Epistola către Evrei. Capitolul 7. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Noua rânduială a preoţiei - Evrei 7

După ce a spus un cuvânt de atenţionare însoţit de o încurajare, făcând o paranteză de la capitolul 5:11 până la sfârşitul capitolului 6, apostolul reia tema principală a capitolului 5. În acel capitol el adusese înaintea noastră demnitatea preoţiei lui Hristos, reamintindu-ne că, după înviere, Hristos este numit Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. În capitolul 7 apostolul începe să ne prezinte caracterul înalt al acestui fel de preoţie, înfăţişându-ne superioritatea preoţiei lui Melhisedec comparativ cu preoţia lui Aaron.

Este foarte important să facem distincţie între rânduiala preoţiei şi exercitarea funcţiilor preoţeşti. Când este vorba de rânduială sau de rang al preoţiei, imaginea potrivită pentru preoţia lui Hristos este cea a lui Melhisedec. Când este vorba de exercitarea lucrărilor Lui ca preot pentru creştini, Aaron este imaginea care prefigurează într-un mod predominant lucrarea lui Hristos. Preoţia lui Aaron a fost cea care a introdus jertfele, mijlocirea şi uneltele sanctuarului, despre care nu se menţionează nimic în legătură cu Melhisedec. Prin acestea ni se arată totodată că o singură persoană nu poate fi de ajuns ca să prezinte, nici măcar în imagine, gloriile lui Hristos.

Versetele 1 şi 2. Apostolul se referă la acel episod memorabil din istoria lui Avraam când, pentru un scurt timp, patriarhul s-a întâlnit cu Melhisedec, care era o persoană mai mare decât el. Acest personaj este în mod intenţionat înconjurat de mister, pentru ca, fiind în unele privinţe „asemănat Fiului lui Dumnezeu“, să poată prefigura în mod potrivit pe Marele nostru Preot, care este Fiul lui Dumnezeu. Pasajul din Geneza 14:17-24 , în care este descrisă scena, este o imagine a Mileniului. După biruinţa asupra împăraţilor, care luaseră captiv poporul lui Dumnezeu, Melhisedec vine în întâmpinarea lui Avraam. Numele lui şi al ţării din care venea semnifică faptul că era împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Mai mult, el era „preot al Dumnezeului celui Preaînalt“, Dumnezeul care, prin biruinţa asupra împăraţilor, a arătat că poate elibera poporul de duşmani şi poate învinge orice putere care li s-ar fi împotrivit.

Ca poziţie, Melhisedec era împărat. Domnia lui era marcată de dreptate şi de pace, iar în exercitarea preoţiei el a stat între Avraam şi Dumnezeu. Ca reprezentant al lui Dumnezeu înaintea omului, l-a binecuvântat pe Avraam din partea lui Dumnezeu; ca reprezentant al omului înaintea lui Dumnezeu, L-a binecuvântat pe Dumnezeul cel Preaînalt din partea lui Avraam. El a adus binecuvântarea de la Dumnezeu la om şi a condus lauda omului către Dumnezeu.

În acelaşi fel, în zilele viitoare ale Mileniului, Dumnezeu va fi cunoscut ca Dumnezeul cel Preaînalt, care va elibera poporul Său pământesc şi va judeca orice putere ostilă. În acel timp, Hristos va străluci ca Împărat şi Preot. Aşa cum ni se spune în mod direct prin profet: „El va purta gloria şi va şedea şi va împărăţi pe tronul Său; şi va fi preot pe tronul Său; şi sfatul de pace va fi între ei doi“ (Zaharia 6:13 ). El va fi adevăratul Împărat al dreptăţii, Împărat al păcii şi Preot al Dumnezeului celui Preaînalt.

Versetul 3. Mai mult, Melhisedec este prezentat în mod intenţionat în acel fel misterios, acest lucru fiind evidenţiat şi de faptul că nu se spune nimic despre descendenţa, naşterea sau moartea lui. Despre el ni se spune doar că este „fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii“. El intră în scenă fără să ni se prezinte vreun detaliu despre originea sa şi iese din ea la fel de brusc cum a intrat. Ceea ce ştim în mod sigur despre el este că „rămâne preot pentru totdeauna“, fiind în această privinţă într-un contrast izbitor cu Aaron.

