Categorie: Cartile Bibliei
Afară din tabără - Evrei 13
Marele scop al Epistolei către Evrei este să-L prezinte pe Hristos în glorie ca Marele nostru Preot, care aduce mulţi fii la glorie. Un sumar al conţinutului ei va face acest lucru şi mai clar:
Capitolele 1 şi 2 ne prezintă gloriile Persoanei lui Hristos şi locul Lui în cer.
Capitolele 3-8 ni-L prezintă pe Hristos ca Marele Preot care-Şi susţine poporul care se află pe pământ şi care călătoreşte către cer.
Capitolele 9-10.18 ne prezintă jertfa lui Hristos, deschizând cerul pentru cel credincios şi făcându-l pe cel credincios potrivit pentru cer.
Capitolul 10.19-23 ne arată că avem acces în cer, unde este Hristos, chiar în timp ce suntem aici.
Capitolul 11 ne trasează calea credinţei care duce la Hristos în cer.
Capitolul 12 ne prezintă diferitele mijloace folosite de Dumnezeu ca să ne ţină picioarele pe calea credinţei.
Capitolul 13 ne arată cum calea cerească ne scoate afară din lumea religioasă şi faptul că, în timpul de acum, partea celor care aparţin cerului este ocara.
În această epistolă, Hristos este privit ca fiind în cer, iar credincioşii sunt priviţi ca un popor ceresc - părtaşi chemării cereşti - parcurgând calea care începe pe pământ şi sfârşeşte în cer.
În acest ultim capitol al epistolei ni se reaminteşte că suntem încă în trup şi, din acest motiv, putem fi supuşi lanţurilor şi chinurilor; suntem încă în relaţii ce ţin de această viaţă, care trebuie respectate; avem nevoi temporale, care trebuie rezolvate. Însă, chiar dacă suntem văzuţi pe pământ, suntem priviţi ca fiind afară din lumea religioasă. Dacă împărţim cu Hristos locul de favoare în cer, trebuie să fim gata să acceptăm locul Lui de ocară pe pământ. Dacă avem privilegiul să mergem dincolo de perdea, avem de asemenea privilegiul şi obligaţia să ieşim afară din tabără. De aceea, îndemnurile din acest capitol sunt direcţionate în întregime pentru a asigura o conduită potrivită pentru aceia care împart cu Hristos locul acesta de ocară pe pământ. Este bine să remarcăm că aceste îndemnuri cu privire la relaţiile de viaţă arată clar că a fi afară din tabără nu înseamnă că suntem în afara a ceea ce este natural.
Versetele 1 şi 2. Primul îndemn pleacă de la presupunerea că cercul creştin este guvernat de dragoste. Aceasta nu este dragostea naturală, ca aceea pe care o manifestăm faţă de cei cu care suntem în legături naturale, legături care îşi au locul lor legitim, ci este vorba de dragostea frăţească, partea acelora care sunt legaţi împreună ca fraţi în Hristos. Suntem îndemnaţi să luăm seama ca dragostea frăţească „să rămână“. Există pericolul ca dragostea, care este testată prin încercări speciale sau prin persecuţii, să slăbească în viaţa de fiecare zi, între aceia care sunt în contact zilnic unii cu ceilalţi. Datorită acestui contact zilnic ajungem să ne cunoaştem unii altora micile slăbiciuni şi particularităţi din viaţă, iar aceasta ne poate răci dragostea unii faţă de alţii. Dragostea este testată cel mai mult faţă de aceia cu care suntem în contact mai strâns. În astfel de situaţii suntem îndemnaţi să luăm aminte ca dragostea frăţească să continue şi să exprimăm aceasta în mod practic prin ospitalitate.
Versetul 3. Această dragoste frăţească se poate manifesta având părtăşie practică cu cei din poporul Domnului care se găsesc în lanţuri din pricina lui Hristos sau care suferă împotrivire. Suntem îndemnaţi să ne amintim că şi noi avem trupuri care pot ajunge în lanţuri ori în împrejurări potrivnice.
