Categorie: Cartile Bibliei
La sfârşitul primului capitol ni se aminteşte că nu ne este dat numai să credem în Hristos, ci „să şi suferim pentru El". Dacă Hristos a trebuit să întâlnească adversarul în calea Sa prin această lume, putem fi siguri că şi pentru noi, cei credincioşi, cu cât vom exprima mai mult caracterul lui Hristos, cu atât împotrivirea duşmanului va fi mai mare. Trebuie apoi să fim pregătiţi pentru luptă ca şi sfinţii din Filipi, care marcaţi de atât de mult har din partea lui Hristos, s-au văzut, chiar pentru motivul acesta, confruntaţi cu mulţi duşmani.
Din acest capitol aflăm mai departe că cel rău căuta să strice mărturia lor pentru Hristos nu numai prin adversari din afară, dar şi prin stârnirea conflictelor în interiorul cercului creştin. În primele două versete, apostolul ne aduce înainte acest pericol grav. În al doilea rând, aflăm, din versetele 3 şi 4 că unitatea în mijlocul poporului lui Dumnezeu poate fi menţinută numai de aceia care au un duh smerit. În al treilea rând, pentru ca acest spirit smerit să ia naştere, ochii noştri sunt îndreptaţi spre Hristos ca model de har al smereniei, aşa cum ni se face cunoscut în versetele 12-16. În final, capitolul se încheie aducând înaintea noastră trei exemple de sfinţi ale căror vieţi erau conturate după Modelul perfect şi astfel erau marcate de smerenia care se uită pe sine în grija pentru alţii (versetele 17-30).
Versetele 1-2: Apostolul ştia cu bucurie că prin devotamentul şi bunătatea acestor sfinţi faţă de el, în toate încercările lui, gustase mângâierile care se găsesc în părtăşia cu Hristos şi cu ai Săi. El fusese mângâiat de dragostea lor şi de părtăşia ce curgea din inimile lor, legate prin Duhul de Hristos şi interesele Lui. El cunoscuse încă odată îndurarea lui Hristos, prin sfinţi, privitoare la unul care se afla în strâmtorare (Filipeni 1:14 ). Toate aceste dovezi ale devotamentului lor, îi prilejuiau o mare bucurie. Cu toate acestea el vede cum duşmanul căuta să le strice mărturia unitară pentru Hristos, stârnind conflicte în mijlocul lor; iată de ce avea să spună: „faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând!" Cu mare delicateţe, apostolul se referă la această lipsă de unitate, deşi simţea în mod evident seriozitatea pe care o aducea cu sine faptul acesta, căci face patru aluzii la ea de-a lungul epistolei sale. El deja îi îndemnase pe aceşti sfinţi să „rămână tari în acelaşi Duh şi cu un suflet" (Filipeni 1:27 ). Aici îi îndeamnă să aibă „o simţire". În capitolul al treilea el spune „Să umblăm la fel" (Filipeni 3:16 ), iar în capitolul de încheiere găsim un îndemn către două surori să fie „cu un gând în Domnul" (Filipeni 4:2 ).
Versetele 3-4: Manifestând o consideraţie sensibilă pentru simţămintele lor referitoare la această slăbiciune din mijlocul lor, el continuă să le arate că acesteia i se poate face faţă numai de către cei care cultivă smerenia. Astfel, el ne previne împotriva oricărei fapte făcute din duh de ceartă sau din slavă deşartă — cele două mari cauze ale lipsei de unitate din mijlocul poporului Domnului. Nu înseamnă că ar trebui să rămânem indiferenţi la relele care se pot ivi în mijlocul poporului Domnului, dar suntem avertizaţi să nu le întâmpinăm într-un spirit necreştin. Prea adesea, vai! necazurile într-o adunare devin prilejuri de a apare la lumină invidie nejudecată, răutate sau mândrie, care pot sta ascunse în inimă. Aceasta conduce la certuri prin care căutăm să ne opunem şi să ne dezapreciem unii pe alţii şi la slava deşartă ce caută să se preamărească pe sine. Cât de mult avem nevoie să ne judecăm propriile inimi! Căci, aşa cum s-a remarcat, „nu este nici unul dintre noi care să nu-şi păstreze o anumită importanţă de sine".
