Categorie: Cartile Bibliei
Aşa am remarcat deja, cele cinci cărţi ale lui Moise reprezintă temelia întregii Scripturi, precum şi modelul după care ea a fost scrisa. Totuşi ele sunt diferite de oricare altă carte din Biblie, mai cu seamă pentru că în ele se prezintă gândurile lui Dumnezeu. De exemplu, în Exod se prezintă mântuirea lui Dumnezeu; peste tot în Levitic, sfinţenia lui Dumnezeu; aproape că nu există nimic despre om în toată cartea Levitic; îndurarea lui Dumnezeu apare chiar şi în Numeri, deşi, dintre toate cărţile Pentateuhului, poate că această carte vorbeşte cel mai mult despre om; în Deuteronom, bineînţeles, este Dumnezeu care trece din nou în revistă toată istoria împreună cu poporul. Din moment ce Pentateuhul este numărul unu, primul grup de cărţi, el reprezintă temelia tuturor, gândul lui Dumnezeu în legătură cu poporul Său, iar când acest popor intră în scenă, apar doar în mod secundar.
Însă atunci când este vorba de cărţile istorice, ne aflăm într-o atmosferă cu totul diferită. Aici predomină omul. De exemplu, nu se găseşte nimic aici care să înlocuiască perfect cartea Levitic, unde este înfăţişat înaintea noastră Dumnezeu, însă aici El intervine în mod constant, în mijlocul eşecului lor, eliberându-i când s-au depărtat de El, ridicându-i din mocirla în care au căzut, dând la o parte gândurile lor, planurile lor, căile lor, pentru a-şi împlini planurile Lui. De aceea, în această a doua mare secţiune a Bibliei, nu avem numai istoria evoluţiei poporului Său sau, vai, istoria abaterii lor frecvente, ci, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, avem şi istoria eliberării aduse de El. Nu este suficient timp aici pentru a trece în revistă corespondenţa numerelor, cu care suntem familiari; însă cred că este foarte folositor dacă avem în minte semnificaţia lor. De exemplu, să ne uităm la a doua secţiune. Este o istorie a evoluţiei. „Doi” ne duce cu gândul la creştere, la dezvoltare. Este istoria eşecului şi a depărtării de Dumnezeu. „Doi” vorbeşte despre o despărţire, o divizare; apoi eliberarea, şi aşa mai departe. În aceasta constă diferenţa între cărţile istorice şi cărţile lui Moise. În cărţile istorice predomină omul, şi întotdeauna în astfel de cazuri există depărtare de Dumnezeu şi nenorocire.
Revenind la cărţile în sine, este interesant de observat că fiecare dintre aceste cărţi corespunde uneia dintre cărţile lui Moise. Prin urmare, Iosua corespunde Genezei; Judecători şi Rut corespund cărţii Exod; cele patru cărţi ale Împăraţilor (1,2 Samuel şi 1,2 Împăraţi) corespund cărţii Levitic; apoi, într-o manieră izbitoare, cărţile scrise în timpul captivităţii, Ezra, Neemia, Estera, corespund cărţii Numeri, iar cele două cărţi ale Cronicilor, care de fapt sunt una singură, corespund cărţii Deuteronom, adică planul lui Dumnezeu cu poporul Lui. Haideţi să privim mai îndeaproape la acestea.
Iosua prezintă un nou început. Ne aflăm pe un teren cu totul nou, într-un loc nou, nu mai suntem în pustie, ci în ţară. În acelaşi fel, cartea Judecători corespunde cărţii Exod. În Judecători găsim explicaţii cu privire la depărtarea de Dumnezeu, iar când oamenii strigă către El şi îşi recunosc starea, apare eliberarea din partea Lui, iar aceasta corespunde în modul cel mai clar cu cartea Exod, potrivit locului pe care îl are aici ca şi carte istorică. Nu găsim adevăratul Exod aici, adică mâna puternică a lui Dumnezeu eliberând pe poporul Său, o dată pentru totdeauna, din mâna lui faraon; ci numai o eliberare parţială, urmată din nefericire de o altă abatere şi de o eliberare mai scurtă. De aceea, abaterea şi eliberarea străbat cartea ca două linii paralele. Însă există o completare minunată, aşa cum vom vedea, în cartea Rut.
