Epistola către Evrei. Capitolul 8. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Noul legământ - Evrei 8

În capitolul 7 ni s-a prezentat noua rânduială a preoţiei la care Hristos a fost chemat şi superioritatea acestei preoţii faţă de cea aaronică, implicând totodată punerea deoparte a legii şi a preoţiei levitice.

În acest capitol aflăm că noua preoţie, pe lângă faptul că pune deoparte Legea lui Moise în ce priveşte rânduirea preotului, deschide şi drumul spre noul legământ, fiind bazată pe o nouă jertfă şi exercitată în sanctuarul cel nou pentru o nouă ceată de închinători. Cele două mari teme ale acestui capitol sunt:

1. Marele adevăr că slujba preoţească a lui Hristos este exercitată acum în legătură cu cerul (versetele 1-5);

2. Faptul că această preoţie implică un nou legământ (versetele 6-13).

Versetele 1 şi 2. Capitolul se deschide cu un scurt sumar al adevărurilor prezentate deja. Apostolul nu stabileşte doar adevărul că există un Mare Preot în cer, ci arată şi faptul că „noi avem un Mare Preot“. Această Persoană mare şi glorioasă, chemată a fi Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, face o slujbă pentru noi. El este Acela la care putem căuta simpatie în întristările noastre şi ajutor în slăbiciunile noastre. Apostolul ne reaminteşte de demnitatea incomparabilă a Marelui nostru Preot, aducând înaintea noastră locul Lui de putere: „la dreapta tronului“, apropierea Lui faţă de Dumnezeu: „la dreapta tronului Măreţiei“ şi poziţia Lui înălţată: „în ceruri“.

Mai mult, El este un slujitor al sanctuarului, sau al „locurilor sfinte“. Acesta nu este locaşul pământesc, ci „adevăratul cort, pe care l-a ridicat Domnul, şi nu omul“. Mai târziu în epistolă se va spune că acest sanctuar este cerul însuşi (capitolul 9:24). Menţionarea locaşului sfânt deschide un alt aspect al slujirii preoţeşti a lui Hristos. Acesta nu mai constă în a ne oferi ajutor la timpuri de nevoie sau în a ne susţine în slăbiciunile noastre, ci în a ne conduce în închinare în prezenţa lui Dumnezeu. Slujba pe care o face pentru noi în împrejurările în care noi ne găsim în trecerea prin pustie a fost prezentată în capitolele de la 2 la 7; iar slujirea Lui preoţească care ne conduce în Locul Preasfânt ca închinători este accentuată în capitolele 8-10.

Versetul 3. Aşa cum o parte importantă a slujbei levitice era să aducă daruri şi jertfe, tot aşa şi Hristos, Marele nostru Preot, are ceva de adus, după cum citim în ultima parte a epistolei: „Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“ (capitolul 13:15).

Versetele 4 şi 5. Această lucrare preoţească a lui Hristos este exercitată în cer, pentru un popor ceresc. Dacă El ar fi pe pământ, nu ar putea fi preot, pentru că, pe pământ, singura preoţie aprobată de Dumnezeu a fost cea rânduită potrivit legii. Ei slujeau „imaginii şi umbrei celor cereşti“. Acest lucru este subînţeles în îndrumările pe care Dumnezeu i le-a dat lui Moise, pentru că el a trebuit să facă totul după modelul pe care l-a văzut pe munte (Exod 25:40 ). Prin venirea lui Hristos, „imaginea şi umbra celor cereşti“ şi-au împlinit scopul. Preoţia omenească exercitată pe pământ, pentru un popor pământesc, cedează locul preoţiei cereşti a lui Hristos, care este exercitată în cer, pentru un popor ceresc.

În mod trist, creştinătatea, pierzându-şi chemarea cerească, şi-a ridicat un sistem pământesc de închinare după modelul iudaic, cu preoţi ordinaţi ca o clasă distinctă în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acest lucru nu este doar o întoarcere la umbrele iudaice şi pierderea esenţei creştinismului, ci este o tăgăduire practică a preoţiei lui Hristos şi uzurparea poziţiei şi slujbei Lui.

