Epistola a doua către Corinteni. Capitolul 13 J. N. Darby

Categorie: Cartile Bibliei
 

Amânarea vizitei lui Pavel

Pavel venea la Corint a treia oară. Totul trebuia dovedit pe mărturia a doi sau trei martori, iar de data aceasta el nu avea să-i cruţe (versetele 1,2). El le-a spus: „Această a treia oară vin la voi … Am spus mai înainte, când eram prezent a doua oară, şi spun mai dinainte, fiind acum absent“; pentru că fusese la Corint o dată şi ar fi trebuit să treacă pe acolo mergând în Macedonia, dar nu a trecut, din cauza stării corintenilor. Dar această a treia oară el urma să vină; a doua oară el intenţionase să vină şi nu venise; iar acum, când era absent, le spune că urma să vină din nou şi să nu-i cruţe.

Dilema în faţa căreia au fost puşi corintenii: dacă puneau la îndoială apostolatul lui Pavel, puneau la îndoială autenticitatea credinţei lor

Apoi apostolul încheie cu subiectul lucrării sale, prezentând un gând care îi făcea de ruşine pe cei care puneau sub semnul întrebării slujirea lui: dacă Hristos nu vorbise prin el, atunci Hristos nu era în ei, iar dacă Hristos era în ei, atunci El trebuie să fi vorbit prin Pavel, pentru că prin el se întorseseră ei la Dumnezeu. „Pe voi înşivă cercetaţi-vă, dacă sunteţi în credinţă; pe voi înşivă încercaţi-vă: nu recunoaşteţi cu privire la voi înşivă că Isus Hristos este în voi?“ (versetul 5). Corintenii nu gândeau nicidecum că ar fi dezaprobaţi, şi acest raţionament sau, mai curând, această sugestie trebuia să îi încurce şi să-i facă să se ruşineze de opoziţia lor stupidă faţă de apostol şi de dispreţul necuvenit pe care i-l arătau. Ce nebunie din partea lor să se lase seduşi de un gând care, fără îndoială, îi înălţa în propriii lor ochi, dar care, punând sub semnul întrebării apostolatul lui Pavel, răsturna în mod necesar propriul lor creştinism!

Dorinţa neprefăcută a apostolului pentru binecuvântarea corintenilor

Porţiunea din versetul 3 care începe cu cuvintele: „care nu este slab faţă de voi…“, împreună cu versetul 4 constituie o paranteză cu privire la caracterul slujbei lui Pavel, potrivit cu principiile prezentate în capitolul precedent, adică cu slăbiciunea şi cu tot ceea ce atrage dispreţ din partea omului, precum şi cu puterea de la Dumnezeu. Principiul este acesta: Hristos a fost crucificat în slăbiciune şi a fost înviat prin puterea divină. Dacă apostolul era în el însuşi slab, el era în Hristos şi trăia în Hristos prin aceeaşi putere a lui Dumnezeu care se manifesta faţă de corinteni. Oricare ar fi fost starea lor, el avea încrederea că ei cunoşteau că el nu era dezaprobat şi se ruga lui Dumnezeu ca ei să nu facă nimic rău, nu pentru ca el să nu fie dezaprobat din cauza aceasta, adică să fie socotit nedemn de slujba lui, pentru că aici este vorba de slujbă, ci pentru ca ei să facă binele, chiar dacă ar fi fost ca el să fie dezaprobat, căci nu putea face nimic împotriva adevărului, ci numai pentru adevăr. El nu stăpânea peste corinteni pentru interesul lui personal, ci era mulţumit să fie slab, astfel ca ei să fie tari, deoarece dorea desăvârşirea lor (versetul 9). Dar, aşa cum spusese, el le scria fiind absent, pentru ca, atunci când avea să fie prezent, să nu fie nevoit să lucreze cu severitate, potrivit cu autoritatea pe care i-o dăduse Domnul spre zidire, şi nu spre dărâmare.

O încheiere mişcătoare şi plină de dragoste

El le-a scris ceea ce inima lui, umplută de Duhul Sfânt şi îndrumată de El, îl îndemnase. Îşi descărcase inima şi acum, obosit de efort, dacă putem spune aşa, el încheie epistola cu câteva cuvinte scurte. „Bucuraţi-vă, desăvârşiţi-vă, fiţi încurajaţi, gândiţi la fel, fiţi în pace“ (versetele 11). Orice ar fi fost, aceasta dorea el pentru ei şi, de asemenea, ca Dumnezeul dragostei şi al păcii să fie cu ei. El rămâne la această dorinţă, îndemnându-i să se salute unul pe altul cu afecţiune, salutându-i el însuşi şi rugându-se ca harul Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Duhului Sfânt să fie cu ei.

sursa: https://comori.org/