În acelaşi fel, cartea Împăraţilor are anumite trăsături care corespund îndeaproape cărţii Levitic. De fapt, prezintă o istorie levitică. De exemplu, ne este adusă înainte preoţia, completată şi înlocuită apoi de profeţi. Apoi avem împăraţii, întâi împăratul ales de om, şi apoi cel ales de Dumnezeu care îi urmează. Apoi avem cortul întâlnirii care era la Silo în Israel, înlocuit apoi de templul lui Dumnezeu de la Ierusalim. Aceste gânduri sunt în legătură cu prezenţa şi manifestarea divină şi corespund în această mică măsură cărţii Levitic, care vorbeşte despre prezenţa şi manifestarea divină.
În acelaşi fel, cărţile scrise în timpul captivităţii prezintă experienţa din pustiu, poporul lui Dumnezeu fiind sub conducerea naţiunilor, însă readus în ţară prin îndurarea lui Dumnezeu. În Cronici citim perspectiva lui Dumnezeu cu privire la ce s-a întâmplat, cu lecţii morale, şi aceasta diferă de cartea Împăraţilor, deşi acoperă aceeaşi perioadă istorică.
Haideţi să privim aceste cărţi mai îndeaproape, căutând să descoperim gândurile principale care stau la baza lor. Aşa cum am spus, Iosua este Geneza, un nou început. Nu este scopul final al lui Dumnezeu, nici istoria unor persoane, ci istoria naţiunii Israel, adusă în locul pe care El li l-a dat ca moştenire, potrivit planului Său. Aşa cum Avraam a fost scos afară din ţara lui natală şi a primit Canaanul ca moştenire, pe deplin şi necondiţionat, aşa cum se menţionează în Geneza, tot aşa avem în noua Geneză luarea în posesie a ţării, cucerită acum prin credinţă. Însă mai întâi ni se aminteşte că Dumnezeu le-a promis că le va da toată ţara în stăpânire. Iar în legătură cu aceasta găsim responsabilitatea omului de a lua în posesie. Într-un loc Dumnezeu le spune că ţara este a lor iar în altă parte le spune că orice loc unde va călca talpa piciorului lor va fi al lor. Este a lor, dar trebuie s-o cucerească.
Aşa că, atunci când intră în ţară, ei întâlnesc imediat duşmanul. Trebuie cucerit Ierihonul, cu zidurile lui solide, aparent capabile să reziste tuturor atacurilor, iar apoi urmează cetatea Ai. Acestea reprezintă însă doar începutul unui şir de cuceriri, până când toată ţara este luată în stăpânire.
Din punct de vedere istoric, toate se referă la Israel, însă cât de izbitor se aseamănă cu posesiunile noastre prezente în Hristos, în locurile cereşti. Abia dacă mai trebuie să reamintesc faptul că Iosua corespunde, într-un mod remarcabil, epistolei către Efeseni.
În Efeseni ni se spune că Dumnezeu „ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos”; şi totuşi, în aceeaşi epistolă citim că trebuie să luptăm „împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în cele cereşti”, care ne-ar putea împiedica să ne bucurăm de posesiunea noastră.
Această luptă nu este împotriva cărnii, pentru a învinge poftele şi pasiunile noastre păcătoase. Aceasta ar însemna lupta cu Amalec, care trebuie întotdeauna evitată, dacă nu cumva propria noastră neglijenţă ne-a prins în mrejile ei. Regula pentru cel credincios este „umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini pofta cărnii”.
Dar aceasta ne absolveşte oare de luptă? Ah, nu! Ostaşul lui Hristos este gata de luptă doar atunci când este eliberat de poftele cărnii; atunci se află în poziţia în care poate lupta cu toată convingerea pentru credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Până nu ai intrat în conflict cu satan, nu te vei bucura deplin de posesiunile tale. Putem să vorbim despre faptul că Dumnezeu ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos, însă cum ne bucurăm de aceste lucruri? Priviţi la Ierihon – această cetate înmiresmată a palmierilor, ale căror ramuri unduitoare revarsă o asemenea vrajă, şi par să ne invite să ne bucurăm de umbra şi mireasma lor, mai degrabă decât înălţimile aspre ale munţilor – adevărata noastră casă! Nu am simţit puterea lumii? Nu vă amintiţi ce scrie apostolul Ioan tinerilor, adevăraţii oameni de valoare, luptătorii? – „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l facem în legătură cu luarea în stăpânire a moştenirii noastre. Aici este lumea, Ierihon, care înseamnă „mireasmă” – „cetatea palmierilor”, puterea cea mare care vrea să ne împiedice să ne bucurăm de lucrurile care sunt ale noastre în Hristos. Nu am văzut, oare, mii de credincioşi aflaţi sub vraja Ierihonului? Nu l-am văzut oare biruitor pe împăratului Ierihonului? Dacă vrem să luptăm şi să ne luăm moştenirea în posesiune, atunci trebuie să învingem puterea care ne ţine în lume şi care vrea să ne ţină departe de moştenirea noastră. Aşa cum bine ştiţi, este nevoie de puterea credinţei, care înconjoară zidul lumii acesteia, până când acesta cade la pământ.