În toate acestea, el este făcut asemenea Fiului lui Dumnezeu, fiind în consecinţă potrivit să reprezinte demnitatea preoţiei Fiului lui Dumnezeu, care rămâne preot pentru totdeauna.

Versetele 4-7. Mai departe suntem îndemnaţi să luăm aminte la alte dovezi ale superiorităţii preoţiei lui Melhisedec faţă de cea a lui Aaron. Întâi, acest împărat-preot este aşa de mare în demnitate, încât chiar Avraam i-a dat zeciuială. Fiii lui Levi care sunt descendenţi ai lui Avraam, exercitându-şi preoţia, „iau zeciuieli de la popor“. Dar, deşi ei iau zeciuială, ei înşişi au plătit zeciuială lui Melhisedec prin Avraam tatăl lor.

Mai mult, nu doar că Melhisedec a primit zeciuială de la Avraam, dar l-a şi binecuvântat pe cel ce avea promisiunile, pe el, căruia i se făgăduise că va fi o binecuvântare şi că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate popoarele. Acum este el însuşi binecuvântat de acest personaj misterios şi fără îndoială că „cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare“.

Versetele 8-10. În plus, în cazul lui Aaron şi al fiilor săi, zeciuiala au primit-o oameni muritori, însă nu avem niciun indiciu despre faptul că Melhisedec ar fi murit. Din contră, ni se spune că „are mărturia că trăieşte“.

Astfel, în persoana tatălui lor Avraam, preoţii după rânduiala lui Aaron au dat zeciuială şi au primit binecuvântare, în loc să primească zeciuială şi să dăruiască binecuvântare. Pe lângă acestea, ei, ca oameni muritori, au dat zeciuială unuia care are mărturia că trăieşte. Este foarte clar că rangul preoţiei lui Melhisedec este mult superior celui al lui Aaron.

Versetul 11. Fiindcă preoţia lui Melhisedec este superioară celei a lui Aaron, aceasta dovedeşte în modul cel mai clar imperfecţiunea celei de-a doua. Ea a fost doar tranzitorie în caracterul ei şi caracterizată de imperfecţiune în efectul ei. Vom vedea pe parcursul epistolei că preoţia aaronică nu a putut oferi o odihnă completă a conştiinţei şi nici apropierea de Dumnezeu. Faptul că acea preoţie era imperfectă este dovedit prin nevoia de a Se ridica un alt Preot după rânduiala lui Melhisedec. Doar Hristos, care este perfect, putea fi acest Preot.

Versetele 12-14. Însă schimbarea preoţiei făcea necesară şi schimbarea legii, căci este evident că Hristos S-a ridicat din seminţia lui Iuda, din care, potrivit legii lui Moise, nimeni n-a fost chemat să fie preot.

Versetele 15-17. Este foarte clar că, deşi Domnul S-a ridicat din seminţia lui Iuda, El a fost rânduit preot. Odată ce este preot după modelul lui Melhisedec, El nu este după acea rânduială pământească, care recunoaşte preoţii ca fiind în carne şi de aceea supuşi morţii, acesta fiind şi motivul pentru care s-a introdus o succesiune preoţească. În contrast direct cu aceasta, preoţia lui Hristos este netransmisibilă şi are o demnitate unică, pentru că este în puterea unei vieţi nepieritoare. Ea se exercită acum în puterea unei vieţi care a trecut dincolo de moarte, din acest motiv ea fiind „pentru eternitate“.

Versetele 18 şi 19. Porunca privitoare la preoţie, ce a fost dată odinioară prin Moise, este astfel înlăturată din pricina slăbiciunii şi inutilităţii ei. Slăbiciunea ei s-a datorat faptului că preotul, fiind supus morţii, nu putea rămâne pentru totdeauna. Iar inutilitatea ei a constat în faptul că nu l-a putut prezenta înaintea lui Dumnezeu pe cel ce aducea jertfa, cu o conştiinţă eliberată de frica judecăţii. Legea arăta spre lucruri mai bune, dar în ea însăşi nu a făcut nimic desăvârşit. Odată cu preoţia lui Hristos este introdusă o nădejde mai bună. Ea are în vedere aducerea credinciosului în glorie şi, chiar înainte de a ajunge acolo, ne putem apropia de Dumnezeu prin Marele nostru Preot (comparaţi cu capitolul 10:21,22).