Versetul 4. Mai mult, aici jos suntem în relaţii care ţin de această viaţă. Căsătoria, care este cea mai intimă dintre toate legăturile umane, nu trebuie dispreţuită, ci respectată şi păstrată în curăţie. Orice violare a sfinţeniei înainte de căsătorie sau a legăturii căsătoriei va atrage o dreaptă judecată, fie guvernamentală, fie eternă (în cazul celor necredincioşi).
Versetele 5 şi 6. Pe lângă acestea, avem şi diverse nevoi temporale. Suntem îndemnaţi să veghem ca ele să nu ne conducă la lăcomie. Trebuie să fim mulţumiţi cu împrejurările în care Dumnezeu ne-a aşezat. Motivaţia pentru acest lucru este foarte binecuvântată: oricare ar fi împrejurările prin care trecem, Domnul este cu noi. El a spus: „Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi“. Dacă Domnul ne dă o astfel de încurajare, putem să spunem cu îndrăzneală: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi poate face omul?“.
Versetul 7. Suntem îndemnaţi să ne amintim de conducătorii noştri - aceia care au părăsit această scenă. Cuvântul „amintiţi-vă“ este un cuvânt diferit de cel tradus la fel în versetul 3. Acolo am fost îndemnaţi să ne amintim de aceia care trec prin suferinţă; aici suntem îndemnaţi să ne amintim de aceia pe care am putea să-i uităm. Ei sunt vrednici de amintirea noastră pentru că ne-au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, suntem îndemnaţi să luăm aminte la sfârşitul purtării lor. Dacă ei ne-au vorbit din Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu au făcut această slujbă ca să ne atragă spre ei înşişi, ci spre Hristos care Se află în cer. Suntem îndemnaţi să le imităm credinţa - nu particularităţile, stilul, sau slujba lor.
Versetele 8 şi 9. În versetele 8 şi 9 trecem de la conducătorii care nu mai sunt cu noi la Isus Hristos care rămâne. Unii părăsesc acest pământ, alţii se schimbă, dar „Isus Hristos este Acelaşi ieri şi azi şi în veci“. Uneori vorbim de oameni ai lui Dumnezeu care au trăit mai înainte şi spunem că, odată cu plecarea lor, am fi rămas fără resurse. Vorbind aşa, suntem în pericol să-L desconsiderăm pe Hristos, chiar dacă facem acest lucru neintenţionat. Ei au trecut, însă Hristos rămâne, cu dragostea perfectă a inimii Lui şi cu puterea perfectă a mâinii Lui. De asemenea El este Capul, care are înţelepciune perfectă în ce priveşte Trupul Său. Nu există vreo dificultate cu privire la care El să nu ne poată ajuta să o învingem, nici vreun pericol de care să nu ne poată păzi şi nici vreo altă problemă care ar putea interveni şi El să nu o poată rezolva. El este Sprijinul nostru, iar orice resursă pe care o avem, ca de altfel tot ce avem, este în El. Cu această prezentare a lui Hristos ca Cel neschimbat a început epistola şi tot cu ea se încheie. În primul capitol, El este prezentat ca Cel care rămâne şi ca Cel neschimbat - „Tu rămâi“ şi „Tu eşti Acelaşi“. Alţii au trecut, dar El rămâne; alţii s-au schimbat, dar El este Acelaşi. Înţelegând deci că resursele noastre sunt în Hristos, să nu ne lăsăm „abătuţi de învăţături felurite şi străine“. Ne gâdilă cumva urechea să ascultăm „o nouă învăţătură“, cum spun oamenii? Să luăm seama: o cercetare permanentă după ceva nou ne va abate de la Isus Hristos.
Harul activ al lui Hristos este ceea ce întăreşte şi susţine sufletul, nu învăţături diferite şi străine, care par a fi o hrană intelectuală, însă slujesc doar minţii şi de aceea nu aduc niciun profit celor care se ocupă cu ele. Carnea, în deşertăciunea ei, are o permanentă poftă după lucruri noi, căutând să se înalţe pe sine prin prezentarea adevărului într-un fel care este diferit de tot ceea ce a fost prezentat înainte. Rezultatul este că acei fraţi conducători care au fost mai înainte sunt dispreţuiţi, Isus Hristos Îşi pierde locul ca Obiectul neschimbat care trebuie să stea înaintea sufletului, iar noi suntem „abătuţi“ prin învăţături străine.
