Epistola către Evrei. Capitolul 6. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Versetele 1-3. Apostolul continuă să prezinte acele lucruri care împiedică creşterea spirituală. Credincioşii din Corint erau împiedicaţi de înţelepciunea şi de filozofia omenească (1. Corinteni 1 - 3 ). Evreii credincioşi erau împiedicaţi de religia lor tradiţională. Cineva a spus pe drept cu privire la acest subiect: „Nu există o piedică mai mare în calea progresului spiritual decât ataşamentul faţă de o veche formă de religie care, fiind tradiţională, nu este credinţa simplă şi personală în adevăr, ci constă doar într-o serie de reguli şi, în consecinţă, nu poate fi decât carnală şi pământească“ (J.N.D.).

Cum stăteau atunci lucrurile cu aceşti credincioşi dintre evrei, la fel stau şi în creştinătatea de astăzi. Nicăieri nu există mai mult întuneric şi mai mare ignoranţă cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu decât în mijlocul acelora care sunt alipiţi de tradiţii şi de ritualuri religioase. Ocupându-se doar cu forme şi orbiţi de o religie sentimentală care stârneşte emoţiile şi slujeşte minţii naturale, oamenii sunt împiedicaţi să ajungă la evanghelia harului lui Dumnezeu aşa cum este ea prezentată în Cuvântul Său.

Pentru a-i scăpa de acest pericol, apostolul îi îndeamnă, „De aceea, lăsând cuvântul începutului lui Hristos, să mergem spre maturitate“. El face referire la câteva adevăruri fundamentale cunoscute în iudaism înainte de momentul crucii, însă caracteristice stării de prunci. În contrast cu acestea, apostolul le prezintă adevărul deplin cu privire la Persoana şi lucrarea lui Hristos, aşa cum este el revelat în creştinism, adevăr pe care-l numeşte maturitate sau desăvârşire. Alipindu-se de acele adevăruri care erau specifice timpului de dinainte de venirea lui Hristos, ei încetaseră să mai crească spiritual în această revelaţie deplină a lui Hristos, pe care o aduce creştinismul.

Pocăinţa de faptele moarte, credinţa în Dumnezeu, învăţătura despre spălări, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata eternă au fost cunoscute înainte de întruparea lui Hristos. Credinţa pe care apostolul le-a enumerat-o între aceste adevăruri deja cunoscute este credinţa în Dumnezeu, nu credinţa personală în Domnul nostru Isus Hristos. Spălările se referă la curăţirile iudaice, nu la botezul creştin. Punerea mâinilor se referă la felul prin care israeliţii se identificau pe ei înşişi cu jertfa pe care o aduceau. Învierea este „a morţilor“, nu „dintre morţi“, ca în creştinism. Marta credea şi ea în învierea morţilor; dificultatea ei era să creadă această revelaţie specific creştină, că cineva ar putea învia dintre cei morţi, în timp ce ceilalţi erau lăsaţi în moarte.

Apostolul nu ne cere să tăgăduim adevărurile Vechiului Testament, ci să părăsim acea lumină parţială pentru a merge la lumina deplină a creştinismului, care este desăvârşirea. Vom face aceasta, spune el, dacă ne va îngădui Dumnezeu. Întoarcerea la acele lucruri ar fi însemnat ca ei să pună din nou „o temelie“; nu „temelia“, ca şi cum aceasta ar fi fost temelia creştinismului, ci mai degrabă „o temelie“ cu privire la lucruri iudaice.

Pericolul apostaziei - Evrei 6:4-8

Versetele 4-6. Căutând să rezolve dificultăţile ocazionate de starea lor spirituală, apostolul îi atenţionează pe aceşti credincioşi cu privire la pericolul serios la care se expuneau. Faptul că unii dintre ei rămâneau alipiţi de formele şi ceremoniile iudaice putea fi o dovadă că aceştia, chiar dacă au fost luminaţi prin adevărurile creştinismului şi au gustat privilegiile acestuia, au renunţat totuşi la noua mărturisire pe care au făcut-o întorcându-se la iudaism. Pentru unii ca aceştia nu mai era nicio posibilitate de recuperare. Această „cădere“ de care vorbeşte apostolul nu este căderea în păcat a unui credincios adevărat, ci apostazia unuia care a fost doar un mărturisitor.

Pasajul vorbeşte de luminare, nu de naşterea din nou sau de viaţa veşnică. Cele prezentate aici sunt privilegii creştine exterioare: prezenţa Duhului, preţul pe care îl are Cuvântul lui Dumnezeu şi manifestările unor lucrări de putere. Ele pot fi simţite şi cunoscute de cei aduşi în mijlocul creştinilor, chiar dacă aceştia nu au viaţă spirituală. Ei au luat parte într-un fel exterior la privilegiile din sfera creştină, după care au renunţat la mărturisirea lor şi s-au întors la iudaism. Acţionând aşa, ei s-au întors la acel sistem care a sfârşit prin crucificarea lui Mesia. Atitudinea lor era echivalentă cu răstignirea din nou, de către ei, a Fiului lui Dumnezeu, dându-L batjocurii, deoarece, prin acţiunea lor, practic ei au declarat deschis că „au încercat“ pe Hristos şi creştinismul, însă s-au întors la iudaismul pe care-l părăsiseră, pentru că l-au găsit mai bun.

Toate dificultăţile acestui pasaj dispar atunci când înţelegem clar că apostolul nu vorbeşte de deţinerea vieţii divine sau de o lucrare divină în suflet, ci doar de gustarea privilegiilor exterioare ale sferei creştine.

Versetele 7 şi 8. Exemplul folosit de apostol face şi mai clară semnificaţia spuselor sale. Plantele folositoare şi spinii au parte deopotrivă de ploaia binecuvântată care vine din cer, însă plantele aduc roadă folositoare, în timp ce spinii sfârşesc prin a fi arşi.

