Epistola către Evrei. Introducere. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Introducere

Pentru a înţelege semnificaţia învăţăturii acestei epistole va trebui să ne amintim despre caracterul acestui sistem religios de care erau legaţi credincioşii de origine iudaică. Era o religie naţională, dată celor care prin naşterea lor descindeau din Avraam. Problema naşterii din nou nu era prezentată ca obligatorie; această religie era în întregime pentru pământ; ea nu vorbea despre cer. Ea regla însă conduita oamenilor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi promitea viaţa terestră cu binecuvântări pământeşti celor care umblau potrivit perceptelor ei. Punctul ei central era un templu vizibil, de o somptuozitate fără egal, cu altare pe care erau aduse sacrificii de către o clasă specială de preoţi ce împlineau o închinare esenţialmente rituală.

Această religie se adresa omului natural pentru a arăta dacă există ceva în el care să răspundă faţă de bunătatea lui Dumnezeu. Dându-i această religie, Dumnezeu regla fiecare detaliu al vieţii, de la naştere până la bătrâneţe, pentru a asigura prosperitatea şi fericirea omului pe pământ. De fapt, această încercare a omului natural n-a slujit decât pentru a arăta absenţa în omul nenăscut din nou a oricărui răspuns faţă de cerinţele lui Dumnezeu. Astfel acest sistem iudaic, care la origine fusese rânduit de Dumnezeu, a fost corupt de om în cursul istoriei. Punctul culminant al răutăţii sub acest sistem a fost respingerea şi răstignirea lui Mesia.

Odată ce paharul nelegiuirii lor a fost umplut, Dumnezeul sfânt nu mai putea să suporte mult timp acest sistem care, ajuns în mâinile oamenilor, a sfârşit prin a-L ucide pe Fiul Său, opunându-se astfel dreptăţii lui Dumnezeu. Din pricina aceasta, El dă curs liber judecăţii şi, la momentul potrivit, cetatea a fost nimicită, iar naţiunea, împrăştiată.

Totuşi Legea avea un alt scop. Nu numai că ea regla viaţa omului, arătându-i îndatoririle faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, ci tot sistemul ei era o umbră a bunurilor viitoare. Cortul era o imagine a lucrurilor cereşti. Preoţia vorbea de lucrarea preoţească a lui Hristos. Jertfele vesteau ofranda supremă a lui Hristos.

Hristos a venit, El, care este realitatea glorioasă a tuturor acestor umbre, şi astfel sistemul iudaic şi-a îndeplinit scopul, acela de a fi un model al lucrurilor care urmau să vină. Prin urmare, acest sistem este pus deoparte, mai întâi pentru că omul l-a stricat, apoi pentru că Hristos este împlinirea Legii. Acest sistem se adresa deci omului în carne şi lăsa marea masă a poporului într-o relaţie cu Dumnezeu care nu era decât exterioară şi formală. Totuşi existau în acest sistem şi oameni care manifestau în mod clar o relaţie adevărată cu Dumnezeu prin credinţă şi care, atunci când a venit Hristos, L-au recunoscut ca Mesia. Ei însă nu constituiau decât o rămăşiţă. Această epistolă îi recunoaşte şi li se adresează lor ca fiind deja în relaţie cu Dumnezeu înainte ca creştinismul să fie întemeiat.

Acestei rămăşiţe credincioase i se adresează epistola pentru a o introduce în relaţiile noi şi cereşti ale creştinismului, detaşând-o de religia pământească a iudaismului.

Deci, pentru că, prin răutatea oamenilor şi prin venirea lui Hristos, sistemul iudaic este pus deoparte, de acum este deschisă calea pentru introducerea creştinismului. Ca întotdeauna, dacă Dumnezeu îndepărtează ceea ce este vechi, face lucrul acesta numai pentru a introduce ceva mai bun. Punând deoparte vechiul sistem, Dumnezeu Îşi rezervă o rămăşiţă credincioasă dintre iudei şi-i uneşte cu Hristos. Această rămăşiţă iudaică avea, bineînţeles, relaţii puternice cu religia părinţilor lor: relaţii sau legături prin naştere, prin dragostea pentru moştenirea lor, prin speranţele pământeşti şi prin mediul în care fuseseră educaţi; totul tindea să-i reţină într-un sistem pe care Dumnezeu îl pusese deoparte. Prin urmare, le era foarte dificil să realizeze caracterul ceresc al creştinismului. Mai mult, atât timp cât Templul exista, iar preoţii - fiii lui Aaron - ofereau jertfe materiale, se menţinea pericolul ca cei care mărturiseau creştinismul să se întoarcă la iudaism. Pentru a contrabalansa această tendinţă şi pentru a întemeia sufletele în creştinism, Duhul lui Dumnezeu aşază în faţa noastră în această epistolă şapte teme principale:

