Categorie: Cartile Bibliei
Studiul diferitelor epistole arată că fiecare dintre acestea a fost scrisă cu un scop special, astfel că Dumnezeu, în înţelepciunea şi în bunătatea Sa, a avut grijă deplină pentru zidirea credinciosului în adevăr şi pentru călăuzirea lui în toate împrejurările şi în orice timp.
În Epistola către Romani avem adevăruri care îl aşază pe cel credincios pe temeliile măreţe ale Evangheliei. Epistolele către Corinteni ne instruiesc în rânduiala adunării. Epistolele către Efeseni şi Coloseni prezintă sfaturile date de Dumnezeu şi doctrinele privitoare la Hristos şi la Biserică.
În Epistola către Filipeni întâlnim nu atât o desfăşurare categorică de doctrină, cât mai ales o frumoasă prezentare a experienţei creştine adevărate. Credincioşii nu sunt priviţi ca fiind aşezaţi împreună în locurile cereşti în Hristos, ca în Efeseni, ci călătorind prin lume, uitând lucrurile lăsate în urmă şi alergând către Isus Hristos, spre slavă. Ea ne redă experienţa unuia care duce această călătorie în puterea dată de Duhul lui Isus Hristos (Filipeni 1:19 ). Este de observat că ceea ce se desfăşoară în faţa noastră nu este în mod necesar experienţa creştinilor. Ştim că se poate ca nici pe departe să nu ajungem la adevărata experienţă creştină. Cu toate acestea, nu este vorba de o experienţă limitată la un apostol, ci posibilă oricărui credincios prin puterea Duhului. Poate datorită acestui motiv, apostolul nu vorbeşte despre sine ca despre un apostol, ci scrie ca despre un slujitor al lui Isus Hristos.
Epistola a fost inspirată de simţământul de partăşie pe care aceşti filipeni sfinţi îl aveau faţă de apostolul Pavel, simţământ manifestat la acea vreme prin darul pe care l-au trimis ca să-l ajute în nevoile sale. Această părtăşie practică arătată faţă de apostol pe când acesta se afla în lanţuri, a fost pentru el mărturia unei stări spirituale bune a lor, căci erau unii care-l părăsiseră şi se depărtaseră de el în timp ce se afla în închisoare.
Versetele 3-6: Această condiţie spirituală fericită a inspirat lauda şi rugăciunea apostolului cu privire la ei. Noi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru o persoană sau alta care ne aduce aminte de harul lui Dumnezeu manifestat în ocazii particulare; dar cu privire la aceşti sfinţi, apostolul putea spune: „Mulţumesc Dumnezeului meu pentru toată amintirea pe care o am despre voi". Mai mult, ne putem ruga pentru o persoană sau alta, deşi când şi când — poate — cu tristeţe, din pricina vieţii pline de încurcături pe care o arată; dar pentru aceşti sfinţi, apostolul a putut să se roage „cu bucurie". Pe deasupra, condiţia spirituală a acestor sfinţi i-a dat apostolului o mare încredere că El, care a început o bună lucrare în ei, o va duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos.
Versetele 7-8: Mai mult, apostolul se simţea îndreptăţit în această încredere, întrucât era clar că ei îl aveau în inima lor („Mă aveţi în inima voastră" este o variantă bună). Aceasta era dovedită de faptul că lor nu le era ruşine să fie părtaşi cu apostolul, atât în lanţurile sale, cât şi în apărarea lui pentru Evanghelie. Având părtăşie cu el în încercările sale, aveau de asemenea să se bucure de harul special care s-a îngrijit de el. Această dragoste era reciprocă; căci dacă ei îl aveau pe apostol în inimile lor, dinspre partea lui, el tânjea după ei toţi în Isus Hristos. Nu era numai o simplă dragoste umană ce răspunde bunătăţii, ci o dragoste divină, dragostea care doreşte apropierea celui iubit, dragostea lui Isus Hristos.
Versetele 9-11: Rugându-se pentru ei, apostolul doreşte ca această dragoste care se manifestase într-un fel atât de binecuvântat faţă de el, să poată creşte tot mai mult, arătându-se în cunoaştere şi în orice pricepere; căci, reamintim că, în lucrurile divine, inteligenţa spirituală izvorăşte din dragoste. Inima legată de Hristos este aceea care va afla gândul lui Hristos — nu o simplă cunoaştere a literei Scripturii, ci inteligenţa în semnificaţia ei spirituală. Cu această inteligenţă dată de Dumnezeu, vom fi capabili să deosebim lucrurile cele mai alese. Comparativ, este uşor să condamni lucruri care sunt greşite. Acest fapt este într-o mare măsură posibil pentru omul natural; dar a deosebi lucruri care sunt moral alese, solicită discernământ spiritual. Cu cât suntem mai mult legaţi în dragoste de Hristos, cu atât mai superioară va fi inteligenţa spirituală care ne va permite să facem lucrul bun, în modul corect, la momentul potrivit, în orice împrejurare. Deosebind lucrurile alese şi acţionând dintr-o motivaţie aflată sub semnul purităţii, nu vom oferi pricină de poticnire „nici pentru iudei, nici pentru greci, nici pentru Biserica lui Dumnezeu" (1. Corinteni 10:32 ). Vom fi astfel păstraţi fără să ne poticnim, până în ziua lui Hristos.
