Categorie: Invataturi biblice
În versetul 1, „Cuvântul Domnului” era predicarea apostolului, fie în mijlocul lor, fie în afară. În v.4, ceea ce apostolul poruncise erau poruncile Domnului. În v.6, învăţătura pe care o primiseră de la Pavel era învăţătura Domnului şi Cuvântul lui Dumnezeu (conform 2:15). În v.14, cuvântul lui Pavel, adresat în această epistolă, avea acelaşi caracter.
Pe scurt, cuvântul predicării apostolului era Cuvântul lui Dumnezeu, învăţătura dată de apostol, fie prin viu grai, fie în scris, era adevărul, adică era Cuvântul, în opoziţie cu învăţătura mincinoasă a oamenilor ( 2:2,15 ; 2:13 ).
Să ţinem deci cu credincioşie acest adevăr; el este apărarea noastră în mijlocul apostaziei în creştere; să nu lăsăm să ne fie luată nici cea mai mică părticică, de către teologia raţionalistă modernă. Afirmăm sus şi tare, Cuvântul inspirat, oricare ar fi unealta prin care îl comunică Dumnezeu, şi Cuvântul scris, oricare ar fi pana de care se foloseşte Dumnezeu pentru a-l comunica, au aceeaşi valoare absolută, pentru că amândouă sunt Cuvântul lui Dumnezeu.
Pasajul pe care l-am citit conţine pe de altă parte o încurajare. Tesalonicenii aveau nevoie de mângâiere în mijlocul necazului prin care treceau. Apostolul le arată mai întâi că aveau deja din partea Domnului Isus Hristos şi a lui Dumnezeu Tatăl „mângâiere eternă”. Inimile lor puteau fi mângâiate înţelegând aceasta dinainte. Lazăr, în sânul lui Avraam (Luca 16:25 ) era mângâiat în starea sufletului despărţit de trup, aşteptând învierea; tesalonicenii care fuseseră luaţi înainte de venirea Domnului se bucurau de această mângâiere în sânul Tatălui; dar cei care rămâneau o puteau deja gusta acum, ca legată de odihna care le va fi dată la descoperirea Domnului.
În acelaşi timp cu această mângâiere eternă, primiseră „Bună speranţă prin har”. Speranţa care ne este dată cuprinde trei subiecte care se raportează toate la Persoana lui Hristos: Hristos în cer unde ne-a pregătit un loc (Evrei 6:18 ; 7:19 ); Hristos venind să-i ia pe ai Săi lângă El ( 1:3 , etc.); Hristos arătat în glorie şi noi cu El ( 1:5, 27 ; 1:10 ). Despre acest ultim subiect este vorba în epistola noastră, de aceea mângâierea eternă se leagă aici de speranţă.
Dar apostolul nu cere numai ca Dumnezeu să ne mângâie inimile; doreşte şi ca Dumnezeu să le întărească „în orice faptă şi cuvânt bun”, pentru că aceasta trebuie să caracterizeze umblarea noastră aici jos. La bucuria lucrurilor cereşti trebuie să se adauge practica zilnică a vieţii creştine. Apostolul pune (după cele mai bune învăţături ale textului) lucrarea pe primul loc. Vrea înainte de toate ca viaţa practică a copiilor lui Dumnezeu să fie caracterizată de fapte bune. Aceste fapte sunt cele care sunt făcute pentru Hristos. Ele nu au nici o valoare înaintea lumii, pentru că se adresează Celui pe care lumea nu-L cunoaşte, lui Hristos care numai El le poate aprecia valoarea. Dar mai mult, nu putem, ca lumea, nici să inventăm aceste fapte, nici să le alegem; Însuşi Dumnezeu le pregăteşte pentru noi şi nu avem decât să umblăm în ele (Efeseni 2:10 ).
