"Daniel. Ce trebuie să aibă loc în curând"

Categorie:  Cartile Bibliei
 

Partea I

Joachim Setzer

Vremea de la urmă, răpirea credincioşilor, necazul cel mare, restabilirea Imperiul Roman, curva Babilon, numărul fiarei: 666, Antihristul, un templu în Ierusalim, Asirianul, un nou război mondial, revenirea lui Hristos, împărăţia de o mie de ani… - mulţi cunosc astfel de cuvinte cheie, care sunt luate din Biblie. Unii vorbesc despre provocare de panică şi limitează aplicaţia profeţiei biblice la prezent. Ceilalţi exagerează afirmatiile biblice adăugând utopii pline de fantezie despre sfârşitul lumii. Ca să rămânem feriţi de astfel de expuneri greşite, avem nevoie de o privire temeincă de ansamblu asupra afirmaţiilor profetice ale Bibliei. Dumnezeu ne face cunoscut „ce trebuie să aibă loc în curând” ( 1:1 ), ca să putem să înţelegem mai bine, care este speranţa noastră, ce este lumea şi Cine este Domnul Isus.

În primul dintre cele patru capitole ale seriei noastre vom privi mai întâi asupra profeţiei biblice în general, ca să oferim apoi o privire de ansamblu asupra evenimentelor viitoare. Mai înainte de a putea să cercetăm în detaliu profeţia în următoarele capitole, trebuie să arătăm cadrul general, în care sunt inserate evenimentele viitoare. Acesta se referă la istoria lumii din perspectivă biblică, la diferitele ere, la destrămarea Israelului şi dezvoltarea imperiilor mondiale.

1. Profeţia biblică

Originea profeţiei
Dumnezeu este dincolo de timp şi spaţiu. El cunoaşte viitorul (Isaia 42:9 ; 46:10 ) – şi ni-l face cunoscut şi nouă. Doar în Cuvântul lui Dumnezeu pot fi găsite profeţii de încredere (Isaia 45:11 ). În realitate, Biblia conţine multe profeţii, care s-au împlinit deja (de ex. despre naşterea, viaţa şi moartea lui Isus). Cu siguranţă că şi ceea ce este scris despre evenimente încă viitoare pentru noi se va împlini exact la fel. „Profeţia este istoria pe care ne-a dat-o Dumnezeu nouă despre viitor” *

* J.N. Darby, The Hopes of the Church of God.

Scopul profeţiei
Profeţii Vechiului şi ai Noului Testament îi puneau pe oameni în lumina lui Dumnezeu. Cei necredincioşi trebuiau să fie treziţi la realitate şi să se pocăiască (vezi Ieremia 35:15 ); credincioşii sinceri trebuiau să primească o lumină mai profundă despre gândurile lui Dumnezeu (vezi 18:17-19 ; Psalmul 25:14 ; Amos 3:7 ; 1:1 ) şi să fie încurajaţi (vezi 2. Petru 3:11-14 ).

Profeţii de atunci au vorbit adesea despre evenimente actuale, care dădeau ascultătorilor posibilitatea să recunoască din ceea ce spunea el daca era un profet adevărat sau nu (Deuteronom 13:1-5 ; 18:20-22 ; Ieremia 28:9 ). Alte aspecte ale afirmaţiilor lor, sau împlinirea lor deplină, puteau să aibă loc într-o vreme ulterioară.

Studiul profeţiei
Astăzi suntem uimiţi de carţi din secolul al XIX-lea, în care fraţi evlavioşi au scris ca de la sine înţeles despre lucruri care pe atunci erau încă de neînchipuit, cum ar fi de exemplu că Israel avea să redevină un stat independent. Cu toate acestea, studiul profeţiei nu este un studiu speculativ, atâta timp cât – prin compararea cu băgare de seamă a diferitelor locuri din Biblie – se explică Cuvântul lui Dumnezeu cu Cuvântul lui Dumnezeu (vezi 2. Petru 1:20,21 ).