Astfel suntem conduşi la marea temă a capitolului - locul pe care Hristos Îl are aici jos în vieţile noastre. Am învăţat adevărul că El este cu noi; am învăţat şi Cine este acea Persoană glorioasă care este cu noi; acum trebuie să învăţăm unde Se află El în ce priveşte lumea religioasă, pentru ca să ne luăm locul alături de El.
Versetele 10-12. Pentru a introduce această mare temă, apostolul face un contrast între iudaism şi creştinism. În iudaism exista o apropiere de Dumnezeu exterioară, vizibilă, în care naţiunile, ca atare, nu aveau drept să participe. Acum, altarul - modul de apropiere de Dumnezeu - aparţine exclusiv creştinilor, iar la acest altar, cei de pe terenul iudaic nu au niciun drept. Din capitolul 9:14 am învăţat că Hristos, „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu“, ca în acest fel noi să putem avea conştiinţele curăţite de faptele moarte, ca să-I putem sluji Dumnezeului celui viu. Şi vom găsi în versetul 15 al capitolului nostru, care este o continuare a versetului 10, următorul îndemn: „Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Acum altarul nostru este Hristos şi crucea Lui. Jertfa care a rezolvat problema păcatului este mijlocul prin care credinciosul se apropie de Dumnezeu ca închinător. Este evident că aceia care se agăţau de altarele iudaismului dispreţuiau jertfa măreaţă a lui Hristos. Ei se agăţau de umbre şi ignorau esenţa. Este clar că astfel nu aveau nicio parte la altarul creştin - Hristos şi jertfa Lui.
Comunitatea iudaică a fost poporul vizibil al lui Dumnezeu pe pământ, popor format din sămânţa lui Avraam. Deci condiţia pentru a avea parte la acest sistem religios era naşterea naturală din linia lui Avraam. Nu se ridica problema naşterii din nou. În sistemul iudaic, Dumnezeu a testat omul aşa cum este el din punct de vedere natural. Acele ceremonii strălucitoare, ritualuri elaborate şi construcţii impresionante erau adaptate să facă apel la mintea omului natural. Iudaismul a fost o religie materială, cu un sanctuar material şi cu o slavă pentru acest pământ. Acel sistem nu atrăgea nicio ocară; din contră, el oferea omului o poziţie în această lume şi o parte pe pământ; însă sistemul, ca atare, nu-i oferea omului nicio parte în cer.
Ce diferit este creştinismul! Acesta ne binecuvântează cu orice binecuvântare în locurile cereşti, în Hristos. El ne oferă un loc minunat în cea mai strălucitoare parte din universul lui Dumnezeu - un loc de infinită binecuvântare care poate fi preţuit cu adevărat doar prin Hristos Însuşi, care S-a înfăţişat chiar în cer, înaintea feţei lui Dumnezeu pentru noi. Însă, dacă creştinismul ne oferă locul lui Hristos în cer, el ne oferă de asemenea locul lui Hristos pe pământ. Bogăţiile lui Hristos în cer implică ocara lui Hristos pe pământ. Locul cu Hristos acolo sus implică locul afară din tabără, la Hristos, aici, jos. Astfel, sistemul iudaic este exact opusul creştinismului. Iudaismul a dat omului un loc pe pământ, dar niciun loc în cer; creştinismul oferă credinciosului un loc măreţ în cer, dar niciun loc pe pământ, cu excepţia celui de ocară.
Care este deci locul lui Hristos pe pământ? Acesta ne este prezentat clar în acest pasaj prin cuvântul „afară“, folosit de trei ori în versetele 11-13. În versetul 11 avem expresia „afară din tabără“, în versetul 12, „dincolo de poartă“, iar în versetul 13, din nou, „afară din tabără“.