Pentru a scăpa de acest pericol, cât de binevenit este îndemnul ca „în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi!" Putem împlini acest îndemn numai mutându-ne privirea de la noi şi de la propriile noastre calităţi, spre ale altora. Pasajul nu se referă la daruri, ci la calităţile morale care trebuie să marcheze pe toţi sfinţii care trăiesc într-o condiţie morală corectă. Dacă un frate trăieşte o viaţă de amestec cu lucruri rele, iar eu trăiesc cu dreptate, nu sunt îndemnat să-l privesc mai presus de mine însumi. Dar între sfinţii trăind o viaţă creştină normală, corectă, este uşor pentru fiecare dintre noi să socotim pe alţii mai presus de noi înşine, dacă suntem aproape de Domnul; căci în prezenţa Lui, oricât de corectă ar fi viaţa noastră dinafară înaintea altora, descoperim relele ascunse ale cărnii, vedem cât de multe sunt defectele noastre şi ce obiecte sărmane suntem noi înaintea Lui şi în comparaţie cu El. Privind spre fratele nostru, nu-i putem vedea defectele ascunse, ci mai degrabă calităţile bune pe care i le-a dat harul lui Hristos. Lucrul acesta ne va păstra cu siguranţă în umilinţă şi ne va permite fiecăruia „să privim pe alţii mai presus de noi înşine"; şi vom fi scăpaţi de un duh de slavă deşartă care conduce la ceartă şi destramă unitatea sfinţilor. Este evident, aşadar, că unitatea adevărată în mijlocul poporului Domnului nu este produsă de vreun compromis cu privire la adevăr, ci de fiecare dintre cei care se află într-o condiţie morală corectă înaintea lui Dumnezeu, făcută cunoscută prin cei smeriţi.
Versetele 5-8: Pentru a iniţia această smerenie, apostolul ne îndreaptă privirea către Hristos, spunând, „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus". El oferă, aşadar, o imagine frumoasă a smereniei făcută cunoscută în Hristos prin faptul că El a pornit pe calea care duce de la slava Dumnezeului Tată, prin înjosirea crucii. Astfel, Hristos ne este înfăţişat în tot harul smereniei Sale ca fiind Exemplul nostru desăvârşit. Dacă turma îşi urmează Păstorul, privirile oilor vor fi aţintite asupra Lui şi numai în măsura în care fiecare ne aţintim privirile către El, se va menţine unitatea noastră în turmă. Cu cât suntem mai aproape de Hristos, cu atât vom fi atraşi mai aproape unul de altul. În Hristos vedem cum se fac cunoscute trăsăturile încântătoare ale Unuia care în mod desăvârşit Şi-a manifestat smerenia, păstrându-se în afara oricărui gând de Sine Însuşi, luând calea slujitorului şi făcându-Se ascultător până la moarte. Urmărind această cale, apostolul ne arată nu numai fiecare pas de coborâre, ci şi duhul în care Hristos a mers pe acest drum — smerenia. Nu este posibil să umblăm toţi paşii Lui, căci noi n-am fost niciodată în înălţimile din care a venit El, nici nu ni se cere să pătrundem în adâncimile pe care le-a urmat El, dar suntem îndemnaţi să avem duhul Său când facem aceşti paşi.
Întîi, privirea ne este îndreptată spre Hristos, aflat în cea mai înaltă poziţie, având „chipul lui Dumnezeu". Apoi vedem cum în duhul Lui, „S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi". Nu S-a luat în seamă pe Sine. Pentru a împlini voia Tatălui şi pentru a asigura binecuvântarea poporului Său, El a fost pregătit să ia locul smereniei. Astfel, cu privire la venirea în lume, putea spune: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule" (Evrei 10:7 ).
În al doilea rând, în acest spirit Domnul a luat chipul unui rob. Pe când era pe pământ, putea spune ucenicilor Săi: „Şi Eu totuşi sunt în mijlocul vostru ca cel care serveşte" (Luca 22:27 ). Cineva a spus: „Nu numai că Hristos ia chipul unui rob, dar niciodată nu va renunţa la el... În Ioan 13 , când Domnul binecuvântat mergea la slavă, am fi spus că acesta este sfârşitul slujirii. Nu este aşa! El Se scoală din mijlocul lor, unde stătea la aceeaşi masă. Se scoală şi le spală picioarele; tocmai aceasta este ceea ce face El acum... În Luca 12 vedem cum El continuă slujba în slavă — Se va încinge, îi va face să stea la masă şi va veni şi le va sluji... El nu termină slujba niciodată. Egoismului îi place să fie servit, dar dragostei îi place să slujească; astfel, Hristos niciodată nu încetează să slujească; căci El niciodată nu încetează să iubească" (J. N. Darby).
