Epistola către Evrei. Capitolul 3. Hamilton Smith

Categorie: Cartile Bibliei
 

Marele Preot al mărturisirii noastre - Evrei 3:1 - 4:16

Primele două capitole desfăşoară înaintea noastră gloria Persoanei lui Hristos, pregătindu-ne astfel pentru intrarea sub binecuvântarea slujbei Lui, ca fiind Marele nostru Preot. Această parte a epistolei (3.1- 4.16) o putem împărţi în felul următor: 1. sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos - Casa lui Dumnezeu (3.1-6); 2. împrejurările pustiei care fac necesară slujba preoţească a Lui (3.7-19); 3. odihna spre care trecem prin această pustie; 4. mijloacele pline de har pe care ni le-a pregătit Dumnezeu pentru trecerea în siguranţă prin această pustie (4.12-16).

Sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos - Evrei 3:1-6

Ultima parte a capitolului doi ne-a arătat modul binecuvântat în care Domnul a suferit, în har, pentru a-Şi putea exercita simpatia preoţească cu suferinţele poporului Său. La începutul capitolului trei ni se prezintă Casa lui Dumnezeu, pentru a arăta sfera în care se exercită slujba preoţească a lui Hristos.

Versetul 1. La începutul versetului se foloseşte expresia „fraţi sfinţi“ şi „părtaşi ai chemării cereşti“. Ca iudei, erau familiarizaţi cu adresarea „fraţi“, după cum erau obişnuiţi şi cu poziţia de părtaşi ai unei chemări, însă ai unei chemări pământeşti. Acum, pe acest teren nou, ei sunt „fraţi sfinţi“ şi, împreună cu toţi ceilalţi creştini, sunt beneficiari ai „chemării de sus a lui Dumnezeu, în Hristos Isus“ (Filipeni 3:14 ).

După ce gloriile lui Hristos au fost puse înaintea noastră în capitolele 1 şi 2, acum îndemnul este: „luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus“. Titlul de Apostol este în legătură cu ceea ce s-a spus în capitolul 1, unde Domnul Isus a fost prezentat ca Fiul lui Dumnezeu venind pe pământ şi vorbind oamenilor din partea lui Dumnezeu. Titlul de Mare Preot este în legătură cu ce s-a spus în capitolul 2, în care Fiul Omului este prezentat înălţându-Se de pe pământ la cer, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu pentru oameni. Scopul real al întregii slujiri nu este doar de a-i preocupa pe ascultători, în mod simplu, cu adevărul despre care se vorbeşte, ci de a-i conduce să ia seama la Isus.

Trebuie remarcat că în acest prim verset se spune „Isus“, nu „Hristos Isus“, ca în unele versiuni. Orice iudeu Îl va recunoaşte pe Mesia, însă numai creştinul va recunoaşte că El a venit cu adevărat în Persoana lui Isus.

Versetele 2-6. Duhul lui Dumnezeu aminteşte de Moise şi de cortul din pustie ca să arate că Moise este mai mic decât Hristos şi că acel cort a fost doar o mărturie a lucrurilor care urmau să fie descoperite după aceea. Moise nu a fost niciodată preot; slujba lui a avut mai degrabă un caracter apostolic. El a venit la popor din partea lui Dumnezeu; Aaron însă, în slujba lui de preot, a mers la Dumnezeu pentru a reprezenta poporul. Moise sub îndrumarea lui Dumnezeu a construit cortul în pustie. Isus, adevăratul Apostol, este Ziditorul întregului univers, a cărui imagine era cortul. Mai mult, dacă este adevărat că Dumnezeu locuieşte în cerurile cerurilor, este la fel de adevărat că El locuieşte astăzi în mijlocul poporului Său, care este Casa Sa. Casa, aşa cum este ea în prezent, în forma ei spirituală, este unul din lucrurile cu privire la care cortul material era o imagine.

Moise a fost credincios în Casa lui Dumnezeu, în pustie, ca slujitor. Hristos este peste Casa lui Dumnezeu - compusă din poporul lui Dumnezeu - ca Fiu. Prezentarea poporului lui Dumnezeu, ca fiind acela care formează Casa lui Dumnezeu, are rostul să ne arate sfera în care Hristos Îşi manifestă preoţia; şi de aceea vom citi puţin mai târziu că avem un Mare Preot peste Casa lui Dumnezeu (capitolul 10.21).

Pustia face necesară slujba preoţească a lui Hristos - Evrei 3:7-19

Aluzia la Moise şi la cort ne face să ne gândim, în mod normal, la călătoria poporului lui Dumnezeu prin pustie. Cortul este o imagine a poporului lui Dumnezeu, iar drumul lui Israel prin pustie este o imagine a călătoriei poporului lui Dumnezeu prin lumea de acum, cu toate pericolele ce le presupune o astfel de călătorie. Călătoria prin pustie devine motivul care face necesară manifestarea preoţiei harului.

În plus, pustia, prin pericolele cu care avem de-a face în ea, testează realitatea mărturisirii noastre. Aceşti evrei făcuseră o mărturisire publică cu privire la apartenenţa lor la creştinism. Orice mărturisire implică şi posibilitatea de a fi făcută în mod fals, de aceea este necesară introducerea cuvântului „dacă“. Astfel scriitorul spune că noi suntem Casa lui Dumnezeu „dacă, într-adevăr, păstrăm cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda speranţei“. Aceasta nu este o atenţionare ca nu cumva să fim prea încrezători în Hristos şi în siguranţa veşnică a lucrării pe care El a obţinut-o pentru credincios. Cineva a subliniat, cu privire la acest subiect, că „nu există niciun dacă cu privire la lucrarea lui Hristos ori cu privire la evanghelia harului lui Dumnezeu. Pe acest teren totul este har necondiţionat pentru credinţă“. Atenţionarea presupune că acei cărora ea le este adresată au această siguranţă şi sunt atenţionaţi să nu renunţe la ea. Este un lucru sigur faptul că adevăratul credincios va păstra nădejdea cu tărie, ori mai degrabă că Dumnezeu îl va ţine tare până la sfârşit, prin intermediul preoţiei lui Hristos, în ciuda multor căderi ce pot interveni. Pustia pe de o parte îl pune la probă pe cel cu adevărat credincios, iar pe de altă parte scoate la iveală dacă cineva este doar un mărturisitor.