Teme ale profeţiei
Afirmaţiile profetice au toate legătură cu pământul. Hristos este punctul central al planului lui Dumnezeu cu acest pământ. De aceea, El este şi punctul central al profeţiei (Apocalipsa 19:10 b). Prin profeţi, Duhul Sfânt Îl arată pe El, ziua Sa – „ziua Domnului”, judecăţile şi Împărăţia Sa de o mie de ani.

Israelul, poporul Său pământesc, şi ţara acestuia cu capitala sa Ierusalim, reprezintă un alt subiect important al profeţiei. Pe lângă aceasta, Noul Testament vorbeşte despre viitorul creştinătăţii.

În fine, popoarele şi împărăţiile care iau contact cu Israelul ajung în atenţia profeţiei. Cu cât se află într-o legătură mai strânsă cu Israelul, cu atât mai frecvent şi mai clar sunt amintite (de ex. Asiria, Egiptul), imperiile mai îndepărtate fiind definite mai puţin clar (de ex. Europa de Vest, Rusia) sau găsindu-se în principiu în afara orizontului profetic (de ex. America, Australia).

2. Evenimentele viitoare în ansamblu

Ce ne aşteaptă pe noi şi ce vine peste pământul acesta? Rezumat pe scurt, există următoarele evenimente, respectiv perioade de timp:

a. Răpirea: Domnul Isus vine – nevăzut de cei necredincioşi -, ca să îi ia pe ai Lui la Sine în ceruri. Credincioşii care au murit înviază şi, împreună cu cei care sunt în viaţă, sunt răpiţi de pe pământ. Această speranţă a Adunării (Bisericii) poate să devină realitate în orice clipă. (Aşadar, răpirea în sine nu este obiectul profeţiei).

b. Timpul judecăţilor: după ce credincioşii sunt răpiţi, cei care rămân, în primul rând iudeii şi creştinii necredincioşi, vor fi atinşi de judecăţi îngrozitoare. Cine a respins în mod conştient Evanghelia înainte de răpire, nu se mai poate pocăi după aceea. Alţi oameni vor veni la credinţă. Timpul de necaz dureaza şapte ani. În ultimii trei ani şi jumătate – „necazul cel mare” – Satan îşi manifestă furia într-un mod deosebit, prin stăpânitorul Imperiului Roman restabilit şi prin Antihrist. La sfârşit, atacul unui popor vecin din nord asupra Israelului va constitui prilejul ca întreaga putere (vestică) a lumii să se adune în Orientul apropiat, ca să poarte război – în cele din urmă împotriva Domnului Isus Însuşi, care va reveni.

c. Arătarea lui Hristos: punctul culminant al judecăţilor este atins atunci când Domnul Isus va apărea în mod vizibil cu toţi sfinţii Săi şi îi va nimici pe toţi vrăjmaşii Lui. Prin aceasta evreii credincioşi vor fi eliberaţi de necazul lor. Ei Îl recunosc şi intră în împăraţia pe care El o întemeiază acum.

d. Împărăţia de o mie de ani: Hristos împărăţeşte apoi o mie de ani peste întreg pământul. Adunarea domneşte cu El din cer. Ierusalimul şi Israelul sunt punctul central al pământului. Au loc mari transformări, chiar în natură, care aduc o binecuvântare necunoscută până atunci pentru toţi oamenii. Pacea globală va fi asigurată printr-o pedepsire dreaptă şi imediată a oricărui rău. Totuşi, la sfârşitul celor o mie de ani, Dumnezeu îi va pune la încercare pe oamenii care s-au născut între timp pe pământ. Mulţi se vor răscula împotriva Lui – şi vor fi omorâţi.

e. Starea veşnică: După cei o mie de ani, prima creaţie va fi descompusă. Toţi necredincioşii vor fi judecaţi înaintea marelui tron alb şi vor sfârşi în iazul de foc. Un cer nou şi un pământ nou alcătuiesc starea veşnică, în care nu mai există nici un păcat. Pe pământul nou trăiesc toţi credincioşii; doar Adunarea aparţine cerului în veşnicie.