Mai sunt multe lucruri în cartea Iosua cu care merită să ne preocupăm, dacă timpul permite, însă vreau să vă atrag atenţia asupra unui alt lucru fundamental care se află chiar înaintea celui despre care am vorbit deja. Am discutat despre Ierihon, puterea lumii care se află chiar la poarta intrării noastre în ţară. Înainte de aceasta se află râul Iordan, şi înainte de a se lupta la Ierihon, ei au trebuit să coboare la Iordan, să îl traverseze şi apoi să intre în ţară. Iar după aceea, înainte să se implice în orice luptă, au trebuit să fie circumcişi la Ghilgal. Toate acestea ne vorbesc foarte puternic despre realitatea morţii şi a învierii împreună cu Hristos. Iordanul simbolizează acelaşi lucru cu Marea Roşie, doar că nu evidenţiază eliberarea din păcat, ci introducerea în partea noastră de moştenire. Iordanul ne învaţă că am fost aduşi în partea noastră de moştenire, prin moartea şi învierea lui Hristos. Morţi şi înviaţi împreună cu Hristos. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că Hristos a mers înaintea noastră în Iordanul morţii şi al judecăţii. El a oprit toate talazurile care altfel s-ar fi revărsat peste noi, iar noi avem drumul neted spre moştenirea noastră, aşa cum Israel avea drumul uscat spre ţara Canaanului de dincolo de râu.
Cele două movile cu câte douăsprezece pietre, una în mijlocul Iordanului iar cealaltă pe malul dinspre Canaan, ne vorbesc despre identificarea cu Hristos în moartea şi învierea Lui.
Ghilgal aduce practic sentinţa morţii în viaţa noastră, iar dacă suntem morţi şi înviaţi împreună cu Hristos nu înseamnă că trebuie să ne lăudăm, ci, mai degrabă să înţelegem profunzimea acestui lucru. „Fă-ţi cuţite de cremene” spune Cuvântul lui Dumnezeu, iar aceste cuţite de cremene ne vorbesc despre moartea lui Hristos aplicată în mod practic în viaţa noastră, despre intrarea noastră, într-o oarecare măsură, în moartea Lui, fiind astfel capabili să intrăm şi în viaţa lui Hristos.
Ghilgal ne învaţă să „nu ne încredem în carne” iar acest lucru este ilustrat într-un mod potrivit prin ceea ce urmează: Iosua trebuie să-şi dea jos încălţămintea, protecţia lui naturală, în prezenţa „Căpeteniei oştirii Domnului”. De la Ghilgal, israeliţii pot să meargă şi să cucerească. Zidurile Ierihonului cad. Cetatea Ai este arsă, după ce mai întâi are loc prima înfrângere ruşinoasă, din cauză că au uitat de Ghilgal. Toată puterea înfricoşătoare a duşmanului, de la sud până la nord, este spulberată înaintea lor şi nu este niciun duşman care să poată sta înaintea lor. Aceasta este, în ansamblu, desfăşurarea cărţii – victorie, pentru că ei sunt asociaţi cu Hristos în moartea şi învierea Sa, transformate în realitate practică de Ghilgal.
Să luăm această carte ca un manual de luptă, să luăm lecţii şi învăţătură din ea, ca să intrăm în stăpânirea a ceea ce avem deja în Hristos. Însă cine poate spune că a cucerit totul? Putem spune, ca Iosua, „mai rămâne foarte mult pământ de luat în stăpânire”? Haideţi să analizăm fiecare în parte, cât de multe lucruri preţioase ale lui Dumnezeu care ne aparţin cu adevărat, ne sunt totuşi necunoscute.
Însă mai este o parte a cărţii Iosua, care prezintă moştenirea propriu-zisă, după terminarea luptelor; şi ce minunat este că fiecare oraş, fiecare vale, fiecare izvor, totul este prezentat în detaliu în a doua jumătate a cărţii, vrând să ne spună, fără îndoială, despre diversitatea binecuvântărilor spirituale care sunt ale noastre.