Cuvintele bune vin apoi. Este mai uşor să vorbeşti decât să acţionezi şi carnea se îngrijeşte puţin să-şi pună faptele în acord cu vorbele. Îi place să flecărească, deseori să spună lucruri bune, chit că nu ţine cont de ele în prcatică; de aceea activitatea creştină ne este recomandată aici în primul rând. Cu toate acestea nu este nicidecum un lucru fără importanţă orice „cuvânt bun” în gura celor care fac fapte bune. Nu este vorba aici de discursuri, ci de cuvinte prin care aducem încurajări, îndemnuri, mângâieri celor întristaţi; prin care Îl punem pe Hristos înaintea inimii preaiubiţilor Săi, prin care în sfârşit putem atinge sufletele încă întristate de Domnul şi le putem aduce viaţa şi mântuirea.
Capitolul 3 ne prezintă un adevăr asupra căruia doresc să insist. Poate vă amintiţi că, în timpul discuţiilor noastre asupra Epistolei întâi, am vorbit de umblarea creştină şi am arătat că această umblare trebuie să fie călăuzită în primul rând de binecuvântările pe care le posedăm: avem Duhul; umblăm prin Duhul. Dragostea lui Dumnezeu este turnată în inimile noastre; umblăm în dragoste. Suntem lumină în Domnul; umblăm potrivit luminii. Avem adevărul; umblăm după adevăr. - Această umblare trebuie să fie călăuzită în al doilea rând de relaţiile noastre. Suntem îndemnaţi să umblăm într-un chip vrednic de Dumnezeu, vrednic de Hristos, vrednic de Evanghelie.
Capitolul 3 al epistolei noastre ne prezintă o a treia chestiune cu privire la umblare. Aici ea nu este călăuzită de cunoaşterea privilegiilor noastre sau de relaţiile noastre, ci de ceea ce învăţăm să cunoaştem din inima lui Dumnezeu şi din cea a lui Hristos. „Iar Domnul”, zice apostolul, „să vă îndrepte inimile spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos” (v.5). acestea sunt cele două lucruri pe care suntem chemaţi să le arătăm în viaţa noastră de fiecare zi. De ce dragostea lui Dumnezeu? Pentru că dragostea nu este cu adevărat cunoscută şi înţeleasă decât când ne bucurăm de cea care este în inima lui Dumnezeu. De ce răbdarea lui Hristos? Pentru că, dacă apostolul îi lăudase deja pe tesaloniceni pentru răbdarea lor (1:4), vrea ca ei să aprecieze înainte de toate răbdarea de care Însuşi Domnul face dovadă, răbdarea Sa pe care învăţăm să o cunoaştem într-o legătură obişnuită cu El. Dorinţa inimii Sale este să-i aibă lângă El pe cei pentru care Şi-a dat viaţa. Iată o mie nouă sute de ani de când aşteaptă această clipă. Scopul suferinţelor Sale pe cruce nu este încă deplin atins; pentru că nu a asociat încă la gloria Sa Biserica, Mireasa Sa preaiubită, dar aşteaptă această clipă cu o răbdare desăvârşită. Nimic nu o tulbură, pentru că trebuie un cuvânt al Tatălui ca să se ridice de pe tronul Său şi să vină în întâmpinarea alor Săi. Această răbdare este necesară, căci fără ea câţi dintre aleşii Săi, şi chiar de nu ar fi decât unul singur dintre ei, nu ar lipsi încă!
Cunoaşteţi, iubiţi prieteni, dragostea lui Dumnezeu şi răbdarea lui Hristos? Umblarea voastră zilnică se bazează pe acesată cunoaştere? Dacă ar trebui să aşteptăm zece ani realizarea uneia dintre dorinţele noastre, cred că pot să spun că nu ne-ar trebui trei ani ca să ne lăsăm pradă descurajării cele mai depline, şi cred că facem astăzi această experienţă în evenimentele care agită lumea. Numai Isus înţelege ce este o răbdare desăvârşită, dar cumpăneşte greutăţile ei pentru noi şi numai El poate să ne îndrepte inimile. Ce bucurie pentru El să-i vadă pe ai Săi realizând-o! De aceea Îşi exprimă satisfacţia Filadelfiei care, bucurându-se de comuniunea Sa, a păzit cuvântul răbdării Sale. Nu este numai răbdător pentru a aştepta clipa de a ne avea cu El, ci foloseşte zilnic răbdare faţă de noi, pentru a ne pregăti pentru locuinţa Sa glorioasă. Iată de ce spune: „este îndelung-răbdător faţă de voi” (2. Petru 3:9 ). El sfinţeşte şi curăţeşte Adunarea, ca să Şi-o poată prezenta glorioasă şi fără vină, şi o asemenea lucrarea cere răbdare Celui care „va şedea ca acela care topeşte şi purifică argintul” (Mal 3:3 ).