3. Cadrul general

Evenimentele profetice îşi au locul în contextul general al Scripturii. Ele vor putea fi recunoscute în mod clar doar atunci când se priveşte „cadrul general” în care au loc.

Diferite epoci
Mai intâi este de reţinut faptul că Dumnezeu, în diferitele epoci (sau ere, dispensaţii), îl se descoperă omului feluri diferite. Fiecare epocă are caracterul ei propriu şi se sfârşeşte în judecată – prin falimentul omului. Tabelul următor arată cum se pot deosebi diferitele epoci :

În diferitele epoci de până la „lege”, Dumnezeu l-a pus la încercare pe om – vrăjmăşia omului împotriva lui Dumnezeu a fost tot mai mare. „Şi, la urmă, l-a trimis la ei pe fiul Său” ( 21:37 ). Ei L-au răstignit. De atunci s-a încheiat încercarea omului, iar Biblia vorbeste despre timpul nostru ca de „sfârşitul veacurilor” ( 10:11 ; Evrei 9:26 ).

Trecut şi prezent
În principiu, viitorul trebuie să fie înţeles ca o continuare a trecutului. El nu poate fi privit izolat. În Biblie, descrierea evenimentelor trecute se descoperă adesea fară dificultate în viziunea evenimentelor viitoare. De aceea, o cunoastere a istoriei lui Israel şi a imperiilor care au de a face cu el este de o mare însemnătate pentru înţelegerea profeţiei.

Destrămarea Israelului
Dupa domnia împăratului Solomon, împărăţia formată din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel s-a împărtit în două, respectiv în zece seminţii. Împărăţia de zece seminţii a devenit numaidecât necredincioasă lui Dumnezeu, practicând oficial idolatria ( 12:26b ). Dumnezeu a răspuns faţă de această necredincioşie prin captivitatea asiriană şi prin împrăştierea celor zece seminţii ( 17:21b ). Ei se vor întoarce în ţara lor abia dupa arătarea lui Hristos (Osea 11:10,11 ).
Împărăţia de doua seminţii a fost de asemenea necredincioasă, iar Dumnezeu a îngăduit să fie duşi de Nebucadneţar în Babilon pentru şaptezeci de ani (Ieremia 25:11 ).

„Timpurile naţiunilor”
Gloria lui Dumnezeu a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 10:4,18,19 ; 11:23 ), iar Nebucadneţar a primit o stăpânire universală ( 2:37,38 ). Cu aceasta încep „timpurile naţiunilor”. Aceste „timpuri ale naţiunilor” se vor sfârşi abia atunci când se va arăta Domnul Isus, ca sa întemeieze împărăţia Sa – pornind din Israel (Luca 21:24 ).

Cele doua seminţii s-au întors din Babilon în ţara lor dupa şaptezeci de ani de captivitate şi au construit din nou altarul, templul, Ierusalimul şi zidurile lui (2. Cronici 36:22, 23 ; Ezra; Neemia). Totuşi, gloria lui Dumnezeu nu s-a întors înapoi (Hagai 2:3 ). Când S-a născut Hristos, ei se găseau ca şi mai înainte, sub stăpânirea unui imperiu mondial: a Imperiului Roman.

Cele doua seminţii (Iuda şi Beniamin) L-au lepădat pe Hristos şi L-au răstignit. Ei au respins cu încăpăţânare şi ultimele chemari ale Duhului Sfânt la pocăinţa şi l-au omorât pe Ştefan cu pietre. Urmarea la aceasta a fost distrugerea Ierusalimului de către Romani în anul 70 d.H. (Matei 23:37,38 ).
Între timp, iudeii care au fost împrăştiaţi şi urmariţi peste tot, s-au întors din nou în ţara lor. Cu toate acestea, acolo îi aşteaptă judecata definitivă. Doar o rămăşiţă Îl va primi pe Mesia şi va intra în Împărăţia Sa.