În bunătatea Lui, într-o oarecare măsură, Dumnezeu a readus aceste lucruri înaintea noastră, astfel încât putem să înţelegem a doua parte a cărţii, aparent cu nume seci de locuri şi hotare, râuri, văi şi munţi – totul ne vorbeşte despre comorile nemăsurate care sunt ale noastre.
Cât de complet corespunde Iosua Genezei, un început nou şi drept pentru călăuzirea noastră! Cu siguranţă, ar trebui să folosim din plin aceste adevăruri pe care le descoperă cartea.
Însă, vai, mai departe ajungem la Judecători, care ne prezintă cel mai trist contrast faţă de ceea ce a fost mai înainte. În loc de un popor învingător care trece dintr-o bătălie în alta, punând duşmanii pe fugă, arzând cetăţile şi aducând prada înaintea Domnului – în loc de toate acestea, găsim un popor odihnindu-se în indolenţă, după un mare număr de bătălii şi victorii. Chiar dacă pare ciudat, totuşi nu este ciudat dacă ne uităm la propria noastră istorie, pentru că sunt sigur că de fiecare dată când câştigăm o victorie, de fiecare dată când intrăm în posesia a ceea ce ne aparţine, cea dintâi mare ispită este să lăsăm garda jos şi să fim satisfăcuţi cu realizările noastre.
Avem nevoie de o conştiinţă trează, altfel vom cădea în indiferenţă, iar aceasta nu înseamnă doar că nu câştigăm alte posesiuni, ci pierdem ceea ce avem, adică exact lucrurile de care ne-am bucurat odată.
Primul capitol din Judecători ne vorbeşte despre cuceririle seminţiilor. Începe cu Iuda şi vorbeşte despre victorie, într-o manieră plină de vitejie; însă, chiar de la început, în loc să-l omoare pe Adoni-Bezec, i-au tăiat doar degetele cele mari ale mâinilor şi ale picioarelor. E doar o mutilare parţială a duşmanului, în loc de o distrugere completă. Pe măsură ce înaintăm, vedem cum totul este făcut doar parţial. La început, au pus doar duşmanul pe fugă. Apoi nu au mai fost capabili să facă asta, iar duşmanul a fost alungat în munţi, ca să locuiască acolo. Apoi, încetul cu încetul, nu au mai putut să facă nici asta, ci i-au supus pe duşmanii lui Dumnezeu la tribut. Roma a făcut lucrul acesta în mod deosebit. Următorul pas ne arată că nu au mai avut putere nici pentru aceasta, ci au locuit în mijlocul duşmanilor; în cele din urmă, vedem că nu i-au mai putut alunga din văile roditoare, din păşunile cele mai bune, ci copiii lui Dumnezeu au trebuit să locuiască în munţi, iar duşmanul a avut parte de bogăţia ţării. Ce progres este acesta!
Amintiţi-vă că, în ceea ce priveşte lucrarea lui Hristos şi puterea măreaţă a lui Dumnezeu, nu există nicio limită pentru victoria creştinului. Această victorie este în întregime câştigată, însă ceea ce este încredinţat în mâinile noastre eşuează cu siguranţă. Cât de diferit le vorbeşte Dumnezeu acum, amintindu-le de depărtarea lor de El şi dându-i în mâinile duşmanilor lor. Într-adevăr, este bine să-i vedem venind la Bochim, chiar dacă cu lacrimi şi tânguire. Dacă ar fi păstrat în memorie caracterul Ghilgalului, n-ar mai fi fost nevoie de toate acestea. Însă ei sunt sinceri, şi oriunde există o cădere asemănătoare, trebuie să fie prezentă aceeaşi stare a sufletului. Ce minunat este să ne amintim că Dumnezeul nostru binecuvântat intrevine chiar şi la Bochim! Aş vrea ca şi acum să existe un Bochim pentru copiii lui Dumnezeu, unde să vină împreună şi să recunoască eşecul în alungarea duşmanului, să recunoască faptul că duşmanul a învins şi a luat în stăpânire posesiunea şi moştenirea lor. Dumnezeu ne poate întâmpina la Bochim. El nu poate să se întâlnească cu noi atunci când ne ridicăm capul cu mândrie şi avem impresia că nu am eşuat.