În al treilea rând, nu numai că Domnul a luat „un chip de rob", dar El a fost făcut „asemenea oamenilor". El ar fi putut să fie rob şi dacă ar fi luat chipul îngerilor, căci ei sunt trimişi să slujească; dar El a fost „făcut... mai prejos decât îngerii" (Evrei 2:7 ) şi „la înfăţişare a fost găsit ca un om".
În al patrulea rând, dacă Domnul a fost făcut asemenea oamenilor, El a refuzat să Se folosească de această condiţie pentru a se preamări între oameni. Gândul Lui L-a condus la a Se smeri. A fost născut într-un staul, legănat într-o iesle şi a trăit în această lume în mijlocul celor umili.
În al cincilea rând, chiar dacă S-a umilit pentru a merge cu cei umili, El ar fi putut lua poziţia de conducere în lume — poziţie care este a Lui de drept; dar El a acţionat după principiul smereniei: „S-a făcut ascultător". Venind în lume, a spus: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule". Trecând prin ea, El a spus: „Totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8:29 ). Plecând din lume, a spus: „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta" (Luca 22:42 ).
În al şaselea rând, având această smerenie, Domnul nu numai că S-a făcut ascultător, dar S-a făcut ascultător până la moarte.
În al şaptelea rând, în această smerenie Domnul nu numai că a întâmpinat moartea, dar S-a supus celei mai ruşinoase morţi de care poate avea parte un om: „şi încă moarte de cruce".
Pe măsură ce urmărim această cale minunată care duce tot mai jos — de la cea mai înaltă slavă la o cruce a ruşinii — să nu ne mulţumim a fi numai admiratori a ceea ce este moral frumos, deoarece lucrul acesta este posibil unui om natural. Avem nevoie de har nu numai pentru a admira, ci pentru a se produce în vieţile noastre un efect practic, potrivit cu îndemnul apostolului: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus". În lumina smereniei văzute în Isus, ne putem întreba în inimile noastre pe drept cu privire la cât de mult am judecat slava deşartă ce ne este atât de naturală; prin smerenie am căutat să ne uităm pe noi înşine, pentru ca să slujim altora în dragoste şi să manifestăm ceva din harul smerit al lui Hristos.
Ne minunăm de-a Ta smerenie
Şi mult dorim să fim ca Tine;
Şi toată odihna şi plăcerea ne-o găsim
În a învăţa, Doamne, de la Tine.
Versetele 9-11: Dacă inimile noastre sunt atrase de Hristos, văzând harul smereniei în coborârea Lui de la slavă la cruce, vedem de asemenea în El cel mai perfect exemplu al adevărului că „Cine se smereşte va fi înălţat" (Luca 14:11 ). „S-a smerit," dar Dumnezeu „L-a înălţat foarte sus". Dacă în smerenie El a ajuns mai prejos de toţi, Dumnezeu I-a dat „Numele care este mai presus de orice nume" şi o poziţie de înălţare deasupra tuturor. În Scriptură, cuvântul „nume" semnifică faima unei persoane. Au existat şi alte nume cu faimă în istoria lumii şi între sfinţii lui Dumnezeu, dar faima lui Hristos ca Om le întrece pe toate. Pe muntele transfigurării, ucenicii, în ignoranţa lor, i-au pus pe Moise şi pe Ilie pe aceeaşi treaptă cu Isus. Dar aceşti oameni mari ai lui Dumnezeu au pălit în viziune, „Isus a rămas singur" şi vocea Tatălui a fost auzită, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit".