Imperiile mondiale
În „timpurile naţiunilor”, profeţii Daniel şi Zaharia vorbesc în mod profetic despre patru imperii mondiale ( 2 ; 7 ; Zah 6 ). Profeţiile lui Daniel sunt cuprinse în tabelul următor:

În capitolul 8 al cărţii sale, Daniel vorbeşte detaliat despre Imperiul Medo-Persan şi Grec şi despre ceea ce a urmat Imperiului Grec: el s-a destrămat în patru imperii mai mici, iar stăpânitorul din unul din aceste imperii – din Asiria – a pricinuit mare amărăciune Israelului.

Împăratul nordului şi împăratul sudului
În Daniel 11 , se cercetează mai îndeaproape două din cele patru „imperii diadohice”, în care împărţit Imperiul Grec: Asiria, situată la nord de Israel (aproximativ tinutul Irakului, Siriei de astăzi) şi Egiptul, situat în sud. Ei sunt numiţi „împăratul nordului” şi „împăratul sudului”. În capitolul 11:1-39 el descrie amănunţit, cum aceste împărăţii se razboiesc tot mereu în timpul de la Cirus până la Antioh Epifanul, în timp ce „ţara frumuseţii” (Israel) se află permanent între fronturi.

De la capitolul 11:40, Daniel vorbeşte despre „timpul sfârşitului” (v. 40), care este încă viitor, şi arată că atunci se va întâmpla din nou ca în trecut:

v. 40-41: Împăratul nordului porneşte împotriva împaratului sudului şi „se revarsă” peste Israel şi alte ţări învecinate. Doar puţini scapă.

v. 42-43: Egiptul va fi învins (Libia şi Etiopia de asemenea).

v. 44-45: O ştire, care îl mânie, îl face pe asirian să se întoarca înapoi în Israel. Acolo va fi nimicit deodată (prin revenirea Domnului Însuşi).

Cap. 12:1-3: Dupa strâmtorare, Israel ca naţiune se trezeşte la o nouă viaţă.

Partea a II-a

Joachim Setzer

În prima parte am început să scoatem în evidenţă cadrul general în care îşi au locul evenimentele viitoare. Am văzut că poporul Israel, pe care Dumnezeu şi-l alesese pentru Sine, a devenit necredincios, s-a divizat şi a ajuns în robie – mai întâi cele zece seminţii, iar apoi şi celelalte două. Atunci au început „timpurile naţiunilor“ şi au luat naştere imperiile mondiale: cel Babilonian, apoi cel Medo-Persan urmat de cel Grec. Grecia s-a divizat în patru împărăţii. Două dintre acestea au dat mult de lucru iudeilor care s-au întors în ţara lor: „împăratul sudului“ (Egiptul) şi „împăratul nordului“ (Asiria). Aceasta va fi la sfârşit din nou aşa. Al patrulea imperiu mondial, cel Roman, s-a destrămat între timp, însă la sfârşit se va forma din nou. În felul acesta, parcurgând istoria universală, am ajuns pe neaşteptate la viitor.

În această parte completăm cadrul general, ajungând să vorbim despre extrem de concludenta viziune a lui Daniel despre cele „şaptezeci de săptămâni” şi despre viitorul Israelului, îndată ce-l lămurim în primul rând pe acela al creştinătăţii.