Versetele 6-9. Hristos nu doar că exercită o slujbă mai bună în cer, dar El este şi Mijlocitorul unui legământ mai bun, întemeiat pe promisiuni mai bune. Despre acest nou legământ, apostolul vorbeşte în versetele 6-13.

Un legământ stabileşte condiţiile pe temeiul cărora doi oameni pot fi în relaţie între ei. Scriptura vorbeşte despre două mari legăminte stabilite între Dumnezeu şi om. Acestea sunt cunoscute ca vechiul legământ şi noul legământ, legământul legii şi legământul harului. Ambele legăminte stabilesc condiţii pe temeiul cărora Dumnezeu Îşi poate binecuvânta poporul pământesc. Marea diferenţă dintre cele două legăminte este că, sub primul, binecuvântarea era condiţionată de ceea ce făcea omul, pe când sub al doilea, binecuvântarea este asigurată prin promisiunea necondiţionată a lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos, ca Mijlocitor, aşază un temei just pentru Dumnezeu, ca El să-l poată binecuvânta pe credincios, în harul suveran, potrivit cu condiţiile noului legământ.

În cartea Exodul avem prezentarea istorică a felului în care Israel a intrat în legământ cu Dumnezeu, în mod oficial. Iahve Se angajase să binecuvânteze poporul dacă ei vor asculta glasul Lui şi vor păzi legământul Lui. Poporul, de partea lui, s-a angajat, aşa cum citim: „Şi tot poporul a răspuns împreună şi a zis: «Tot ce a zis Domnul vom face»“ (Exod 19:5-8 ). Mai târziu, acest legământ este reînnoit de popor şi pecetluit cu sânge (Exod 24:6-8 ).

Reiese foarte clar că, sub vechiul legământ, Israel a fost aşezat într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu, pe terenul legii. Dacă ei ţineau legea, viaţa şi binecuvântarea pe pământ le-ar fi fost oferite; iar dacă ei o călcau, erau blestemaţi. Binecuvântarea depindea în întregime de felul cum omul îşi împlinea responsabilitatea. Aceasta a constituit slăbiciunea primului legământ, căci este clar că omul căzut nu poate păzi legea sfântă a lui Dumnezeu. Astfel a fost căutat un mod pentru introducerea unui alt legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos.

Iahve nu i-a găsit vreo greşeală primului legământ în el însuşi, ci acelora care au fost incapabili să împlinească condiţiile impuse de acest legământ. „Pentru că, găsindu-le greşeală“[3], El vorbeşte de un nou legământ. În versetele 8-12, apostolul citează din Septuaginta, din cartea profetului Ieremia 31:31-34 , pentru a ne prezenta condiţiile acestui nou legământ.

Din acest citat învăţăm că noul legământ are în vedere o zi viitoare şi este făcut în mod strict cu Israel, aplicându-se unui popor pământesc. Totuşi, chiar dacă în literă noul legământ se aplică în mod strict la Israel, spiritul acestui legământ poate fi aplicat la creştini. De aceea, într-o altă epistolă, apostolul spune despre sine şi despre colaboratorii săi că sunt slujitori ai noului legământ, „nu ai literei, ci ai duhului[4]“ (2. Corinteni 3:6 ).

Din această cauză nu trebuie să ne aşteptăm să găsim prezentat în noul legământ vreun adevăr sau vreun privilegiu care ar avea un caracter exclusiv creştin, ci mai degrabă binecuvântări care sunt esenţiale pentru tot poporul lui Dumnezeu şi comune tuturor celor răscumpăraţi. Aceste binecuvântări în care Israel, restabilit şi răscumpărat, va intra într-o zi viitoare sunt savurate anticipat de credincioşii care trăiesc acum în timpul harului.

Noul legământ este în contrast cu cel vechi, cu acel legământ încheiat cu Israel după ce au fost scoşi din ţara Egiptului. În acel timp Dumnezeu a separat naţiunea de lume (Egipt), pentru ca Israel să poată fi în relaţie cu El Însuşi. Însă, aşa cum am văzut, potrivit cu condiţiile impuse de acel legământ, binecuvântarea era condiţionată de împlinirea de către popor a părţii care i se cuvenea. În acest lucru ei au eşuat complet, după cum spune Domnul: „n-au stăruit în legământul Meu“. În consecinţă au pierdut binecuvântarea, iar Domnului nu I-a „păsat de ei“. Dacă I-ar fi păsat de ei, aşa cum erau, neascultători şi idolatri, ar fi însemnat să le aprobe starea rea. De aceea Dumnezeu a refuzat să-i mai recunoască în relaţie cu Sine Însuşi pe terenul vechiului legământ. Pe acest teren naţiunea este lepădată.