Haideţi să vedem primul capitol din Judecători în lumina expunerii din Apocalipsa 2 ; 3 . Acolo este cartea Judecători pentru noi. Dacă am învăţat lecţia celor două capitole din Apocalipsa, adică depărtarea adunării din poziţia ei de privilegiu şi mărturie, atunci cu siguranţă vom plânge, recunoscându-ne abaterea. Apoi ar urma eliberarea, pentru că vorbim de cea de-a doua carte, cea a eliberării şi a abaterii. Atunci s-ar ridica şi pentru noi eliberatori care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar smulge puterea din mâna duşmanului, şi chiar dacă nu am avea victorii atât de măreţe cum ar fi trebuit să avem, ca în cartea Iosua, am avea totuşi victorii practice în ţară, cum sunt cele ale lui Otniel, Ehud, Şamgar, Barac şi Iefta. Ar exista eliberare practică chiar şi pentru timpul prezent.
Haideţi să privim puţin la aceste eliberări, care sunt extrem de interesante. Primul este Otniel. El este bărbatul a cărui energie l-a purtat în luptă; care a coborât şi a cucerit Chiriat-Sefer şi l-a transformat în Debir. El este bărbatul al cărui nume, „Leul lui Dumnezeu”, vorbeşte despre putere. Cel care a avut victorii personale şi a intrat în partea lui de moştenire este cel care poate să îi elibereze pe fraţii săi. Ehud ne oferă o altă perspectivă a restabilirii pe care le-o oferă Dumnezeu, în îndurarea Sa. Iată un bărbat care merge cu o singură mână împotriva împăratului Moabului – Ehud, un bărbat stângaci. După genealogie, face parte din seminţia lui Beniamin, „fiul dreptei mele”, însă puterea lui actuală este a unui bărbat stângaci. În ce piveşte poziţia noastră, noi suntem „fiii dreptei”, deoarece suntem legaţi de Omul de la dreapta lui Dumnezeu, însă până acum nu am văzut niciodată un beniamit care să nu fie stângaci. El are putere doar în slăbiciune. Dar un bărbat stângaci, care realizează însă că este unul dintre beniamiţii lui Dumnezeu, îşi dă seama în primul rând că nu are nicio putere, iar apoi mâna lui stângă va fi, într-adevăr, puternică.
Aşa că putem să privim la toţi aceştia. Se pare că de fiecare dată eliberarea vine prin puterea slăbiciunii. De aceea, în capitolul 11 din Evrei, după ce apostolul face un rezumat scurt al istoriei judecătorilor, el spune: „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război, au alungat oştirile străine”. Puterea în slăbiciune este lecţia pe care o învăţăm începând de la mâna stângă a lui Ehud până la părul lung al lui Samson. Şamgar omoară sute de oameni cu o simplă ţepuşă pentru boi, o unealtă folosită pentru a pişca boii ca să meargă puţin mai repede. Poţi folosi orice fel de armă, atât timp cât faci lucrul acesta în dependenţă de Dumnezeu. La fel şi îndemnul. De exemplu, un credincios sărman care nu poate vorbi ca un învăţat, dar are un îndemn, poate să vorbească un cuvânt conştiinţei; iată ce ridică pe sfinţi şi îi recuperează din mâna vrăjmaşului. Oh, de am avea credinţa unora dintre aceşti judecători, în zilele acestea ale captivităţii adunării! Cine dintre noi este gata să fie eliberator? Între judecători, ei trebuiau mai întâi să se judece pe ei înşişi şi doar apoi puteau judeca pe Israel.
Însă, vai, cartea Judecători prezintă o caracteristică adevărată, care se observă pe parcursul eliberărilor, şi anume că ele descresc în strălucire. În loc de victoriile măreţe ale lui Ghedeon, în final vedem la Samson cele mai mici victorii dintre toate, deşi era cel mai puternic om. Este aceasta datorită puterii lui în care se încredea? Deoarece Samson, cu siguranţă, în loc să fie un eliberator, el însuşi avea nevoie de eliberare; iar dacă pe toţi ceilalţi îi vedem mai mult sau mai puţin ca o imagine a lui Hristos, totuşi ne gândim întotdeauna cu ezitare la Samson ca la o imagine a Nazireului binecuvântat, sfânt şi curat al lui Dumnezeu. Am putea spune că scopul lui Dumnezeu este ca Samson să fie o imagine a lui Hristos, însă atunci când responsabilitatea este încredinţată omului, nu mai există prea mare asemănare cu Domnul.
Însă imaginea se întunecă şi mai mult. Urmărind firul întregii cărţi, se ajunge în cele din urmă într-o stare deplorabilă de anarhie, iar concluzia tuturor lucrurilor este că „în zilele acelea nu era împărat în Israel: fiecare făcea ce era drept în ochii săi”. Avem aici explicaţia eşecului lor pe de o parte, şi prima licărire de speranţă, pe de altă parte, deoarece, prin faptul că fiecare făcea ce era drept în ochii săi, se indică momentul în care va fi nevoie de un împărat, care să conducă în teamă de Dumnezeu. Iar lucrul acesta ne este prezentat în următoarea carte.