Cadrul general (continuare) 

Cele „şaptezeci de săptămâni” ale lui Daniel

În capitolul nouă al cărţii sale, Daniel relatează viziunea sa despre cele „şaptezeci de săptămâni”, pe care a văzut-o ca profet. Nu este vorba de „săptămâni” care cuprind şapte zile, ci şapte ani. Această viziune este una dintre cele mai importante pentru înţelegerea întregii profeţii biblice:

• V. 24: „Şaptezeci de săptămâni” (săptămâni de ani) trebuie să se împlinească pentru Israel şi Ierusalim  mai înainte ca Mesia să întemeieze împărăţia Sa, în care domneşte dreptatea.
• V. 25: Când Artaxerxes (Artaxerxes I, Mână Lungă) dă ordin să construiască din nou Ierusalimul, încep şapte săptămâni (probabil pentru construcţia Ierusalimului) şi alte şaizeci şi două de săptămâni.
• V. 26: După cele şaizeci şi două de săptămâni (în total şaizeci şi nouă de săptămâni), Mesia este răstignit. După aceasta, „poporul unui conducător care va veni” (Imperiul Roman) distruge Ierusalimul şi templul. Până la „sfârşit” urmează războaie şi altele asemănătoare.
• V. 27: La sfârşit (încă viitor), „conducătorul care va veni” (stăpânitorul imperiului Roman format din nou), va încheia un legamânt pentru „o săptămână” (7 ani) cu masa poporului evreu („cei mulţi”). Aceşti 7 ani sunt timpul de necaz. „La jumătatea săptămânii” (după trei ani şi jumătate) el va interzice slujba religioasă iudaică şi va ridica un idol („urâciune”). În acest timp din urmă – necazul cel mare – un „pustiitor” va ataca Israelul (asirianul din Daniel 8:23-26 ; 11:40-45 ).

Vremea harului

Este surprinzător că în viziunea despre cele „şaptezeci de săptămâni” nu se socoteşte vremea harului, între răstignirea lui Hristos şi „sfârşit”. În această perioadă Israel este pus deoparte: Dumnezeu nu face nicio deosebire între iudei şi naţiuni. Abia după răpire, „la sfârşit”, când încep cei şapte ani de necaz, va funcţiona mai departe „ceasul” Israelului.

Israelul şi creştinătatea

Aşadar, nu trebuie să aşezăm pe aceeaşi treaptă Israelul, poporul pământesc al lui Dumnezeu, cu Adunarea (Biserica), respectiv mărturisirea creştină. Amândouă grupele de oameni sunt caracterizate mai degrabă prin lucruri opuse, de exemplu:

Chiar dacă apostolul Pavel explică în  epistola către Romani, că Dumnezeu nu face astăzi nici o deosebire între iudei şi naţiuni („pentru că toţi au păcătuit ... fiind îndeptăţiţi, fără plată, prin harul Său”, 3:22-24 ), totuşi după aceea, în capitolele 9–11, revine în cele din urmă la Israel. Acolo el lămureşte că Dumnezeu ţine la promisiunile Sale, pe care i le-a dat lui Avraam. Israel are aşadar un viitor!

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ” Apocalipsa 3:10

Imaginea măslinului

În legătură cu creştinătatea este deosebit de interesantă imaginea măslinului din Romani 11:16-32 :

• V. 16: Ramurile măslinului sunt exact la fel de sfinţite, despărţite pentru Dumnezeu, ca cel dintâi rod => Israel este exact la fel de sfinţit pentru Dumnezeu ca Avraam, cu care a început istoria lui Israel.
• V. 17-21: Unele ramuri sunt rupte şi sunt altoite în locul lor ramuri ale unui măslin sălbatic => În afară de câţiva iudei, care astăzi cred în Hristos (aşadar aparţin Adunării; vezi 11:5 ), poporul Israel este pus deoparte; în schimb creştinătatea a primit responsabilitatea, de a fi mărturia lui Dumnezeu pe pământ.
• V. 22-24: Ramurile măslinului sălbatic vor fi tăiate, iar ramurile fireşti vor fi altoite din nou =>  după ce creştinătatea a falimentat, Dumnezeu o va abandona după răpirea credincioşilor, însă va intra din nou în relaţii cu iudeii.
• V. 25-26: În timpul de astăzi Israel este împietrit în parte, până va intra „plinătatea naţiunilor”, adică se va sfârşi vremea harului (v. 25). Totuşi, după aceea, „tot Israelul” va fi mântuit (acesta este rămăşiţa credincioasă, pentru că partea necredincioasă a poporului va fi nimicită). Aceasta are loc, când „Salvatorul va veni din Sion”: când Hristos Îşi va ridica împărăţia în Ierusalim (v. 26).

