Categorie: Cartile Bibliei
Pavel i se adresează lui Tit în versetul 4, dar mai înainte el subliniază trăsăturile specifice ale apostoliei şi slujbei sale printr-o serie de afirmaţii scurte şi concise. Era “potrivit credinţei aleşilor lui Dumnezeu”. Vorbind la modul general, putem spune că prepoziţia “potrivit” arată caracterul. Ceea ce caracteriza apostolia sa era credinţa şi, de asemenea, adevărul care este “după” sau “potrivit” evlaviei. În zilele noastre, sunt foarte mulţi care se pretind slujitori ai lui Hristos, care doresc să slujească “potrivit” cu ultimele deducţii ale ştiinţei, numită aşa în mod fals, sau cu ultimele raţionamente ale necredinţei. Să observăm că acea “credinţă” despre care se vorbeşte nu este credinţa lumii, nu este nici măcar credinţa creştinismului, ci este “credinţa aleşilor lui Dumnezeu”. Faptul că slujitori şi predicatori neconvertiţi ar putea să respingă şi chiar să ridiculizeze credinţa este foarte trist, dar nicidecum surprinzător. Credinţa nu le-a aparţinut niciodată, cu toate că au avut poate odată o legătură intelectuală cu ea.
Să observăm de asemenea că adevărul este caracterizat de evlavie. Aici este un test foarte bun care poate fi aplicat în orice sferă. Unele lucruri ne sunt impuse ca fiind chiar adevărul lui Dumnezeu. Ne-am putea ridica cu greu la înălţimea sarcinii de a le analiza, comparându-le cu Scriptura şi demonstrându-le falsitatea, cu toate acestea nu avem nicio greutate să observăm că efectul practic produs de acceptarea lor ca fiind adevăr înseamnă renunţarea la evlavie. Acest fapt este suficient. Aceste lucruri nu reprezintă adevărul lui Dumnezeu. Sau, poate fi şi faptul că ne este impus un anumit fel de comportament, care ar fi destul de folositor şi care ar părea destul de logic. Dar nu este potrivit cu adevărul. Atunci am putea fi destul de siguri că lipseşte evlavia şi că acest comportament trebuie evitat.
Mai departe, aşa cum ne spune şi versetul 2, apostolia lui Pavel avea în vedere o binecuvântare nemăsurată, a cărei plinătate este în viitor. Citind Noul Testament, întâlnim destul de des expresia “viaţa eternă” şi, dacă privim cu atenţie toate versetele, ar trebui să descoperim că înţelesul ei nu se epuizează imediat: ea poartă adâncimi nemărginite de binecuvântare.
Nimic nu este mai sigur în Scriptură decât faptul că cel credincios în Hristos are viaţa veşnică şi o are acum. Această latură a lucrurilor este scoasă în evidenţă în mod special în scrierile apostolului Ioan. Noi cei credincioşi avem deja această viaţă în Hristos şi suntem deja introduşi în relaţiile şi făcuţi părtaşi ai înţelegerii, părtăşiei, bucuriilor şi acţiunilor care sunt specifice acestei vieţi. Totuşi plinătatea vieţii veşnice nu a avut loc încă, aşa cum arată versetul nostru, iar acest fel de a o privi este în concordanţă cu prima referire pe care o face Scriptura, în Psalmul 133:3 . Singura referire care se mai face în Vechiul Testament este în Daniel 12:2 , iar în ambele pasaje se referă la binecuvântarea timpului strălucitor care va veni, atunci când blestemul va fi ridicat de peste creaţie, iar moartea va fi mai degrabă excepţia, decât regula, aşa cum este în prezent. Când pământul va fi inundat de lumina cunoştinţei Domnului, atunci va fi savurată binecuvântarea vieţii veşnice.
Vechiul Testament nu ne înalţă sufletele de pe pământ, aşa cum o face Noul Testament. Versetul pe care îl avem în vedere ne arată că viaţa veşnică era în gândurile lui Dumnezeu mai înainte ca lumea să înceapă să existe şi, conform acestuia, va rămâne în toată plinătatea ei chiar şi atunci când lumea va înceta să existe. Noi trăim cu această speranţă, iar speranţa noastră este sigură, deoarece se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, care nu poate să mintă.