Domnul să ne îndrepte inimile spre răbdarea lui Hristos! El este modelul nostru în toate lucrurile. Ne inspirăm noi din această răbdare în raporturile noastre cu oamenii, în relaţiile noastre cu fraţii şi cu surorile noastre, şi mai ales îngăduindu-i pe ceicare ne împiedică umblarea, ni se împotrivesc sau ne fac greutăţi? Să nu uităm că această răbdare este „mântuire” în toate sensurile acestui Cuvânt (2. Petru 3:15 ).
Apostolul tocmai a prezentat dragostea lui Dumnezeu ca modelul dragostei noastre, răbdarea lui Hristos ca modelul răbdării noastre; adaugă acum propriul său exemplu, pentru că le arătase aceste virtuţi în purtarea sa. „Ştiţi voi înşivă”, zice el, „cum trebuie să ne imitaţi”, şi mai departe: Ne-am dat pe noi înşine „model vouă, spre a ne imita” (versetele 7,9). Câtă grijă trebuie să avem! Am avut sub ochi exemplul unor slujitori ai lui Dumnezeu (aici, al celui mai mare apostol al păgânilor) care au avut dreptul să ne adreseze chiar aceste cuvinte. Au trăit ca el în fiecare zi în dragoste, în răbdare, suferinţă şi trudă, muncind zi şi noapte, ca să nu fie povară nimănui, negăndindu-se niciodată la ei înşişi, ci întotdeauna la celalţi. Asemenea modele nu sunt lăudate prea mult de lume (dacă vorbeşte despre ele, este pentru a le contrazice, a le dispreţui sau a le urî); nu sunt cele ale căror nume creştinătatea mărturisitoare le vesteşte cu trâmbiţele renumelui său, şi cărora le decernează titlul de eroi creştini, ci cei cărora numai credincioşii le pot aprecia urmarea purtării, pentru a le imita credinţa. Aceia sunt „necunoscuţi” lumii şi se mulţumesc cu uitarea, chiar a copiilor lui Dumnezeu, dar sunt „bine-cunoscuţi” lui Dumnezeu ( 6:9 ) şi mulţi au fericitul privilegiu de a-i putea deosebi când lumea îi ignoră. Avându-I ei înşişi pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus ca modele, devin, cum zice apostolul, modele pentru noi ( 3:17 ).
Găsim, în versetul 13, o altă caracteristică a umblării creştine: „Dar voi, fraţilor, nu obosiţi făcând binele”. Facerea binelui, fără oboseală, trebuie să caracterizeze viaţa noastră în fiecare zi. Facerea binelui pare să fie la prima vedere un cuvânt destul de banal; dar, de fapt, acest cuvânt are o însemnătate imensă: el caracteriza toată viaţa practică exterioară a Domnului Isus aici jos, după cum cuvintele: „M-am încredinţat în El” caracterizau toată viaţa sa practică interioară. În Fapte 10:38 , vedem că toată activitatea Sa purta această pecete: „Umbla din loc în loc făcând bine”; şi în Fapte 14:17 , facerea binelui este caracteristica Lui Însuşi Dumnezeu în căile Sale faţă de creaturile Lui: „Nu S-a lăsat fără mărturie, făcând bine”. Este la fel pentru noi, care suntem chemaţi să fim imitatori al lui Dumnezeu şi ai lui Hristos. „Să nu obosim făcând binele”, le spune apostolul galatenilor, şi: „Să facem bine tuturor, dar mai ales celor din casa credinţei” ( 6:9,10 ). Am putea cita multe alte pasaje; să ne limităm să observăm că, în Epistola întâi a lui Petru „facerea binelui” este unul din marile subiecte recomandate de apostol (1. Petru 2:15,20 ; 3:11, 17 ; 4:19 ).