Creştinătatea

În ceea ce priveşte Adunarea trebuie să se ia în considerare că există şi o mărturisire creştină fără viaţă, care pretinde să fie adunarea lui Dumnezeu (biserica). Tocmai profeţia are întreaga mărturisire creştină în vedere, ca să spun aşa, Adunarea sub responsabilitatea omului. De aceea după răpirea credincioşilor istoria Bisericii creştine se continuă – istoria unui sistem mort cu totul stricat (cum arată în mod deosebit Apocalipsa 17 şi 18).

Noul Testament dă în Apocalipsa 2 şi 3 o privire de ansamblu profetică despre decăderea creştinătăţii – istoria bisericii. Deoarece apostolul Ioan trebuia să scrie în cartea Apocalipsa ( 1:19 )

• „ce ai văzut” => cap. 1
• „cele ce sunt” => cap. 2-3: timpul prezent al harului, al adunării
• „ceea ce va fi după acestea” => cap. 4-22: timpul de după răpire (vezi 4:1).

Judecăţile asupra iudeilor şi creştinilor necredincioşi

Cartea Apocalipsa vorbeşte de la capitolul 4 în primul rând despre judecăţi, care vor lovi Occidentul creştin şi Israelul. Tabelul următor ne dă o scurtă privire de ansamblu. El poate să intereseze pentru o aprofundare ulterioară.

„După acestea am văzut: şi iată o uşă deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea“. Apocalipsa 4:1

Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi“.

Apocalipsa 21:5

Partea a III-a

Joachim Setzer

În ambele părţi precedente am trasat cadrul general al profeţiei. Prin cercetarea diferitelor texte cheie am putut să adunăm „pietrele de construcţie” esenţiale, care acum trebuie asamblate, pentru a putea înţelege evenimentele viitoare în detaliu. Fireşte că la aceasta nu vom trece strict cronologic, pentru că de multe ori lucrul acesta nu este posibil deloc, ci tematic. În această parte este vorba de răpire şi de timpul judecăţilor.

Evenimentele viitoare în detaliu

1. Răpirea

El vine curând

Nu există nicio profeţie, care ar mai trebui să fie împlinită, mai înainte ca Domnul să vină pentru răpirea credincioşilor. Această speranţă a adunării o prezintă Noul Testament ca fiind iminentă. Deja primii creştini aşteptau – pe drept – zilnic venirea Domnului (comp. de ex. 1:9-10 ).

„Cel care mărturiseşte acestea [care se găsesc în cartea Apocalipsa] spune: „Da, Eu vin curând (Lit. „repede“)!“ - Amin! Vino, Doamne Isuse!” ( 22:20 ).

El vine pentru noi

Când Domnul Isus a venit prima dată pe acest pământ, a fost respins. El va veni din nou! A doua Sa venire cuprinde două faze, care se află la distanţă în timp una de alta:

1. venirea Lui pentru noi – pentru răpirea credincioşilor înaintea judecăţilor
2. venirea Lui cu noi – ca să-Şi instaureze împărăţia şi să stăpânească cu noi.

Despre aceasta ne învaţă înainte de toate prima epistolă către Tesaloniceni. Pavel explică acolo mai întâi, că noi ne vom arăta împreună cu El ( 3:13 ; 4:14 ). Asta presupune însă, că El ne ia mai întâi la Sine ( 4:15-18 ).