Versetele 20-22. În continuare ni se dovedeşte superioritatea preoţiei lui Hristos faţă de cea a lui Aaron, prin faptul că, în contrast cu Aaron, aşezarea lui Hristos ca preot a avut loc prin jurământ. Ca să dovedească acest lucru, apostolul citează din nou Psalmul 110:4 . Jurământul implică faptul că nu mai poate fi o revocare din funcţie, ori o înlăturare a preoţiei lui Hristos, ca în cazul preoţiei levitice. Jurământul, de asemenea, oferă o siguranţă deplină binecuvântărilor Noului Legământ, care se întemeiază pe Isus şi pe lucrarea Sa.

Versetele 23 şi 24. Sub lege erau rânduiţi ca preoţi oameni care nu puteau să-şi continue slujba, din pricină că intervenea moartea. Un preot putea, în măsura lui limitată, să aibă milă şi să vină în ajutorul celor în favoarea cărora îşi exercita preoţia, însă intervenea moartea şi se ridica un alt preot căruia îi erau străine întristările acelora de care se apropiase predecesorul său. Cât de diferite sunt lucrurile cu privire la Hristos! El a triumfat peste moarte şi Îşi exercită preoţia Sa care este eternă şi neschimbătoare: „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“ (Evrei 1:11,12 ).

Versetul 25. După ce a arătat superioritatea preoţiei lui Hristos, apostolul face suma binecuvântărilor ce decurg pentru cel credincios din această preoţie. Astfel, ni se prezintă faptul că avem un Mare Preot care trăieşte pururea şi care nu Se schimbă niciodată. Datorită acestui fapt avem garanţia că El poate să ne scape din orice împrejurare a călătoriei noastre prin pustia lumii acesteia, oferindu-ne totodată posibilitatea să ne apropiem de Dumnezeu chiar în timpul acestei călătorii. El poate să ne scape de orice vrăjmaş, aducându-ne la Dumnezeu şi mijlocind pentru noi în toate slăbiciunile noastre.

Versetele 26 şi 27. Apostolul încheie această porţiune a epistolei arătându-ne că „un astfel de Mare Preot“ ni se potrivea[2]. Din Evrei 2:10 învăţăm că un astfel de Mare Preot I Se potrivea lui Dumnezeu; aici învăţăm că „ni se potriveşte nouă“. Pentru că Dumnezeu este de o sfinţenie absolută, nu I Se putea potrivi un alt mare preot în afara lui Hristos, iar nouă, la rândul nostru, pentru că suntem cu totul slabi, nu ne-ar fi fost de folos un alt mare preot decât Hristos. El ni se potriveşte deoarece posedă o sfinţenie intrinsecă datorită purităţii motivaţiilor Lui - El este fără vină, fără vreun gând rău; deoarece, trecând prin această scenă prin care trecem şi noi, El a fost neîntinat - neatins de corupţia lumii; deoarece este înălţat mai presus de ceruri, deasupra tuturor lucrurilor; deoarece Şi-a isprăvit lucrarea în ce priveşte păcatele, atunci când S-a jertfit pe cruce.

Versetul 28. Astfel este consacrat Fiul ca Preot pentru totdeauna prin jurământ şi este prezentat într-un contrast izbitor faţă de oamenii care, cuprinşi de slăbiciuni, erau chemaţi să facă slujba de preoţi în perioada legii.

Învăţăturile acestui capitol ar putea fi rezumate astfel:

1. Versetele 1-3 ne prezintă demnitatea preoţiei lui Hristos, care este după rânduiala lui Melhisedec;

2. Versetele 4-10 ne prezintă măreţia preoţiei lui Hristos, care se distinge prin superioritatea preoţiei lui Melhisedec faţă de cea levitică;

3. Versetul 11 ne prezintă imperfecţiunea preoţiei levitice şi necesitatea ca ea să fie schimbată;

4. Versetele 12-19 ne prezintă faptul că schimbarea preoţiei face necesară şi o schimbare a legii în legătură cu preoţia pământească;

5. Versetele 20-22 ne prezintă preoţia lui Hristos, care a fost întărită printr-un jurământ;

6. Versetele 23 şi 24 ne prezintă preoţia perpetuă şi neschimbătoare a lui Hristos;

7. Versetul 25 ne prezintă competenţa perfectă a lui Hristos pentru a împlini lucrarea de preot;

8. Versetele 26-28 ne prezintă felul în care Hristos este cu totul potrivit pentru a împlini slujba preoţească.

sursa: https://comori.org/