Numele lui Isus exprimă faima acestui Om al smereniei. El înseamnă Mântuitor şi este astfel un nume mai presus de orice alt nume. Putem oare să nu spunem că este unicul Nume care, pentru a-l asigura, Domnul a trebuit să coboare din slavă către o cruce a ruşinii? Pe cruce a fost scris: „Acesta este Isus". În dispreţul lor, oamenii spuneau: „Să Se dea jos acum de pe cruce". Dacă ar fi făcut aşa, ar fi pierdut numele de Isus, de Mântuitor. El a fi rămas Creatorul, Dumnezeu puternic, dar niciodată nu ar mai fi fost Isus, Mântuitorul. Binecuvântat să fie Numele Lui! Smerenia Lui L-a făcut ascultător până la moartea de cruce şi drept urmare orice genunchi se va pleca în numele lui Isus şi orice limbă va mărturisi spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.
Versetele 12,13: Privirea noastră fiind îndreptată spre Hristos în întreg harul smereniei Sale, suntem îndemnaţi să respectăm rugăminţile apostolului de a judeca toate înclinaţiile cărnii către ceartă şi slavă deşartă şi de a căuta calea în duhul smerit al Iui Hristos, Exemplul nostru, pentru ca astfel să rezistăm strădaniei duşmanului de a semăna discordia între sfinţi. când fusese prezent între aceşti credincioşi, apostolul îi păzise de atacurile duşmanului; dar acum, cu mult mai mult în absenţa sa, ei aveau nevoie să fie păziţi de adversari din afara cercului creştin si de certuri înăuntru.
Umblând în duhul smerit al lui Hristos, ei şi-ar fi dus până la capăt mântuirea, în ciuda oricărui efort al duşmanului de a le distruge unitatea şi de a le strica mărturia pentru Hristos; dar să-şi ducă mântuirea până la capăt „cu frică şi cutremur". Realizând carecterul ispititor al lumii dimprejurul nostru, slăbiciunea cărnii din noi şi puterea Diavolului împoriva noastră, pe drept ne putem înfricoşa şi cutremura. Dar nu sunt legate la fel frica şi cutremurul de ceea ce urmează? Apostolul adaugă imediat: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi". În timp ce nu trebuie să uităm marea putere care ne stă împotrivă, avem a ne teme ca nu cumva să subevaluăm şi să desconsiderăm astfel atotputernica forţă ce este pentru noi şi lucrează în noi, „după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea". Dumnezeu ne călăuzeşte nu numai „să facem", ci şi „să dorim" a face ceea ce îi este plăcut. Aceasta este într-adevăr libertate. În afara dorinţei de a face, lucrul făptuit în sine ar fi o simplă legalitate servilă. Într-un mod natural, ne place să ne realizăm propria dorinţă pentru propria plăcere, dar lucrarea lui Dumnezeu în noi ne călăuzeşte să fim doritori în a-I face plăcerea şi astfel să avem smerenia Iui Hristos, Exemplul nostru, care putea spune: „Desfătarea mea este să fac plăcerea Ta, Dumnezeul meu.” (Psalmul 40:8 ).
Versetele 14-16: Cu ochii la Hristos şi rămânând în El în măsura în care păstrăm smerenia Lui, astfel vom fi nu numai salvaţi de ispitele lumii şi de puterea duşmanului, dar vom deveni şi o mărturie a lui Hristos înaintea lumii. Aceasta sigur este „după plăcerea" lui Dumnezeu exprimată perfect în Hristos, care a putut spune: „Totdeauna fac ce-I este plăcut" (Ioan 8:29 ). Astfel, îndemnurile care urmează prezintă o imagine frumoasă a lui Hristos.
Se aşteaptă de la noi să facem „toate fără murmure şi fără îndoieli". Domnul, într-adevăr, a gemut sub apăsările venite din partea oamenilor, dar nici un murmur nu a ieşit vreodată de pe buzele Lui. Este adevărat ce s-a spus, „Dumnezeu permite un geamăt, dar niciodată un murmur de nemulţumire". Încă odată trebuie să ne păzim de judecăţi care ar pune sub semnul întrebării calea lui Dumnezeu cu privire la noi. Oricât de dureros a fost drumul Domnului, nici o „judecată" privitoare la felul de a lucra al lui Dumnezeu nu s-a iscat în mintea Sa şi nu a ieşit de pe buzele Sale. Din contră, când toată slujba Sa de har a eşuat în a atinge inimile oamenilor şi când a fost acuzat că Îşi face lucrarea prin puterea Diavolului, El putea spune: „Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale!" Ce bine de noi când, confruntându-ne cu vreo insultă sau încercare, ne urmăm drumul pe urmele paşilor Lui şi, fără a-L judeca, ne supunem faţă de ceea ce îngăduie Dumnezeu, în spiritul smereniei Domnului.
