harul lui Dumnezeu şi ei au primit mesajul lui în adevăratul lui caracter, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, el a putut spune atunci că acest cuvânt “în adevăr… lucrează în voi care credeţi”. (1. Tesaloniceni 2:13 )

Acesta este modul de lucru al harului. Lucrează în noi, ne supune. Nu numai că ne pune înaintea ochilor un manual, ci, puţin câte puţin, produce în noi acele lucruri pe care le prezintă manualul. Acesta este, bineînţeles, cazul când harul lui Dumnezeu este primit cu adevărat. Acolo unde nu este primit cu adevărat, oamenii pot face tot felul de lucruri sub masca harului, “schimbând harul Dumnezeului nostru în destrăbălare”, aşa cum se spune în Iuda 4 . Dar aceasta se întâmplă deoarece ei sunt oameni neevlavioşi şi nu sunt creştini adevăraţi.

Harul ne învaţă să trăim cu cumpătare, ceea ce înseamnă “cu stăpânire de sine şi judecată”. Astfel ne prezintă fiecare drept în raport cu noi înşine. Ne învaţă să trăim cu dreptate, ceea ce înseamnă într-un mod drept faţă de semenii noştri. Ne învaţă să trăim cu evlavie, să îi dăm lui Dumnezeu locul Său de drept în vieţile noastre. Ne aşează în raport cu Dumnezeu, omul şi sinele şi ne aşează în aşteptarea arătării gloriei.

Iată un convertit cretan. Această fiară de om este întru totul domesticită şi acum munceşte din greu pentru a-şi sluji stăpânul cu cumpătare, dreptate şi evlavie. Dar să presupunem că nu ar avea nicio perspectivă! Viaţa ar putea îmbrăca atunci un aspect mohorât. Însă harul îl învaţă să îşi ridice ochii şi să privească apropierea gloriei; acea glorie a “marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos”. Gloria va fi rodul tuturor speranţelor pe care le-a trezit harul. Poate fi foarte bine şi faptul că prin “speranţa binecuvântată” apostolul arăta înspre venirea Domnului pentru sfinţii Săi, despre care scrie tesalonicenilor în prima sa epistolă (1. Tesaloniceni 4:15-17 ) şi dacă este aşa, avem deci prezentate atât venirea Sa pentru sfinţii Săi, cât şi venirea Sa cu sfinţii Săi, ca speranţă a noastră în versetul 13.

Cel care trebuie să se arate în curând este Acela care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi pe cruce, iar versetul 14 afirmă într-un mod foarte surprinzător unul din cele mai măreţe scopuri pe care El le-a avut înaintea ochilor atunci când S-a dat pe Sine. A făcut aceasta pentru a ne răscumpăra pe noi din “fărădelegea” sau “nelegiuirea” în care eram căzuţi şi astfel, fiind pe deplin curăţiţi, să putem fi un popor ca proprietate a Sa deosebită şi plini de zel pentru fapte bune. Nu este suficient să fim eliberaţi de sub practicile răului; nouă trebuie să ne placă să alergăm după ce este bine şi aceasta nu doar într-un mod teoretic, ci şi în mod practic. Nu trebuie doar să facem fapte bune, ci trebuie să le facem cu zel. Într-un mod surprinzător, toate acestea vor împodobi “învăţătura Dumnezeului nostru Mântuitor”. Odată un mincinos, o fiară sălbatică, un pântece leneş, acum scăpat din fărădelege, curăţit înaintea lui Dumnezeu, acum zelos pentru fapte bune. Ce schimbare!

sursa: https://comori.org/