Rut este o anexă a cărţii Judecători, cu care se află într-un contrast minunat. Cartea Judecători spune omului: „iată ce ai făcut”; cartea Rut spune omului: „iată ce a făcut Dumnezeu”. Cartea înfăţişează nişte oameni care au pierdut orice drept în ţară, căci Naomi este o imagine a Israelului. În Judecători vedem că ei au abandonat o mare parte din ţară, însă în cartea Rut, Naomi pleacă cu totul în ţara Moabului; aceasta nu este doar robie, ci părăsire. Însă Naomi vine înapoi cu Rut, iar în Rut vedem începutul harului lui Dumnezeu faţă de cei care se pocăiesc şi faţă de oamenii zdrobiţi care se reîntorc, recunoscându-şi păcatul şi depărtarea de El. După ce Naomi a pierdut orice drept pe care l-ar avea ca urmare a ceea ce este din fire, Rut ia locul ei, iar Naomi este binecuvântată prin această moabită dispreţuită, care nu are niciun loc în adunarea lui Israel până la a zecea generaţie. Nu numai că Rut aduce hrană pentru ea şi pentru Naomi, însă ea devine mireasa lui Boaz, imaginea lui Hristos în înviere – „în el este puterea” – şi totodată strămoş al lui David şi al Domnului lui David. De aceea, în modul cel mai minunat, această imagine îl arată pe Israel înlăturat de pe terenul legii şi restabilit pe terenul harului absolut, pentru totdeauna, „căsătorit” cu El, dinaintea Căruia s-a depărtat atât de tare.
În următoarea carte pătrundem în inima gândurilor lui Dumnezeu. Prima oară vedem imaginea lui Eli, care ne aminteşte de Judecători, pentru că el este cel din urmă dintre judecători. El este cel care ar fi trebuit să fie un exemplu pentru oameni în toate lucrurile. Ce reproş trebuie să fie acesta, fiindcă departe de a conduce poporul, el nu poate să-şi conducă propria casă şi trebuie să audă destinul casei lui din gura unui copil. Cel mai semnificativ este faptul că Dumnezeu stabileşte o nouă cale de comunicare. Această cale este acum reprezentată de un profet, un oracol divin; cuvântul lui Dumnezeu fiind adus direct înaintea poporului, fără să mai fie nevoie de preoţi sau jertfe, pentru că de acum Dumnezeu va vorbi prin profet. Prin urmare, Samuel este chemat, iar chivotul ajunge în ţara filistenilor – tronul lui Dumnezeu adus în captivitate – din cauza păcatului poporului. Chivotul nu a mai fost niciodată adus înapoi în cortul întâlnirii şi nu a mai existat un sanctuar al lui Dumnezeu până când David l-a restabilit pe muntele Sionului. Dumnezeu a părăsit cortul întâlnirii şi următorul loc unde Şi-a pus Numele a fost muntele Sion, care aş spune că este legat de locul unde Avraam l-a adus ca jertfă pe Isaac, pentru că este acelaşi cu muntele Moria; acolo a fost construit templul lui Dumnezeu. Prin urmare, vedem că preoţia după carne este înlăturată şi în locul ei este pusă profeţia, cuvântul divin al lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii este dat la o parte şi în locul lui este aşezat templul. În cele din urmă este adus înaintea noastră un om, un împărat.
Avem puţine de spus despre împăratul Saul, pentru că în această primă parte a cărţilor Împăraţilor avem întotdeauna latura omului pusă alături de latura lui Dumnezeu. La început este dat la o parte omul, prin Eli, apoi cortul întâlnirii, apoi împăratul Saul, toate acestea pentru a face loc înlocuitorului lui Dumnezeu; de aceea, în persoana lui David avem imaginea adevăratului Împărat care domneşte, prin Care vor veni dreptatea şi binecuvântarea. Însă toată istoria ne demostrează, chiar şi prin David, eşecul omului. Solomon l-a părăsit pe Dumnezeu, apoi a apărut separarea celor două seminţii de celelalte zece – de-a lungul întregii istorii există un eşec constant. Însă, în ciuda acestor lucruri, se vede bunătatea şi harul lui Dumnezeu, care Îşi păstrează tronul Său. Aceasta este ideea celor patru cărţi. N-ar avea niciun folos să încercăm un fel de rezumat al cărţilor, însă avem aceste lucruri care ies în evidenţă, adevăratul profet, care este cuvântul lui Dumnezeu, adevăratul Împărat şi, în legătură cu aceasta, adevăratul templu. Toate acestea indică în mod clar spre Hristos, adevăratul Profet, Preot şi Împărat.