Versetele 7-11. Pentru a fi încurajaţi să ţinem nădejdea cu tărie, ni se reaminteşte, printr-un citat din Psalmul 95:7-11 , de atenţionările date de Duhul lui Dumnezeu către Israel, în perspectiva venirii lui Hristos în lume, în glorie şi putere, pentru a duce poporul la odihnă. Astăzi este o zi de har şi de mântuire pentru a avea parte de gloria lui Hristos în lumea viitoare. Într-o zi de binecuvântare ca aceasta, ei sunt atenţionaţi ca nu cumva să urmeze pilda de neascultare a părinţilor lor, atunci când aceştia au străbătut pustia. Israel părăsise Egiptul şi-L urmase pe Iahve prin pustia care era plină de pericole, un ţinut în care doar încrederea în Dumnezeu îi putea păstra până la sfârşit. Patruzeci de ani au văzut lucrările de putere ale lui Dumnezeu şi îndurarea Lui care a îngrijit de toate nevoile lor, păzindu-i de orice pericol. Însă, chiar în ciuda celor mai evidente dovezi ale prezenţei Lui, ei L-au pus la încercare spunând: „Este Domnul între noi, sau nu?“ (Exod 17:7 ). Astfel ei au dovedit că aveau inimi împietrite, insensibile la manifestările bunătăţii lui Dumnezeu. Căutând să împlinească doar propriile lor pofte şi fiind ignoranţi faţă de căile lui Dumnezeu, ei au dovedit clar că, indiferent de mărturisirea pe care au făcut-o, nu au avut în mod real încredere în Dumnezeu. De aceea Dumnezeu a spus: „Nu vor intra în odihna Mea“.

Versetele 12 şi 13. În aceste versete, atenţionările din Psalmul 95 sunt aplicate creştinilor mărturisitori. Trebuie să „luăm seama“ ca nu cumva, printr-o inimă rea a necredinţei, să ne abatem de la Dumnezeul cel viu, pentru a ne pune din nou încrederea în forme moarte. Am dovedi astfel că, indiferent ce mărturisire am fi făcut, sufletul nu s-a încrezut cu adevărat în Hristos şi în harul care asigură celui credincios mântuirea şi salvarea prin lucrarea completă a Lui. Oricum, tema care este avută în vedere nu se referă în primul rând la introducerea formelor iudaice în viaţa creştină, indiferent cât de rău este acest lucru, ci la renunţarea completă la Hristos şi întoarcerea înapoi la iudaism, acest din urmă lucru însemnând apostazie.

Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm seama nu doar la noi înşine, ci să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, atât timp cât încă mai este o zi de har şi de mântuire, ca nu cumva vreunul să fie împietrit prin înşelăciunea de a-şi face propria voie. Aici nu se vorbeşte de înşelăciunea de a comite păcat, indiferent cât de serios ar fi acest lucru, pentru că un păcat atrage după sine altul; ci de principiul păcatului care este fărădelege. Realizăm prea puţin felul în care se împietresc inimile noastre atunci când ne împlinim propria voinţă. În consecinţă, suntem îndemnaţi să luăm seama la noi înşine, dar şi să îngrijim unii de alţii. Dragostea nu poate sta indiferentă faţă de un frate care alunecă tot mai mult pentru că îşi face propria voie.

Versetele 14-19. Credincioşii nu sunt doar Casa lui Dumnezeu, sunt de asemenea însoţitori ai lui Hristos. Aici nu se prezintă Trupul lui Hristos, nici mădularele Trupului unite cu Capul prin Duhul Sfânt, adică acea poziţie în care nimic nereal nu poate intra. Ceea ce se prezintă aici este mărturisirea, care poate fi reală, dar poate fi şi falsă. Din acest motiv se spune: „...dacă, într-adevăr, ţinem cu tărie, până la sfârşit“. Această încredere nu este bazată pe vreun lucru din noi înşine, care n-ar însemna altceva decât dreptatea proprie, ci încrederea de care se vorbeşte aici este întemeiată pe lucrarea Domnului Isus, pe jertfa Lui ispăşitoare şi pe acceptarea eficacităţii lucrării Sale. Nu suntem învinuiţi pentru că avem o astfel de încredere; din contră, suntem îndemnaţi să o păstrăm cu tărie.

Referindu-se din nou la Israel în pustie, scriitorul pune trei întrebări răscolitoare pentru a scoate la iveală împietrirea, păcatul şi necredinţa lui Israel. Prima: cine au fost cei care L-au provocat, atunci când au auzit Cuvântul lui Dumnezeu vorbind despre o odihnă viitoare? Au fost doar câţiva din popor? Vai, au fost o mulţime, „toţi cei care au ieşit din Egipt“! A doua: cine L-a întristat pe Dumnezeu patruzeci de ani? Cei care în împietrirea inimii lor au ales calea propriilor păcate. A treia: cui a jurat El că nu vor intra în odihna Lui? Acelora care nu au crezut. Astfel învăţăm că rădăcina păcatului era necredinţa. Necredinţa i-a condus la păcat, iar păcatul le-a împietrit inimile.

sursa: https://comori.org/