Ce trebuie să înţelegem prin expresia „afară din tabără“? Putem înţelege mai bine acest lucru dacă ţinem cont de faptul că versetul 11 ne prezintă ante-tipul, versetul 12, pe Hristos, care este tipul, şi versetul 13, aplicaţia practică pentru creştin. În privinţa ante-tipului, sunt spuse două lucruri pe care le avem prezentate mai detaliat în Levitic 4 , capitol la care se referă versetul 11. Din acel pasaj învăţăm că, după ce viţelul era înjunghiat, preotul avea să-şi înmoaie degetul în sânge şi să stropească înaintea Domnului în sanctuar; apoi trupul era dus afară din tabără, într-un loc curat, unde era ars (Levitic 4:6,12 ).
Tabăra era compusă dintr-un popor care avea relaţii vizibile cu Dumnezeu. „Afară din tabără“ este un loc unde nu este recunoscută nicio relaţie cu Dumnezeu sau cu omul. Acesta este fie locul judecăţii din partea lui Dumnezeu, fie locul de ocară din partea omului. Privit în lumina judecăţii, acesta este un loc al părăsirii - un loc fără Dumnezeu. Este „întunericul de afară“ în care nu poate pătrunde nici măcar o rază de lumină, unde nu este nicio încurajare, nicio compasiune sau susţinere şi nicio milă care să aline durerea. Jertfa pentru păcat arsă „afară din tabără“ ilustra clar felul în care Dumnezeu judeca păcatul. În acest loc a mers Domnul Isus. Ca să poată sfinţi poporul cu propriul Său sânge, El a suferit afară din tabără sau, aşa cum spune Cuvântul, „dincolo de poartă“, deoarece la moartea lui Hristos cetatea a luat locul taberei. Pentru ca noi să putem avea parte de locul binecuvântării dincolo de perdea, a trebuit să ia El locul nostru de judecată în afara taberei. Povara păcatelor noastre impunea ca ele să fie purtate înainte ca noi să avem o poziţie separată de ele şi astfel să putem trăi pentru plăcerea şi lauda lui Dumnezeu.
Trebuie să contemplăm cu inimi pline de adorare faptul uimitor că Hristos a coborât adânc în întuneric şi că a scos acel strigăt solemn: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“. Să medităm la ceea ce a însemnat acest lucru: El, Cel drept - Singurul drept - părăsit de Dumnezeu. Niciodată, mai înainte de acel moment sau de atunci încoace, nu a existat o astfel de moarte. Când l-a mai părăsit Dumnezeu pe cel drept? Părinţii s-au încrezut în Iahve şi au fost scăpaţi (Psalmul 22:4 ). Alţii au suferit batjocuri şi biciuiri, lanţuri şi închisoare; alţii au fost în lipsă, necăjiţi şi chinuiţi, însă nu au fost părăsiţi de Dumnezeu. În mijlocul suferinţelor ei au fost susţinuţi prin har, întăriţi prin Duhul lui Dumnezeu şi încurajaţi prin conştienţa prezenţei Domnului. Lumina cerului şi dragostea Tatălui au umplut în aşa fel sufletul lor în mijlocul suferinţelor martirajului, încât au plecat din lume cu inimi pline de bucurie şi având cântări pe buze - niciunul nu a fost părăsit. Însă aici este Unul care a fost părăsit, Unul care I-a spus lui Dumnezeu: „De ce stai departe de salvarea Mea?“, Unul care a strigat către Dumnezeu, dar care, în urma strigătului Său, a trebuit să spună: „Tu nu-Mi răspunzi“. Părăsit de Dumnezeu, a rămas fără niciun ajutor şi fără niciun răspuns din partea Lui.
Dar de ce a fost El părăsit? Numai Cel care strigase aşa mai înainte poate să dea şi răspunsul - „Tu eşti Cel Sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel“. Dumnezeu este sfânt; acesta este răspunsul perfect cu privire la cauza părăsirii Celui care a stat pe cruce; nu este doar urmarea faptului că omul era rău, ci că Dumnezeu este sfânt. Acela care era drept în mod desăvârşit şi care a gustat acea înspăimântătoare părăsire pe cruce L-a avut înainte pe Dumnezeu şi nu pe om. A fost marele plan al lui Dumnezeu să locuiască în mijlocul laudelor poporului - a unui popor care prin lucrarea lui Hristos a fost făcut potrivit pentru a sta înaintea feţei lui Dumnezeu. Ca să câştige acest popor pe care Dumnezeu Şi l-a dorit, a fost nevoie ca Hristos să fie părăsit. Când sufletul Lui a fost făcut o jertfă pentru păcat, plăcerea lui Iahve a început să prospere în mâna Lui. În veşnicie va exista înaintea lui Dumnezeu un popor care va sluji de laudă gloriei harului Său, dincolo de perdea, şi acest lucru va fi posibil datorită faptului că odată, în timp, Isus a fost părăsit afară din tabără.