La răpire Domnul nu vine încă pe pământ. Într-adevăr, El vine în întâmpinarea noastră, atunci ne răpeşte însă de pe acest pământ. Vom fi „răpiţi în nori, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh“ ( 4:17 ). Lumea necredincioasă nu Îl va vedea încă la acest moment.

Înviere şi schimbare

Cei care au adormit vor fi înviaţi cu un trup care este potrivit pentru cer, iar noi, cei vii, vom fi schimbaţi, adică vom primi de asemenea aceste trupuri. Aceasta are loc într-o clipă, într-o clipeală de ochi ( 15:51-53 ). Cei înviaţi şi cei schimbaţi vor fi răpiţi atunci în acelaşi timp în văzduh ( 4:15-17 ).

Toţi credincioşii vor fi răpiţi

Mulţimea acelora care înviază dintre morţi, îi cuprinde pe toţi „cei ai lui Hristos, la venirea Lui“ ( 15:23 ), adică toţi credincioşii care vor fi trăit până atunci. Şi credincioşii Vechiului Testament sunt „ai lui Hristos“, adică Îi aparţin Lui. Într-adevăr, în timpul vieţii ei nu au ştiut nimic despre răpire, însă totuşi vor face şi ei parte (vezi şi Ev. 11:40).

Duhul Sfânt

Noi, care aparţinem Adunării, miresei lui Hristos, putem să ştim despre răpire. Duhul Sfânt doreşte să însufleţească această speranţă în noi. „Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!“ Şi cine aude să spună: „Vino!“ ( 22:17 ).

Împreună cu Adunarea părăseşte acest pământ şi Duhul Sfânt, astfel că atunci nelegiuirea se va înmulţi excesiv, pentru că El „va fi luat din cale” ( 2:7 ).

Prea târziu!

Satan va putea atunci să se desfăşoare pe deplin şi să îi amăgească pe cei, „care pier, pentru că ei n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi. Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca ei să creadă minciuna, ca să fie judecaţi toţi cei care nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nedreptate.” ( 2:10-12 ). Adică, pentru oamenii care au cunoscut adevărul şi l-au respins, este prea târziu. Ei nu mai pot să se pocăiască. Vor fi pierdut toate şansele. Deodată uşa este închisă (comp. 25:10-12 ).

Li se întâmplă ca lui Faraon, care şi-a împietrit inima în mod repetat – până când Dumnezeu i-a împietrit inima. Dumnezeu ar putea imediat să îi recheme în veşnicie pe necredincioşii, care au refuzat Evanghelia în vremea harului. El îi va judeca însă, lăsându-i să trăiască mai departe cu o inimă împietrită.

Scaunul de judecată al lui Hristos

Când vom merge la Domnul, vom fi arătaţi înaintea scaunului Său de judecată ( 5:10 ; 14:10 ). Noi nu vom mai fi judecaţi, pentru că Judecătorul Însuşi, Hristos, a purtat judecata noastră, însă vom fi arătaţi. Întreaga noastră viaţă, tot ceea ce am făcut, spus şi gândit, se va scurge ca un film înaintea noastră.  Dumnezeu a văzut toate! Pentru tot binele, pe care El a putut să îl lucreze în noi, vom fi răsplătiţi. Tot răul „arde”; pentru aceasta nu există nicio răsplată (comp. 3:12-15 ). Cu cât am trăit mai credincioşi, cu atât mai mare va fi răsplătirea noastră.

Prin arătarea înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vom fi aduşi în conformitate cu El. Vom aprecia atunci totul aşa cum El deja întotdeauna a văzut şi vom înţelege toate căile pe care El ne-a condus în viaţă.

Nunta Mielului

Mireasa este pregatită atunci pentru Mire, Domnul Isus, Mielul lui Dumnezeu. Atâta timp cât trăia încă pe pământ, ea era logodită cu Hristos şi se păstra curată faţă de lume ( 11:2 ). În cer are loc „nunta Mielului” ( 19:6-9 ).