1. Gloriile lui Hristos şi poziţia Sa în ceruri, capitolele 1 şi 2;

2. Preoţia lui Hristos în favoarea alor Săi care sunt încă pe pământ, dar care merg spre cer, capitolele 3-8;

3. Jertfa lui Hristos deschizând cerul pentru cel credincios şi pregătindu-l pentru acest loc, capitolele 9 şi 10;

4. Liberul acces în vremea de acum în ceruri unde se găseşte Hristos, capitolul 10;

5. Drumul credinţei care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 11;

6. Modurile diferite de care Se slujeşte Dumnezeu pentru a menţine picioarele noastre pe drumul care conduce la Hristos în ceruri, capitolul 12;

7. Binecuvântarea care este făgăduită deja pe acest pământ pentru aceia care îşi iau locul de ocară afară din tabără cu Hristos, capitolul 13.

Aceasta ne arată modul binecuvântat în care cerul este constant aşezat înaintea noastră în această epistolă. Ea este, cu adevărat, epistola cerurilor deschise. Această prezentare a caracterului ceresc al creştinismului dă acestei cărţi o valoare particulară, mai ales într-un timp în care creştinismul şi-a pierdut adevăratul caracter, fiind redus la un sistem pământesc care nu are alt scop decât îmbunătăţirea omului firesc.

Pe de altă parte, în timp ce Duhul lui Dumnezeu aşază înaintea sufletelor noastre aceste mari adevăruri cereşti, suntem conduşi să înţelegem superioritatea lor şi felul în care pun deoparte tot ceea ce a fost mai înainte. Gloriile lui Hristos eclipsează orice făptură creată, fie profeţi, fie îngeri. Preoţia lui Hristos pune deoparte preoţia lui Aaron. Jertfa lui Hristos pune deoparte numeroasele jertfe rânduite prin Lege. Liberul acces la Dumnezeu pune deoparte Templul şi perdeaua dinăuntru. Drumul credinţei pune deoparte orice sistem al lucrurilor care se văd. Locul afară din tabără pune deoparte tabăra în sine şi orice ar însemna religie pământească.

Vom remarca de asemenea că, în această epistolă, Adunarea ca atare nu este prezentată. Ea nu este menţionată decât o singură dată (menţiunea din capitolul 2 versetul 12 fiind o citare a Psalmului 22). Aceasta, pentru că epistola doreşte să aşeze înaintea ochilor noştri măreţia lui Hristos şi a creştinismului în contrast cu iudaismul şi să ne facă să înţelegem cum în creştinism totul este de domeniul credinţei, în afara oricăror lucruri vizibile. Într-adevăr, Hristos în glorie, preoţia Sa, jertfa Sa, accesul la Dumnezeu, calea credinţei, alergarea cerească şi lucrurile de care beneficiem nu pot fi văzute şi cunoscute decât prin credinţă. Cu siguranţă, creştinismul se manifestă în mod normal prin efecte exterioare, îşi exercită influenţa sa chiar asupra oamenilor necredincioşi, dar tot ceea ce aparţine creştinismului şi produce un efect în viaţă este invizibil, în contrast cu iudaismul care face apel la vedere şi la simţuri. Mai mult, ajungând la lucrurile cereşti şi la cele ce ţin de credinţă, ajungem la ceea ce este stabil şi durabil înaintea lui Dumnezeu. Suntem înconjuraţi de lucruri care trec, care se schimbă, care sunt zdruncinate. În creştinism suntem aduşi la ceea ce nu trece niciodată, nici nu se schimbă şi nici nu va fi zdruncinat. Hristos rămâne, Hristos este Acelaşi. Tot ceea ce este întemeiat pe El şi pe răscumpărarea eternă este stabil şi nu se va schimba niciodată.

Efectul practic al învăţăturii din această epistolă trebuie să fie acela de a ne detaşa de orice formă de religie pământească, fie că este vorba de iudaism, fie că este vorba de creştinătatea coruptă, formată după model iudaic. În plus, dacă Adevărul ne conduce afară din tabără, tot El, acest Adevăr, ne dă un loc dincolo de perdeaua dinăuntru, în cerul însuşi, şi face din noi străini şi călători prin lumea pe care o traversăm.

sursa: https://comori.org/