Istoria împăraţilor cunoaşte un declin progresiv; lucrurile devin din ce în ce mai întunecate, până când nu mai există niciun remediu, mai ales în ultima parte a cărţilor. Mai întâi sunt luate în captivitate primele zece seminţii, apoi şi celelalte două. Împărăţia lui Iuda este deportată, Ierusalimul este distrus, călcat în picioare de naţiuni, iar gloria este depărtată din Israel, nu doar ca în zilele lui I-Cabod, când gloria lui Dumnezeu se depărtase temporar în ţara filistenilor, pentru că acum gloria s-a depărtat chiar de la Ierusalim şi aş putea spune că niciodată nu a mai revenit, în adevăratul ei sens. Cu siguranţă, o glorie mai măreaţă a strălucit deasupra dealurilor din Iudeea, când S-a prezentat o Persoană mult mai glorioasă decât orice împărat, însă poporul era în mare întuneric şi şi-au închis ochii în faţa Împăratului lor. Acea glorie care a strălucit pe faţa Lui la Cezareea lui Filip, care ar fi însemnat pentru ei sfânta sfintelor, acea glorie este înăbuşită în noaptea respingerii lor şi în noaptea mult mai îngrozitoare a judecăţii lui Dumnezeu asupra Celui care a fost judecat pentru păcat în locul nostru.
Apoi Ierusalimul a fost călcat în picioare de naţiuni şi aceasta a rămas valabil de atunci încolo, iar cărţile scrise în timpul captivităţii, adică al patrulea grup de cărţi, ne prezintă lucrurile din perspectiva neamurilor. Vedem eşecul poporului. Am văzut felul în care poporul a intrat în ţară în timpul lui Iosua şi a primit autoritate deplină pentru a lua ţara în stăpânire; ei au fost aduşi înăuntru şi ar fi câştigat o victorie completă şi finală dacă n-ar fi intervenit necredinţa lor. Acum acelaşi popor este dus în captivitate, iar în cele trei cărţi, Ezra, Neemia şi Estera, poporul se află în mâinile duşmanilor; şi chiar şi când sunt aduşi înapoi în ţară, lucrul acesta se întâmplă datorită permisiunii împăratului Persiei, care le îngăduie să se întoarcă, deşi rămân în continuare slujitorii lui. Nimic altceva decât slujitori în mâinile naţiunilor, lucru care se va întâmpla până când vor fi eliberaţi complet, nu prin puterea lor, şi vor intra în posesia ţării lor, nu prin puterea sau efortul lor, ci prin puterea măreaţă a Aceluia care este adevăratul lor Conducător şi Domn. În Ezra vedem că rămăşiţa poporului este restabilită şi templul este reconstruit – strigăte de bucurie amestecate cu lacrimi, pentru că şi gloria şi tronul lui Dumnezeu lipsesc. Vai, tronul a ajuns în mâinile naţiunilor şi Dumnezeu nu împărăţeşte cu un rival. La fel este şi în restabilirea adevărului divin în zilele noastre. Poate că unii dintre cei mai tineri dintre noi se bucură şi savurează adevărurile minunate care au fost descoperite şi lucrurile minunate pe care Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute. Poate spunem: templul este reconstruit, da, templul este reconstuit! Însă, vai, cei mai bătrâni îşi amintesc gloria de la început. Când mă gândesc la cei bătrâni, mă refer la aceia care Îl cunosc pe Cel care este de la început, care se întorc înapoi la gloria de la Cincizecime, la revelaţia deplină a lui Dumnezeu în persoana lui Hristos, Domnul. În templul construit în captivitatea zilelor noastre există lacrimi, dar şi bucurie. Ne plecăm şi recunoaştem eşecul, ruina şi starea risipită a poporului lui Dumnezeu, însă de asemenea Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru îndurarea Lui.
În Neemia vedem celălalt aspect. În Ezra este reconstruit templul, se restabileşte adevăratul centru, iar în Neemia se construieşte un zid pentru a ţine la distanţă orice ar putea întina templul.