Versetul 13. Acum ajungem la îndemnuri practice: „Să ieşim la El, afară din tabără“. Trebuie să remarcăm cu grijă că acum acest loc nu mai este văzut ca loc al judecăţii din partea lui Dumnezeu, ci doar ca loc al ocării din partea omului. Noi nu suntem chemaţi să ieşim afară din tabără sub judecata lui Dumnezeu, ci suntem chemaţi să mergem afară având parte de ocară din partea oamenilor, ocară pe care trebuie să o gustăm din plin. El a suferit ca jertfă sfântă sub judecata lui Dumnezeu; El a răbdat ca un martir liniştit sub ocara oamenilor. Noi nu putem să avem vreo parte în suferinţele pe care El le-a purtat sub judecata lui Dumnezeu, însă este privilegiul nostru să luăm parte la dispreţul pe care El l-a suferit de la oameni. El a mers afară din tabără să sufere judecata noastră; noi mergem afară din tabără să suferim ocara Lui.
Toate acestea fac loc unei întrebări: Ce a atras ocara asupra lui Hristos? Psalmul 69:7-9 ne oferă răspunsul. Acolo Îl auzim pe Domnul spunând: „Pentru că râvna casei Tale M-a mistuit“. El a dovedit râvnă pentru Dumnezeu în mijlocul unei naţiuni care L-a urât pe Dumnezeu şi, ca urmare, a fost tratat ca un „străin“ şi ca un „necunoscut“. Râvna Lui L-a condus afară în locul ocării şi ruşinii. El a fost reprezentantul lui Dumnezeu într-o lume care L-a urât pe Dumnezeu. Prezenţa Lui în mijlocul oamenilor le-a dat ocazia acestora să-şi exprime ura. Ei au dat frâu liber urii lor faţă de Dumnezeu manifestând-o asupra lui Hristos, aşa cum Domnul a spus: „Pentru Tine am purtat Eu dispreţul“, şi iarăşi: „Insultele celor ce Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea“.
Creştinul este chemat să accepte şi el locul pe care omul I l-a dat lui Hristos şi astfel să meargă afară din sistemul religios care apelează la omul natural, sistem care în acest pasaj este numit tabără. Tabăra, aşa cum am văzut, era compusă dintr-un popor care avea o relaţie exterioară cu Dumnezeu şi în care exista o ordine pământească a preoţiei care stătea între popor şi Dumnezeu. Ea avea un sanctuar pământesc şi un ritual stabilit. Aceste lucruri au fost prezentate pe scurt în capitolul 9:1-10, unde de asemenea s-a spus că jertfele nu ofereau acces la Dumnezeu şi nici nu curăţau conştiinţa aceluia care slujea astfel; şi putem adăuga că în acel sistem nu era de purtat vreo ocară.
În contrast cu tabăra iudaică, creştinismul este format din oameni care au o relaţie de viaţă cu Dumnezeu prin naşterea din nou, nu doar o relaţie exterioară bazată pe naşterea naturală. În loc să mai existe un grup pus deoparte pentru a fi preoţi, toţi creştinii sunt preoţi. În locul sanctuarului pământesc, creştinul are cerul însuşi. Mai mult, creştinismul oferă o conştiinţă curăţită şi acces la Dumnezeu. În loc de a face apel la omul natural, acesta pune complet deoparte omul în carne şi, ca urmare, atrage ocara lui Hristos într-o lume care L-a lepădat.