Este vorba, în tot capitolul nostru, nu de marile caracteristici ale umblării creştine, ci de purtarea smerită de fiecare zi. „Facerea binelui” corespunde acestor cuvinte din Epistola către Efeseni: „Fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10 ). Cât s-ar deosebi, dacă ar fi aşa, caracterul umblării noastre de ceea ce este adesea! O mireasmă specială se răspândeşte din purtarea fraţilor şi surorilor pe care îi vedem, zi după zi, neavând alt gând decât să facă bine tuturor, uitând ei înşişi.
Găsim, în acelaşi capitol, contrastul dintre purtarea zilnică a fraţilor credincioşi şi cea a fraţilor care nevrând să lucreze, umblă în dezordine. Pavel lucra ca să nu depindă de alţii sau să le fie povară. Putem şi noi, în munca noastră zilnică (nu vorbesc aici de fraţii angajaţi în lurarea Domnului) să-L slujim şi să-L glorificăm pe Domnul. Cei care, printre tesaloniceni, trăiau în lenevie aveau fără îndoială, cum se întâmplă adesea, tot felul de motive bune de dat ca venirea iminentă a Domnului, pentru a sta cu braţele încrucişate. Dar trista consecinţă a lipsei lor de ocupaţie era că se ocupau de toate (v.11). Adeseori, în Adunare, neorânduiala este introdusă de persoanele lipsite de ocupaţie care, neavând altceva de făcut, se hrănesc cu scandaluri, se bagă pe nedrept în probleme de familie, critică pe fraţii lor pe ascuns, în loc de a-i aborda deschis sau de a se ruga pentru ei, divulgă o anumită discuţie confidenţială, atribuie intenţii faptelor fraţilor lor fără să le cunoască motivele, umblă într-un cuvânt „în neorânduială”, pentru a folosi cuvintele apostolului. Tesalonicenii erau îndemnaţi să se îndepărteze de astfel de oameni: Să-i însemnaţi şi să nu aveţi nici un amestec cu ei, ca să le fie ruşine. Totuşi nu trebuiau să-i dea afară din Adunare, ci să-i mustre ca pe nişte fraţi, în loc să-i socotească vrajmaşi.
Acesta era modul de a pune Adunarea la adăpost de aceste neorânduieli. Această desciplină îl punea, fără a-l da afară, pe cel care se ocupa de toate, în izolare şi sub judecata Adunării. Vedem aici toată înţelepciunea pe care Duhul lui Dumnezeu o foloseşte în purtarea Bisericii, şi în problemele de disciplină. Contează pentru Dumnezeu ca toţi, în Adunare, să dea exemplu de ordine şi de muncă zilnică pentru nevoile lor.
Dacă nu găsim aici cea mai înaltă caracteristică a umblării, să nu uităm că această trăsătură sare cel mai mult în ochii lumii care îi înconjoară şi îi supraveghează pe copiii lui Dumnezeu pentru a-i prinde greşind.
Apostolul adaugă aceste cuvinte: „Iar Însuşi Domnul păcii să vă dea pacea întotdeauna în orice fel...Harul Domnului nostru Isus Hristos fie cu voi toţi”. Pacea este de asemenea una dintre caracteristicile vieţii şi mărturiei noastre zilnice. Dacă suntem alipiţi de Domnul, pacea Sa (ca şi răbdarea Sa) se va arăta în toate căile noastre şi chiar în luptele noastre (Efeseni 6:15 ).
„Har şi pace”, spune el la începutul acestei epistole (ca şi în toate celelalte). „Pace şi har”, spune terminând-o. pacea să domnească în inimile noastre şi să hotărească ea căile noastre, dar să ne sprijinim la urma urmelor pe harul desăvârşit care ne-a mântuit, ne-a adus la Dumnezeu şi putem aştepta cu încredere să ne urmeze, să ne însoţească şi să ne conducă până în clipa binecuvântată când ne va introduce în glorie!
sursa: https://comori.org/