Întotdeauna vom vedea că atunci când Dumnezeu stabileşte un centru al binecuvântării, El va construi un zid în jurul lui; El îl împrejmuieşte întotdeauna; orice lucru de valoare trebuie să fie îngrădit, protejat. Lăsaţi duşmanii să îşi bată joc şi să spună că lucrurile acestea nu înseamnă nimic. Lăsaţi credinţa să-şi construiască zidul. Veţi vedea că pe măsură ce slăbiciunea noastră se manifestă mai mult, în loc să fie nevoie să lărgim calea, în loc să fie nevoie de mai puţină grijă, pentru că avem mai puţin, este nevoie de mai multă grijă pentru a păstra ceea ce avem. „Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Are credinciosul din Filadelfia ceva cu care să se laude? „Ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit Numele Meu” spune Domnul; însă aceasta înseamnă cel mai mic lucru care poate fi făcut. Dar fiindcă el are atât de puţin, cu atât mai mare va fi nevoia de a ţine cu tărie ceea ce are. Haideţi să nu uităm aceasta, şi chiar dacă nu avem decât un mic ogor de linte de apărat, să ţinem cu tărie.
Cartea Estera, fiind a treia, ar trebui să fie o carte despre sfântul locaş, ca Levitic, şi într-un fel ea Îl descoperă pe Dumnezeu în protecţia Sa faţă de poporul Său, însă mărturiseşte de asemenea o stare de ruină. Numele lui Dumnezeu nu este menţionat nici măcar o dată, însă grija şi dragostea Sa sunt manifestate pe tot parcursul cărţii.
Cartea Cronicilor corespunde cărţii Deuteronom, a cincea carte, şi, aşa cum am văzut, ne prezintă planul lui Dumnezeu, descoperirea gândurilor Sale. De aceea, deşi este o mare asemănare cu cartea Împăraţi, totuşi în cartea Cronici vedem că există un scop special care străbate întreaga carte. În mod semnificativ, cartea începe cu Adam. Nu contează cât de departe în timp, totuşi omul are o legătură morală cu cel care a introdus păcatul în lume.
Dumnezeu trasează genealogia poporului de la Adam, iar când ajunge la David, vedem că împăratul Saul este dat la o parte, iar în istoria lui David nu se menţionează nicio cădere. La fel şi în viaţa lui Solomon. Aşadar, Dumnezeu ne prezintă istoria din punctul Lui de vedere. El ne arată ce reprezintă aceşti oameni: David simbolizează victoria, Solomon este împăratul iubitor de pace, care domneşte în dreptate. Vedem că, atât cât este posibil, Dumnezeu omite căderile în această carte. Cele zece seminţii sunt lăsate deoparte ca şi cum ar fi părăsit terenul responsabilităţii şi al mărturiei faţă de Dumnezeu. În modul cel mai proeminent, profetul intervine pe tot parcursul cărţii – martorul divin, Dumnezeu vorbind cu omul. Lucrul acesta are o învăţătură, vrând să ne arate faptul că atunci când Dumnezeu ne prezintă istoria Lui, El o face cu un scop, ca totul să fie centrat în jurul binecuvântatului Său Fiu. Totul în Cronici este centrat în jurul gloriei şi împărăţiei lui David şi a lui Solomon, adică Hristos în dubla ipostază de Învingător şi Împărat al păcii. Iar istoria ulterioară arată felul în care poporul s-a depărtat de ascultarea şi supunerea faţă de Dumnezeu, care au marcat împărăţiile lui David şi Solomon. Însă finalul cărţii este deosebit de mişcător, deoarece în sfârşit se prezintă luarea poporului în captivitate. Prin ordinul împăratului perşilor, Cirus, vedem că poporul trebuie să se întoarcă în ţinutul Iudeii şi să reconstruiască templul. Lucrul acesta arată puterea deplină a lui Dumnezeu asupra autorităţii naţiunilor, făcând ca până şi mânia omului să-L laude.
Aşadar, în acest grup al cărţilor istorice vedem cum planul lui Dumnezeu străbate istoria ca un fir de aur, deşi, aşa cum am spus la început, prin însăşi natura lor de cărţi istorice, ele se preocupă mai ales cu omul şi cu păcatul omului. Cât de minunat este să ştim că planul lui Dumnezeu este să aducă victorie chiar şi în împrejurarea care dovedeşte ruşinea omului. O victorie de care ne putem bucura chiar şi în ciuda păcatului nostru. Sunt multe lucruri în această carte asupra cărora nu m-am oprit deloc. Multe principii pe care nu le-am privit deloc. Însă cred că am văzut cel puţin gândul care stă la baza acestor principii şi avem cel puţin cheia care ne permite să înţelegem această parte preţioasă din Cuvântul lui Dumnezeu.
sursa: https://comori.org/