Ţinând cont de aceste diferenţe caracteristice dintre tabăra iudaică şi creştinism, putem testa cu uşurinţă marile sisteme religioase din creştinătate. Aceste biserici naţionale sau de altă formă poartă caracteristicile taberei sau ale creştinătăţii? Din nefericire, adevărul ne obligă să admitem că ele sunt întocmite după modelul taberei. Ele au sanctuarele lor pământeşti şi ordinea lor specifică, cu preoţi stabiliţi în chip omenesc, care stau între popor şi Dumnezeu. Mai mult, aceste sisteme nu pot oferi o conştiinţă curăţită sau o apropiere de Dumnezeu chiar în cer. Ele consideră capabil omul în carne, fac apel la acesta, sunt întocmite în aşa fel încât să-l recunoască şi, în consecinţă, nu mai există nicio ocară.
Putem oare să concluzionăm că aceste sisteme sunt „tabăra“? Strict vorbind, ele nu sunt. Într-un anume fel însă, ele sunt mai rele decât tabăra, întrucât sunt doar imitaţii întocmite după modelul taberei, cu unele adaosuri creştine. La origine, tabăra a fost stabilită de Dumnezeu, iar în starea ei coruptă la care a ajuns a fost lepădată de El. Aceste mari sisteme creştine au fost inventate de oameni, deşi putem admite că foarte adesea ei au fost oameni sinceri şi evlavioşi, care au lucrat cu cele mai bune intenţii. Prin urmare, dacă îndemnul dat credincioşilor iudei a fost de a ieşi afară din tabără, cu cât mai mult este nevoie de acest îndemn pentru credinciosul din ziua de astăzi, deoarece acesta din urmă trebuie să părăsească ceea ce este doar o imitaţie a taberei.
Totuşi, se poate ridica o dificultate în mintea multora datorită faptului că în aceste sisteme religioase se găseşte un mare număr de credincioşi adevăraţi. S-ar putea argumenta: „Poate fi greşit să rămâi în sisteme în care sunt mulţi credincioşi adevăraţi?“. Ca replică la această dificultate întrebăm: „Trebuie să fim guvernaţi de ceea ce fac creştinii, sau de ceea ce spune Dumnezeu?“. Cu siguranţă că ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este obligaţia supremă pentru orice credincios. Dacă alţii nu au lumina acestui Cuvânt, ori nu au curajul de a face faţă ocării şi suferinţei pe care o atrage ascultarea, trebuie să rămânem şi noi în acea poziţie pe care Cuvântul lui Dumnezeu o condamnă? Cu siguranţă, nu.
Mai mult, în timp ce este adevărat că în mijlocul acestor mărturisitori lipsiţi de viaţa din Dumnezeu care formează aceste sisteme sunt şi sfinţi devotaţi, aceasta nu este datorită locului în care ei se află, ci mai degrabă dovedeşte că harul suveran al lui Dumnezeu lucrează pentru binecuvântarea sufletelor, în ciuda sistemelor cărora ei le aparţin. Astfel de sfinţi nu sunt produsul sistemelor în care se află şi nici nu transmit caracterul lor sistemului de care aparţin. Cineva a spus că astfel de credincioşi sunt o ilustraţie izbitoare a rămăşiţei credincioase din Tiatira. Acea biserică a fost caracterizată prin prezenţa Izabelei şi a copiilor ei. Însă au existat unii în Tiatira care nu erau copii ai Izabelei. Ei nu erau produsul acelui sistem rău, nici nu transmiteau caracterul lor acestuia. Aceasta se pare că este poziţia credincioşilor care rămân în aceste sisteme create de om; şi, deşi trebuie să-i îngăduim pe unii ca aceştia cu toată dragostea, totuşi, în faţa îndemnului clar de a ieşi afară din tabără, poziţia lor este contrară Cuvântului; iar consecinţele sunt foarte serioase. Nu este treaba noastră să judecăm motivele care îi reţin pe mulţi credincioşi să părăsească astfel de sisteme. Necunoaşterea adevărului, lipsa unei credinţe simple, frica de oameni, teama de consecinţe, pierderea recunoaşterii poziţiei religioase, ca să nu mai vorbim de alte motive josnice, i-ar putea face pe mulţi să dea înapoi în faţa acestei perspective. Oricum, poate cel mai răspândit motiv pentru care mulţi credincioşi rămân în aceste sisteme este teama firească pe care o avem cu toţii de a purta ocara. A ne ocupa locul afară din marile sisteme religioase ale creştinătăţii, în compania unui Hristos lepădat şi a acelor sărmane persoane slabe şi dispreţuite de această lume, este un lucru care atrage dispreţ. Toţi caută să evite acest drum.