Dacă cineva are vreo greutate în a împăca asigurarea lui Ioan, cu privire la posesiunea prezentă a vieţii veşnice, cu speranţa lui Pavel, cu privire la aceasta în viitor, atunci aceste persoane ar face bine să îşi aducă aminte că noi folosim de obicei cuvântul “viaţă” cu mai multe sensuri, nu doar unul singur. De exemplu, cineva se poate referi la o persoană foarte bolnavă spunând: “Cât timp este în viaţă, există speranţă”. Prin “viaţă” el înţelege acea scânteie vitală, energia vitală PRIN care noi trăim. Altcineva, care a risipit o mulţime de bani în goana după plăceri remarcă faptul că a “gustat viaţa”. Bineînţeles că el se înşală cu privire la ceea ce constituie viaţa cu adevărat, dar cu siguranţă că foloseşte acest cuvânt ca înţeles pentru acele relaţii şi distracţii care alcătuiesc viaţa în mod practic – viaţa ÎN care trăim.
Avem viaţa veşnică acum tot la fel de real cum o vom avea odată, dacă e să vorbim despre cel dintâi înţeles al cuvântului. Dar dacă e să ne gândim la ultimul înţeles, atunci ne putem bucura că îl vom cunoaşte într-o măsură mult mai deplină decât o facem astăzi. Plimbându-mă odată printr-o seră, am descoperit printre celelalte plante tropicale, un cactus care arăta ca un castravete drept, acoperit cu ţepi mici şi prins într-un vas. Am recunoscut în acesta un specimen pitic al unui cactus pe care îl văzusem în Jamaica şi a cărui înălţime era de 20 de picioare sau poate mai mult. Specimenul pitic era tot la fel de viu precum cactusul gigant. Viaţa sa era exact de acelaşi fel. Toate diferenţele erau în funcţie de mediul înconjurător.
Această întâmplare poate ilustra punctul nostru, deoarece, cu toate că avem viaţă veşnică, lumea este un loc îngheţat, iar bucuriile corespunzătoare acelei vieţi pot fi găsite, prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat, în Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul poporului lui Dumnezeu şi în slujba lui Dumnezeu, care se îngrijeşte de noi asemenea unei sere în mijlocul acestei lumi reci. Dar noi avem speranţa unei transplantări în acele calde regiuni tropicale de care aparţine viaţa veşnică. În această speranţă a trăit şi a slujit apostolul, iar noi trebuie să facem la fel.
Trebuie să observăm cuvântul “promis” din versetul 2. Viaţa veşnică nu a fost doar avută în vedere înainte de a exista lumea, ci ea a fost promisă. Cui? – ştiind că lumea nu exista încă. În orice caz, putem cu siguranţă să spunem că atunci când Domnul Isus a devenit Om pentru a glorifica numele lui Dumnezeu şi pentru a-i răscumpăra pe oameni, aceasta a fost sub promisiunea faptului că El trebuie să devină Izvorul Principal al vieţii veşnice pentru aceia care I-au fost daţi Lui, după cum se spune în Ioan 17:2 .
Dacă versetul 2 al capitolului nostru priveşte înspre o veşnicie viitoare, atunci când promisiunea făcută într-o veşnicie trecută va fi împlinită, versetul 3 vorbeşte despre prezentul în care cuvântul lui Dumnezeu se manifestă prin predicare; şi porunca ce aprobă acea predicare a ieşit la iveală prin Dumnezeu, Mântuitorul nostru; prin urmare, rezultatul acelei predicări, atunci când este crezută, este mântuirea. Această predicare sau vestire i-a fost încredinţată mai întâi lui Pavel. Ar fi într-adevăr foarte bine dacă toţi, cei care astăzi au parte de această lucrare măreaţă, ar fi adânc influenţaţi de prestigiul şi importanţa ei. Vai de noi dacă facem din predicare o platformă pentru a ne arăta propria inteligenţă sau importanţă! Aceasta este pentru manifestarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Odată cu versetul 5 începe şi tema principală a acestei epistole. Pavel fusese în Creta, dar plecase mai înainte de a avea timp să dea instrucţiuni bisericilor abia înfiinţate despre multe lucruri. Aşadar, el l-a lăsat pe Tit în urmă, astfel încât el să poată face aceasta şi, de asemenea, a numit şi bătrâni care să aibă această autoritate. Versetele de la 6 la 9 continuă, numind caracteristicile care ar trebui să fie găsite în ei.