Pe deasupra, ca şi sfinţii din Filipi, nu numai că vom fi feriţi de cădere, prin care dăm prilej de poticnire, dar vom şi aduce roade prin Isus Hristos, spre lauda lui Dumnezeu. Ştim că numai atâta timp cât vom rămâne în Hristos, vom purta roade care se manifestă prin calităţile frumoase văzute în Hristos ca Om; şi dacă aducem roade, lucrul acesta va fi pentru slava Tatălui şi o mărturie pentru oameni că suntem ucenici ai lui Isus Hristos (Ioan 14:48 ).
Versetele 12-14: Apoi, apostolul face aluzie la împrejurările speciale cărora a trebuit să le facă faţă, atât de deprimante pentru el şi care ar putea fi socotite ca un obstacol în calea răspândirii Evangheliei. Totuşi, Pavel priveşte orice împrejurare prin perspectiva lui Hristos. El se afla în singurătatea unei închisori şi aparent toate prilejurile de a predica Evanghelia se sfârşiseră, iar lucrarea Iui publică se încheiase. Dar el ar fi dorit ca sfinţii să cunoască faptul că aceste împrejurări aparent nefavorabile s-au răsfrânt în propria lui binecuvântare şi în înaintarea Evangheliei. Cu privire la el însuşi, departe de a fi descurajat pentru că era în lanţuri, se putea bucura, căci era evident că lanţurile sale erau Hristos. Nu era deprimat de nici un gând că ar fi fost întemniţat pentru vreun rău făptuit, ci se bucura că fusese socotit vrednic să sufere pentru Hristos.
În spiritul Evangheliei, lanţurile sale deveniseră o ocazie de a ajunge la oamenii cei mai suspuşi, tot aşa cum sfinţii ştiau că pe când fusese cu ei în Filipi, a putut cânta laude, aruncat fiind în închisoarea dinăuntru si că atunci lanţurile sale au devenit ocazia pentru a ajunge la păcătoşii din clasa socială cea mai de jos. Butucii, temniţa şi întunericul din miez de noapte, toate s-au răsfrânt în înaintarea Evangheliei.
Pe deasupra, împotrivirea lumii faţă de Hristos şi faţă de Evanghelie, arătată prin întemniţarea apostolului neamurilor, devenise prilejul pentru a stârni pe unii care în mod natural ar fi fost timizi, să păşească înainte şi să propovăduiască plini de îndrăzneală şi de curaj, Cuvântul lui Dumnezeu.
Versetele 15-18: Dar erau unii care predicau cu motive nesfinte. Împinşi de invidie şi cu o dorinţă răutăcioasă de a adăuga necazuri apostolului, foloseau astfel prilejul închiderii lui pentru a căuta să se preamărească pe ei înşişi prin predicarea Evangheliei. Avându-L pe Hristos înaintea lui şi nepreocupându-se cu sine, Pavel se putea bucura că Hristos era propovăduit. El putea să lase pe Domnul ca la timpul şi în felul Lui, El Însuşi să Se ocupe de imboldurile necurate, de modul greşit şi de metodele firii păcătoase de care s-ar fi putut servi predicatorul; dar pentru faptul că Hristos era predicat, el se putea bucura.
Versetul 19: Apostolul putea să se bucure, ştiind că vestirea lui Hristos, fie de către sine însuşi, de către fraţi cu bună credinţă sau de către cei care predicau cu gânduri deşarte, împreună cu rugăciunile sfinţilor şi prin ajutorul Duhului lui Isus Hristos, se va întoarce spre eliberarea sa completă de sub orice putere a lui Satan. Să ne aducem aminte că oricât de mare ar fi nevoia noastră, în Duhul Sfânt se află un ajutor deosebit de mare şi care neîncetat vine în întâmpinarea ei. Dacă ne întemeiem pe acest ajutor, vom descoperi că furia oamenilor, invidia celor care predică din gânduri deşarte, împotrivirea unor oameni şi duşmănia lui Satan nu vor avea putere asupra noastră.
Versetul 20: Apostolul arăta clar caracterul mântuirii pe care o avea în faţa lui. Evident, el nu se gândeşte la mântuirea sufletului, care depinde în întregime de ceea ce a făcut Hristos. Aceasta a fost pentru noi totdeauna rezolvată şi sub nici o formă nu mai depindea de ceva ce ar fi putut să facă el sau de rugăciunile sfinţilor; nici chiar noi nu mai puteam adăuga ceva la prezentul ajutor al Duhului. Pe deasupra, Pavel nu se gândeşte la eliberarea din închisoare şi în acest sens, la a fi eliberat din împrejurările care îl încercau. Mântuirea pe care o are înaintea lui este în mod sigur eliberarea completă de tot ceea ce, în viaţă sau în moarte, L-ar împiedica pe Hristos să fie preamărit în trupul său. Hristos umplea inima apostolului, iar aşteptarea lui serioasă şi nădejdea lui erau că va fi păzit de orice l-ar fi făcut să se ruşineze de mărturia lui Hristos si că va putea depune mărturie cu toată îndrăzneala pentru Hristos, încât fie prin viaţă, fie prin moarte să-L slăvească pe El.