Mângâiere şi încurajare - Evrei 6:9-20

Versetele 9-12. Având de-a face cu dificultatea cauzată de starea lor slabă, după ce i-a atenţionat despre pericolul apostaziei, apostolul îi încurajează pe aceşti credincioşi, exprimându-şi încrederea şi speranţa cu privire la starea lor. Deşi i-a atenţionat cu privire la acea „cădere“ capitală, apostolul arată totuşi destul de clar că aceasta nu li se aplică lor. Din contră, cu privire la ei el este încredinţat de lucruri mai bune care însoţesc mântuirea. Astfel, el dovedeşte foarte limpede că privilegiile exterioare ale cercului creştin, despre care le-a vorbit în versetele 4-8, pot fi cunoscute într-o oarecare măsură şi de aceia care nu sunt mântuiţi.

Lucrurile care însoţesc mântuirea sunt acelea care demonstrează existenţa vieţii divine în suflet. Ele sunt: dragostea, speranţa şi credinţa. Faptul că ei posedau dragostea a fost dovedit prin slujirea pe care ei au exercitat-o continuu pentru cei din poporul Domnului. Dumnezeu nu va uita slujirea a cărei motivaţie este dragostea faţă de Hristos. Răsplata deplină a unei astfel de slujiri este într-o zi viitoare. Acest lucru îl face pe apostol să vorbească despre „speranţă“. El doreşte ca aceşti credincioşi să urmărească stăruitor lucrarea lor în dragoste, în deplina siguranţă a speranţei care privea spre odihnă şi spre timpul când vor fi răsplătiţi pentru toată truda lor.

Apostolul nu vrea să spună că motivul slujirii lor trebuia să fie răsplata viitoare. El precizează foarte clar că acesta trebuie să fie dragostea „pentru Numele Său“. Dar răsplata le este pusă înainte ca o încurajare în faţa dificultăţilor întâlnite pe cale. Pentru a continua până la sfârşit este nevoie de credinţă şi de răbdare. De aceea suntem îndemnaţi să urmăm exemplul oamenilor lui Dumnezeu care, prin credinţă şi răbdare, au moştenit făgăduinţele. Credinţa pe care aceştia au posedat-o i-a făcut să privească la binecuvântările viitoare şi astfel ei au putut să îndure cu răbdare încercările pustiei.

Versetele 13-15. Credinţa are nevoie de o autoritate absolută pe care să se sprijine. Apostolul îi conduce înapoi la istoria patriarhului Avraam, pe care ei o cunoşteau foarte bine, ca să le arate terenul solid pe care lucrează credinţa, anume Cuvântul lui Dumnezeu. În cazul lui Avraam, cuvântul exprimat a fost întărit printr-un jurământ. Dumnezeu Şi-a dat cuvântul Său, ca să spunem aşa, faţă de Avraam, că-l va conduce pe acesta la binecuvântare. Rezultatul acestui angajament al lui Dumnezeu a fost că Avraam a putut să îndure cu răbdare toate privaţiunile unei călătorii prin pustie.

Versetele 16-18. Există deci o dublă garanţie din partea lui Dumnezeu: cuvântul Său şi jurământul Său, iar această garanţie nu a fost oferită doar lui Avraam. Aceste principii pe baza cărora Dumnezeu a lucrat faţă de patriarhii din vechime se aplică şi astăzi copiilor credinţei, pentru ca noi „să avem o încurajare puternică“. Dumnezeu, în bunăvoinţa harului Său, pentru a-i convinge pe moştenitorii promisiunii de caracterul neschimbător al făgăduinţei Cuvântului Său, a întărit această promisiune cu un jurământ, aşa cum fac şi oamenii între ei. Fiindcă nu putea jura pe unul mai mare, El a jurat pe Sine Însuşi. Astfel, pe temeiul a două lucruri neschimbătoare, cuvântul Său şi jurământul Său, în care era imposibil ca Dumnezeu să mintă, El oferă o puternică încurajare pentru aceia care au alergat la Hristos ca la singurul refugiu care îi poate scăpa de judecată, întemeindu-se astfel pe nădejdea ce le-a fost pusă înainte, fără să se întoarcă din pricina dificultăţilor întâlnite pe cale. Este o aluzie făcută la cetăţile de scăpare pentru ucigaşi. Iudeii L-au ucis pe propriul lor Mesia şi au adus astfel judecata asupra lor. Rămăşita credincioasă, separându-se de naţiunea vinovată, a fugit la adăpostul Hristosului viu care este acum în glorie.

Versetele 19 şi 20. Credinciosul care aleargă la Hristos are o nădejde sigură şi tare, deoarece Isus, Marele nostru Preot, a intrat în cer, dincolo de perdeaua dinăuntru. Hristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu pentru noi ca Înainte-mergător şi ca Mare Preot. Poziţia de Înainte-mergător implică faptul că sunt unii care Îl vor urma. Noi nu avem doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi pe Isus, o Persoană vie în glorie, ca o mărturie veşnică a gloriei spre care mergem şi ca o garanţie că vom ajunge în mod sigur acolo. Până vom ajunge în odihna cerească, Hristos este Marele nostru Preot pentru a ne susţine pe cale. Apostolul pune din nou înaintea sufletelor Cuvântul lui Dumnezeu şi pe Hristosul cel viu, aşa cum a făcut şi în capitolul 4. În acest loc ne este prezentat, pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia solidă a credinţei noastre, iar pe de altă parte, Hristosul cel viu ca ancoră a sufletelor noastre, ca Cel care ne leagă cu cerul şi ne ţine sufletele în pace în mijlocul furtunilor vieţii.

sursa: https://comori.org/