Nu există oare nicio putere care să ne facă capabili să biruim această teamă de dispreţ? În mod sigur există! Ea se află în dragostea faţă de Hristos. De aceea, îndemnul este „Să ieşim la El, afară din tabără“. Acest cuvânt este de cea mai mare importanţă, deoarece el ne oferă un motiv corect pentru a părăsi tabăra. Părăsind doar ceea ce am înţeles că este rău nu este un motiv suficient, care să ofere prin el însuşi sentimentul unei vieţi creştine împlinite. Nimeni nu poate să trăiască o viaţă normală fugind tot timpul de rău. Ieşirea afară din tabără implică, într-adevăr, separarea de rău, dar este cu mult mai mult - este separarea spre Hristos. Acesta este acel fel de separare care ne pune înainte un obiect pozitiv.
Mai mult, dacă separarea nu este pentru Hristos, atunci motivul ei nu poate fi decât unul sectar; aceasta ar însemna să părăseşti o tabără pentru a face alta mai bună. Într-adevăr, aceasta este istoria reală a marilor diviziuni creştine. Copii adevăraţi ai lui Dumnezeu au realizat răul şi corupţia cu care erau în legătură şi, pentru că au dorit să ţină cu tărie anumite adevăruri importante, au rupt legăturile rele în care se aflau şi au format un grup care să protesteze împotriva răului şi care să menţină adevărul. Însă prin aceste acţiuni nu au făcut decât să formeze o nouă tabără care, odată cu trecerea timpului, a ajuns la fel de rea ca tabăra pe care au părăsit-o la început. Oricât de preţios ar fi adevărul, chiar dacă el ar fi cu privire la venirea Domnului, cu privire la prezenţa şi locuirea Duhului Sfânt, sau adevărul cu privire la un singur Trup, dacă ne separăm de sistemele din jurul nostru doar pentru a ţine aceste adevăruri, atunci formăm doar o altă sectă. Credincioşii au fost preocupaţi cu privire la urmărirea sfinţeniei şi unii s-au despărţit formând un grup al perfecţioniştilor; au fost treziţi cu privire la adevărul despre Duhul Sfânt şi au format un grup penticostal; au fost treziţi cu privire la adevărul despre venirea Domnului şi au format grupul aşteptătorilor (adventiştilor); au vrut să ţină adevărul despre un singur trup şi în dorinţa de a ţine acest adevăr binecuvântat au alunecat formând o sectă.
Există un singur fel, şi doar unul, prin care ne putem menţine în separare de rău şi putem păstra adevărul fără sectarism, anume ieşind afară din tabără „la El“. El este Capul Trupului şi toate sistemele omeneşti, prin chiar structura lor, au rezultat din faptul că nu s-au ţinut de Cel care este Capul (Coloseni 2:19 ). Este deosebit de importantă şi instructivă, şi totodată foarte solemnă, atenţionarea din acele cuvinte binecuvântate ale Domnului: „Cine nu adună cu Mine risipeşte“ (Luca 11:23 ). Preaiubitul slujitor al Domnului, J. N. Darby, comentând acest verset, a spus: „Centrul care se potriveşte lui Dumnezeu este Hristos, nu creştinii. Noi, putem strânge împreună pe creştini, dar dacă aceasta nu se face avându-L pe Hristos în vedere, este doar risipire. Dumnezeu nu recunoaşte alt centru de unire în afara Domnului Isus Hristos. El Însuşi este Obiectul rânduit de Dumnezeu, şi nimic altceva în afara lui Hristos nu poate fi centrul. Orice nu este strângere în jurul acestui Centru, orice nu este de la El şi pentru El, este risipire. Poate exista strângere, dar dacă nu este „cu Mine“, aceasta este risipire. Prin natura noastră suntem atât de sectari, încât avem nevoie să veghem permanent la acest capitol. Nu pot face din Hristos centrul eforturilor mele dacă nu este mai întâi centrul gândurilor mele“.