Acţionând în acest sprit, vom fi curaţi înaintea Iui Dumnezeu şi fără pată înaintea oamenilor. Acest lucru exprimă din nou ceva din perfecţiunea lui Hristos, care a fost „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26 ). Urmând paşilor Lui, vom fi copii fără vină ai lui Dumnezeu. Domnul putea spune: „Pentru Tine port Eu umilirea" (Psalmul 69:7 ); dar nici o acuzaţie nu a putut fi adusă împotriva Lui pentru vreun lucru rău. Din contră, oamenii aveau să spună: „Toate le face bine" (Marcu 7:3 ). Noi de asemenea suntem privilegiaţi să suferim, să fim batjocoriţi pentru Numele Lui, dar să ne păzim de orice aspect degradant în căile si în cuvintele noastre, care ar da ocazie astfel vreunei insulte. Printr-un mers drept, căruia nu i se poate aduce reproş, vom arăta că suntem copii ai lui Dumnezeu în mijlocul unei generaţii ale cărei căi strâmbe şi pervertite arată clar că nu se află în relaţie cu Dumnezeu.
Moise, pe timpul său putea spune că Dumnezeu este „un Dumnezeu al credincioşiei şi fără nedreptate, El este drept şi curat" (Deuteronom 32:4 ), dar imediat adaugă că se găseşte în mijlocul unui popor care „s-au stricat înaintea Lui, purtarea lor nu este cea a fiilor Săi. O generaţie necinstită şi vicleană!" (Deuteronom 32:5 ). În ciuda luminii creştinismului, lumea nu s-a schimbat. Continuă să rămână o lume în care oamenii „se bucură să facă răul... care umbă pe cărări strâmbe şi apucă pe drumuri sucite" (Proverbe 2:14,15 ). Într-o astfel de lume suntem lăsaţi „să strălucim ca nişte lumini," să fim găsiţi „ţinând sus cuvântul vieţii" şi astfel să urmăm încă odată paşii Domnului, care a fost „Lumina lumii" şi care a putut spune: „Cuvintele pe care vi le spun sunt duh şi viaţă". Lumina arată mai degrabă ceea ce este o persoană decât ceea ce spune ea. A ţine sus Cuvântul vieţii vorbeşte despre mărturia adusă prin propovăduirea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu. Dacă se aşteaptă ca cuvintele noastre să îndrume spre calea vieţii, atunci vieţile noastre trebuie să reflecte ceva din perfecţiunea lui Hristos.
Dacă, în urma slujbei apostolului, sfinţii şi-au însuşit smerenia lui Hristos şi au devenit astfel o mărturie a Lui, apostolul se bucura în adevăr că, „n-a alergat, nici n-a lucrat în zadar". Cu privire la persoana sa, aici părea să facă dinstincţie între „viaţă" şi „mărturie"; oare nu vorbeşte „alergarea" despre modul de viaţă şi „lucrarea" despre slujba sa? În aceste şapte îndemnuri ale apostolului nu vedem o frumoasă imagine a unei vieţi trăite în acord perfect cu exemplul arătat în Hristos? — o viaţă în care nu există murmure cu privire la soarta nostră; nici un murmur cu privire la un lucru sau altul pe care le îngăduie Dumnezeu pe cale; nicio pată asupra a ceea ce spunem sau facem; nici o rană adusă altora prin vorbele sau faptele noastre; neavând nimic în vieţile noastre care să ne atragă reproşuri — situaţie nepotrivită pentru un copil al lui Dumnezeu; strălucind ca o lumină într-o lume a morţii. Trăind aşa, vom fi plăcerea lui Dumnezeu, slava lui Hristos, ajutorul sfinţilor, binecuvântarea lumii şi ne vom lua răsplata în ziua lui Isus Hristos. Dacă toţi sfinţii, cu ochii aţintiţi asupra lui Hristos, ar trăi această viaţă frumoasă, n-ar fi ceartă între creştini. Am fi o turmă urmându-şi Păstorul.