Versetele 10-12. Totuşi Dumnezeu poate să Se retragă pe terenul harului Său suveran şi să vorbească de încheierea unui nou legământ într-un timp viitor. Acest nou legământ depinde în întregime de suveranitatea harului lui Dumnezeu şi stabileşte termenii pe temeiul cărora El poate fi în relaţie cu omul, potrivit cu sfinţenia şi cu voia Sa. Prezentând bazele pe care va fi aşezat noul legământ, Dumnezeu spune din nou şi din nou: „Eu voi“ - „Eu voi face un nou legământ“; „Eu voi pune legile Mele în mintea lor“; „Eu voi fi Dumnezeul lor“; „Eu Mă voi îndura“; „Nu Îmi voi mai aminti de păcatele lor“. Reiese foarte clar că binecuvântările noului legământ depind nu de faptele şi de voinţa omului, ci de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Esenţa noului legământ este că Domnul Se angajează să-l împlinească în totalitate.

Ieremia ne spune că binecuvântările noului legământ sunt:

1. O lucrare a lui Dumnezeu în inima poporului Său, prin care minţile lor vor fi înnoite, iar afecţiunile lor angrenate în mod activ în această lucrare, astfel încât legile lui Dumnezeu vor fi scrise în inimile lor, în contrast cu felul în care au fost scrise pe table de piatră.

2. Aceia asupra cărora se va exercita o astfel de lucrare vor fi un popor în relaţie cu Dumnezeu. Credincioşii din vremea de acum au parte de spiritul acestei relaţii, aşa cum citim în Evanghelia după Ioan: „Dar tuturor celor care L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia cărnii, nici din voia omului, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1:12,13 ).

3. Cunoaşterea conştientă a Domnului, astfel încât nu va mai fi nevoie să se înveţe unul pe celălalt să-L cunoască pe Domnul, pentru că toţi Îl vor cunoaşte. Pe cât este de real faptul că noi Îl cunoaştem pe Domnul, noi fiind adevăratul Lui popor din acest timp, tot atât de reală este şi nevoia de a cunoaşte mai mult despre Domnul, în sensul acesta având nevoie de învăţătură!

4. Va fi manifestată îndurarea Domnului prin care problema păcatelor lor va fi rezolvată, în aşa fel încât Domnul va putea să spună: „Nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor“. Această mare binecuvântare este deja partea fiecărui credincios din timpul de acum.

Versetul 13. Acestea sunt condiţiile şi binecuvântările noului legământ. Existând o nouă preoţie prin care ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să existe în mod necesar şi un nou legământ, altfel ea nu ar fi de niciun folos. Sub primul legământ, apropierea noastră de Dumnezeu depindea de îndeplinirea condiţiilor pe care el le impunea, însă acest lucru fiindu-ne imposibil din cauza stării noastre falimentare, nu puteam ajunge niciodată la Dumnezeu. Sub noul legământ suntem aduşi în relaţie cu Dumnezeu doar pe temeiul a ceea ce a făcut El în harul Său suveran.

Legământul este nou în sensul că el este complet diferit de cel vechi; nu este un legământ înnoit, bazat pe aceleaşi reguli ca cel vechi. Fiind nou, îl face pe cel vechi să expire, iar acela, învechindu-se şi îmbătrânind, este aproape de dispariţie. Este zadarnic deci pentru iudei şi pentru creştinătate să se întoarcă la ceea ce omul nu a putut ţine, lucruri pe care Dumnezeu le-a pus deoparte prin cruce, prin distrugerea Ierusalimului şi a templului.

[3] Aceasta este traducerea corectă, literală a primei părţi a versetului 8.

[4] Ai duhului, nu ai Duhului.

sursa: https://comori.org/