Ştim că Domnul a promis că va fi cu orice răscumpărat al Său în mod individual, dar nu există nicio promisiune că El va aproba prin prezenţa Sa sistemele religioase, chiar dacă în ele se găsesc mulţi din cei care Îi aparţin Lui; din contră, El este afară în locul ocării. El este cu noi în mod individual, dar suntem şi noi cu El, în mod colectiv? „Să ieşim“ înseamnă un grup strâns doar pentru Hristos.
Versetele 14-21. După ce ne-a îndemnat „să ieşim la El, afară din tabără“, scriitorul prezintă unele binecuvântări şi privilegii care pot fi savurate numai de aceia care ascultă acest îndemn. Vom constata că locul afară din tabără este un loc în care pot fi savurate multe privilegii. Sunt multe îndemnuri scripturistice care sunt imposibil de realizat în mod deplin de către aceia care rămân în sistem. Astfel, am învăţat că cei care se strâng pentru Hristos, afară din tabără, sunt caracterizaţi de următoarele lucruri:
● Ei sunt o ceată de pelerini - „Nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare“. Ne ocupăm cu adevărat acest loc de străini şi călători numai atunci când ieşim afară din tabără. Străin este acela care nu are o cetate statornică aici, iar călător este acela care caută o cetate viitoare. Este adevărat că şi afară din tabără putem falimenta în ce priveşte manifestarea caracterului de străini, însă în tabără este aproape imposibil să fim consecvenţi în manifestarea lui (versetul 14).
● Ei sunt o ceată de închinători - „Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu“. Cât de dificil este să te închini lui Dumnezeu în duh şi în adevăr, aflându-te în tabără! Afară din tabără este posibilă nu doar închinarea individuală, ci şi închinarea colectivă (versetul 15).
● Afară din tabără este locul unde există grijă reciprocă. Prin urmare, suntem îndemnaţi la binefacere şi dărnicie (versetul 16).
● Acesta este un loc unde sufletele veghează unele asupra altora. De aceea trebuie să ascultăm de conducătorii noştri şi să ne supunem acelora care caută binele sufletelor noastre (versetul 17).
● Această ceată este una în care se practică rugăciunea, un loc unde conducătorii care îngrijesc de suflete sunt susţinuţi prin rugăciunile sfinţilor (versetele 18,19).
● Este un loc unde este posibil să faci voia lui Dumnezeu şi astfel să fii plăcut în ochii Lui (versetele 20,21).
● Şi este, de asemenea, o ceată spre gloria Domnului Isus Hristos, „Căruia fie gloria în vecii vecilor“ (versetul 21).
Epistola a început într-un fel foarte binecuvântat, prezentându-L pe Isus în glorie. După aceea ni s-a prezentat o ceată de credincioşi care au fost aduşi la glorie. Acum, la încheierea epistolei, învăţăm că este dorinţa lui Dumnezeu ca aceia care merg spre glorie să-şi ocupe locul afară din tabără împreună cu Hristos aici, jos, şi astfel să slujească de glorie Lui în timp, aşa cum vor face în eternitate.
Cât de binecuvântat este acest adevăr, aşa cum este el prezentat în Scriptură, cu privire la o ceată de credincioşi care au ieşit la Hristos afară din tabără, purtând ocara Lui! Ei au caracterul de călători; sunt caracterizaţi de închinare; sunt în locul unde există grijă reciprocă cu privire la trupuri şi suflete, unde sunt înălţate rugăciuni, unde Dumnezeu Îşi poate găsi plăcerea şi unde Hristos este glorificat. Cât de puţin ne caracterizează aceste lucruri! Totuşi, în ciuda căderilor noastre, să înaintăm căutând să corespundem acestui adevăr şi să nu ne mulţumim cu un standard inferior!
sursa: https://comori.org/