Aceste versete nu sunt doar o repetare a ceea ce avem în 1. Timotei 3 . Circumstanţele din Creta difereau de cele din Efes. Erau aceleaşi pericole în ambele locuri de a fi “mincinoşi, fiare rele, pântece leneşe”, dar caracterul natural al rasei cretane era îndeosebi rău, atât de mult încât chiar un profet de al lor, un profet păgân, a fost mişcat şi i-a învinuit prin cuvinte dure ca fiind “nesupuşi, palavragii şi amăgitori”. Acesta era felul naturii vechi al celor convertiţi dintre cretani şi astfel a rămas în ei, chiar şi după convertirea lor; şi, vai, ea se manifestă, astfel că Tit, în versetul 13, este îndemnat să îi mustre aspru.
Este clar că cel mincinos nu este iubitor de adevăr. Unui animal sălbatic rău (pentru că acesta este înţelesul termenului folosit) nu îi plac interdicţiile, mai ales constrângerea binelui, de vreme ce nesupunerea este însăşi natura sa. Un pântece leneş se gândeşte la puţine lucruri, cu excepţia celor care îi sunt lui de folos, în cele mai josnice dorinţe ale sale. Vedem aşadar cum instrucţiunile apostolice vin întru totul în întâmpinarea acestei stări triste.
Acei bătrâni, pe care Tit trebuia să îi rânduiască episcopi, trebuiau să fie dintre aceia care să ţină cu tărie cuvântul credincios. Trebuiau să fie iubitori de adevăr. Mai mult de atât, trebuiau să îl ţină cu tărie, după cum fuseseră învăţaţi; aceasta înseamnă că ei trebuiau să recunoască autoritatea prin care acesta a fost dat la început şi să respecte acea autoritate şi să i se supună. Prin urmare, pe lângă faptul că ei înşişi trebuiau să fie oameni cumpătaţi, ei trebuiau să fie în stare să vestească învăţătura sănătoasă cu putere. Cei catalogaţi de apostol drept amăgitori erau gata să înveţe pe alţii orice pentru bani şi aceasta era bineînţeles în acord cu spiritul cretan, deoarece a fi în stare să câştigi bani uşor este o necesitate esenţială pentru un pântece leneş. Pe de altă parte, un bătrân nu trebuia să fie dedat la vin, nici doritor de “câştig josnic”. Caracterizat aşadar de trăsături evlavioase, exact opusul caracteristicilor cretanilor, el trebuia să fie capabil să exercite autoritate între ei.
Dar înainte de a continua, să observăm că acest pasaj presupune că lucrurile din adunare sunt dirijate de Dumnezeu. Dacă ar fi fost doar o chestiune ce ţine de preferinţa sau alegerea unui om, Pavel i-ar fi spus lui Tit să îi stimuleze pe cretani să dezvolte o ordine bisericească şi să instituie obiceiuri bisericeşti după cum ar fi crezut ei şi care ar fi fost cele mai potrivite insulei lor şi modului ei de viaţă. Nu i-a spus nimic de felul acesta, ci mai degrabă să pună “în ordine mai departe cele rămase neorânduite” de când fusese făcută cunoscut ordinea divină. Cert este că rânduiala divină este extrem de simplă, necerând nimic altceva decât smerenie, har şi spiritualitate – dar acesta este într-adevăr locul unde se găseşte problema, deoarece omul natural iubeşte tot ceea ce este bogat împodobit, atrăgător şi impresionant.
Să observăm, de asemenea, că cei care urmau să fie rânduiţi ca bătrâni în versetul 5, sunt numiţi supraveghetori în versetul 7. Cuvântul din primul verset este presbuteros, din care noi avem cuvintele presbiter şi presbiterian. Cuvântul din ultimul verset este episcopos, din care avem cuvintele episcop, episcopal. Un presbiter este un bătrân, iar un episcop este un supraveghetor – deoarece acesta este pur şi simplu sensul cuvântului – în original, cele două cuvinte reprezentau termeni diferiţi folosiţi pentru aceeaşi persoană!
Episcopii deci trebuie să fie oameni cumpătaţi şi tari în credinţă, după cum am văzut, dar şi ceilalţi credincioşi trebuie să fie tari în credinţă după cum arată versetul 13. Acesta este lucrul de cea mai mare importanţă. Dacă noi înşine suntem drepţi – doar noi înşine – atunci toate lucrurile sunt curate pentru noi, deoarece sfinţenia interioară păzeşte de stricăciune. Dimpotrivă, ce este întinat şi necredincios întinează tot ceea ce atinge.
sursa: https://comori.org/