Versetele 17-18: În versetele care au mai rămas din capitol ne sunt puse înainte trei exemple din viata de toate zilele a credincioşilor care manifestau în mare măsură smerenia lui Hristos, care Se uitau pe Sine pentru a sluji altora şi astfel străluceau ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii.
În primul rând, Duhul lui Dumnezeu doreşte ca noi să vedem chiar în persoana apostolului pe unul care trăia după exemplul lui Hristos. Credinţa sfinţilor din Filipi, venind cu ajutoare pentru apostol, făcuse un sacrificiu pentru a-l sluji. În ciuda acestui serviciu, întemniţarea Iui avea să se sfârşească prin moartea sa, dar el încă se bucura că îi fusese îngăduit să sufere pentru Hristos şi, pentru acest motiv, îi îndeamnă pe aceşti sfinţi să se bucure. El arată astfel acea smerenie care, privind pe alţii mai presus de sine, se poate uita pe sine şi-L poate urma pe Hristos până la moarte (versetele 19-24). Pavel continuă apoi a vorbi despre Timotei, era „însufleţit de acelaşi sentiment", marcat de smerenia care se uită pe sine în preocuparea pentru binele altora. Vai! condiţia generală a bisericii primare, încă de pe vremea apostololui căzuse atât de jos, încât departe de a fi caracterizată de această dragoste uitătoare de sine, el spune: „căci toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos". În Timotei, apostolul găsea pe cineva care se îngrijea de alţii şi slujea împreună cu el în a ţine sus Cuvântul vieţii. Văzând că Timotei era marcat de smerenia lui Hristos, Pavel îl putea folosi în purtarea de grijă faţă de sfinţi şi spera să-l trimită la adunarea din Filipi îndată ce-ar fi ştiut cum se va sfârşi încercarea lui.
Versetele 25-30: În final, în Epafrodit avem un exemplu izbitor de smerenie care se uită pe sine, căutând binele altora. El era nu numai un frate în Hristos, ci şi un însoţitor în lucrarea Domnului, un împreună luptător pentru adevăr, un trimis al sfinţilor şi un slujitor în rezolvarea nevoilor apostolului. În dragostea lui lipsită de egoism, dorea fierbinte să-i vadă pe sfinţi şi era foarte mâhnit ca nu cumva să fie peste măsură de îngrijoraţi cu privire la el, pentru faptul că era bolnav. El fusese într-adevăr foarte aproape de moarte, dar prin îndurarea lui Dumnezeu fusese scăpat. Acum, Pavel negândindu-se la sine şi că ar putea pierde un însoţitor apreciat, trimite pe acest iubit slujitor filipenilor, spre bucuria lor. Pe un astfel de om, ei îl pot primi în Domnul cu toată bucuria şi îl pot preţui. Apostolul adaugă un cuvânt care arată atât de binecuvântat natura preţuirii ce are o astfel de valoare înaintea lui Dumnezeu. Epafrodit era marcat de credincioşie în lucrarea lui Hristos şi în smerenie era pregătit să întâmpine moartea, slujind altora după modelul lui Hristos.
Văzând cum în acele zile de început toţi umblau după foloasele lor, iar sfinţii nu mai împărtăşeau simţirile apostolului, nu ne mai surprinde că în zilele din urmă poporul lui Dumnezeu este divizat şi împrăştiat. Aşa după cum spunea Samuel Rutherford în vremea lui: „Îndoielnic este că vom păstra o inimă întreagă până când vom ajunge să ne bucurăm de cer". Cu toate acestea, încurajaţi de acele exemple luminoase ale sfinţilor marcaţi de smerenie, ce bine este pentru noi să privim departe de toată ruina dimprejurul nostru, la Hristos, Exemplul nostru şi să căutăm a merge în Duhul Lui, pentru ca astfel să devenim într-o mică măsură o mărturie pentru Hristos şi să trecem prin această lume potrivit ca buna plăcere a lui Dumnezeu.
O, liniştit şi fără pată, Unul!
În supunere inimile noastre se învaţă
Să-Ţi poarte jugul şi să-nveţe de la Tine
Cum să avem odihnă.
sursa: https://comori.org/