Versetul 21: Aceasta îl conduce pe apostol să afirme că Hristos era unicul scop ce stătea înaintea lui, izvorul şi sensul a tot ce făcea, astfel încât poate spune: „Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig". În acest verset, toată călătoria noastră prin această lume este însumată în antonimele „a trăi" şi „a muri". Este o binecuvântare să vezi împreună cu Pavel că atât viaţa cât şi moartea se leagă în Hristos. Dacă trăia, era pentru Hristos; dacă murea, însemna că va fi cu Hristos. Faptul că ÎI avea pe Hristos ca unic scop al vieţii sale, l-a susţinut prin toate împrejurările schimbătoare ale vremii şi nu numai că a smuls morţii spaimele pe care le are, dar a făcut moartea mult mai bună decât traiul într-o lume în care Hristos este absent. Aceasta este într-adevăr experienţă creştină autentică, posibilă tuturor credincioşilor. Dar, vai, suntem nevoiţi să mărturisim cât de puţin este ea cunoscută în măsura în care apostolul a trăit-o. Cum puteau cei care în zilele apostolului Îl predicau pe Hristos din duh de ceartă (Filipeni 1:15 ), umblând după foloasele lor (Filipeni 2:21 ) sau gândindu-se la lucrurile pământeşti (Filipeni 3:19 ), să cunoască ceva din această autentică experienţă creştină? Să ne întrebăm propriile inimii cât de departe am mers, mulţumindu-ne doar să gustăm ocazional o astfel de binecuvântare ca aceea de a trăi exclusiv pentru Hristos. Pentru Pavel, aceasta era experienţa constantă a sufletului său. Nu numai că Hristos era în viaţa lui, dar spune: „Pentru mine, a trăi este Hristos". Una este ca Hristos să fie viaţa noastră — orice credincios poate spune aceasta — şi alta este să trăim viaţa pe care o avem în Hristos. Este oare Hristos singurul ţel ce ne stă înainte, care ne antrenează zi de zi, motivaţia a tot ce gândim, spunem sau facem?
Versetele 22-26: Apostolul vorbeşte despre propria experienţă şi de aceea spune în mod repetat „eu". Precum am văzut anterior, că poate spune „pentru mine, a trăi este Hristos", el poate adăuga de asemenea: „Dar dacă mai trăiesc în trup, ca să lucrez cu roade, face să trăiesc". Într-adevăr, merită să trăieşti dacă Hristos este obiectul vieţii tale. Cu toate acestea, în ceea ce-l privea, era cu mult mai bine să se mute ca să fie cu Hristos. Oricum, gândindu-se la Hristos, la interesele Lui şi la binecuvântarea poporului Lui, el simţea că era nevoie să rămână şi să trăiască în continuare cu sfinţii pe pământ. Cu această încredinţare, el ştia că va fi lăsat aici spre binecuvântarea şi bucuria sfinţilor şi că ei se vor bucura în Domnul datorită îngăduinţei primite de a-i vizita din nou.
Versetele 27-30: Între timp, apostolul doreşte ca ei să se poarte într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos — un cuvânt pătrunzător pentru noi toţi, căci avem firea cea păcătoasă în noi şi, fără harul lui Dumnezeu, ea ne poate antrena într-o purtare nu doar mai prejos decât cea vrednică de un creştin, ci cu mult mai prejos decât purtarea unui om de treabă din lume, cum într-adevăr a fost cazul cu unii care îl predicau pe Hristos din invidie şi din duh de ceartă. Pentru ca sfinţii aceştia să umble într-un chip vrednic, el doreşte să rămână tari în faţa oricărui potrivnic, rămânând în acelaşi duh, astfel încât cu un suflet să lupte împreună pentru „credinţa Evangheliei". Marea dorinţă a lui Satan este să-i abată pe sfinţi de la adevăr. „A rămâne tare" în lupta împreună pentru credinţă poate atrage suferinţa. Dar să nu ne îngrozim la gândul că vreo suferinţă prin care am putea fi chemaţi să trecem ar însemna distrugerea tuturor nădejdilor noastre. În realitate, dacă suferim pentru Hristos, aceasta se va răsfrânge în mântuirea de toate cursele vrăjmaşului, curse prin care el caută să ne îndepărteze de la „credinţa Evangheliei". Să primim totdeauna suferinţele pentru Hristos ca pe o onoare dată celor ce cred în El. Apostolul era un exemplu pentru o astfel de luptă şi suferinţă, iar ei îl văzuseră deja pe când se afla cu ei la Filipi. Samuel Rutherford, pe timpul său, putea să spună: „Cauza lui Hristos, chiar şi cu crucea, este mai bună decât coroana regelui. Să sufăr pentru Hristos este ghirlanda mea cu flori".
sursa: https://comori.org/