La această nuntă sunt reprezentaţi toţi credincioşii răpiţi: Adunarea este mireasa, credincioşii Vechiului Testament invitaţii, oaspeţii de la nuntă. (Înainte de descrierea nunţii, cartea Apocalipsa sintetizează aceste două grupe în imaginea celor 2x12 = 24 de bătrâni; ultima dată în 19:4 ).

Privită în timp, nunta Mielului are loc însă cu puţin înainte de arătarea lui Hristos, după ce pe pământ falsa mireasă va fi fost judecată. Falsa mireasă este ceea ce, după răpire pretinde că este Adunarea ( 17 - 18 ).

2. Vremea judecăţilor

Şapte ani grei

După răpire (probabil curând după aceasta) urmează şapte ani grei, „necazul”. Cum în istoria lui Iosif după cei şapte ani de belşug au urmat şapte ani de foamete ( 41 ), la fel, după vremea harului urmează literalmente şapte ani de judecată. Aceasta este ultima „săptămână de ani” a lui Daniel ( 9:27 ).

Judecăţile îi ating în primul rând pe iudei şi pe creştini, aşadar Israelul şi Occidentul creştin. Vechiul Testament şi Evangheliile relatează îndeosebi ceea ce îi priveşte pe iudei – „necazul lui Iacov” -, pe când Apocalipsa se focusează puternic asupra judecăţii creştinătăţii ( 6 - 19 ).

Cartea Apocalipsa face deosebire între două faze:

1. Judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu: acestea sunt evenimente catastrofale, care vor adăuga oamenilor încă o mulţime de complicaţii nefericite. La acestea aparţin revoluţii, războaie, catastrofe naturale ş.a.m.d.
2. Judecăţi printr-o intervenţie imediată a lui Dumnezeu: acestea sunt evenimente care nu sunt de explicat decât printr-o intervenţie directă a lui Dumnezeu.

Iudeii în Israel

Pentru că iudeii, în timpul „necazului” în ţara lor, vor constitui o ţintă a judecăţilor lui Dumnezeu, este clar, că mai înainte ei trebuie să se întoarcă în ţara lor. În principal este vorba de cele două seminţii (Iuda şi Beniamin), care erau în ţară şi în vremea lui Isus, dar care în anul 70 d.H. au fost din nou împrăştiaţi şi persecutaţi în întreaga lume. Ca naţiune ei vor fi restabiliţi, „smochinul a înfrunzit” (Luca 21:29-31 ), oasele uscate, cum spune Ezechiel, s-au apropiat unele de altele şi au fost acoperite cu tendoane şi carne – însă nu este încă viaţă în ele (Ez. 37:1-8), adică ei sunt necredincioşi şi Îl resping pe Hristos la fel.

Necazul cel mare

Profetul Daniel împarte ultima „săptămână de ani” în de două ori trei ani şi jumătate ( 9:27 ). Ultima jumătate este perioada cea mai îngrozitoare. Domnul o numeşte „marele necaz al lui Iacov” ( 24:21 ). Atât în profetul Daniel cât şi în Apocalipsa, acest timp este descris cu „un timp şi timpuri şi o jumătate de timp” (=1 + 2 + 0,5 ani) sau cu 42 de luni sau 1260 de zile ( 7:25 ; 12:7 ; 11:2b ; 12:6,14 ; 13:5 ).

„Trinitate” satanică

La începutul celor trei ani şi jumătate Satan este aruncat din cer pe pământ ( 12:7-17 ). Atunci el nu va mai avea acces în cer (ca astăzi încă) şi el este „cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp” ( 12:12 ).

Cu doi oameni, care sunt inspiraţi de el, va forma o „trinitate” satanică:

• cu stăpânitorul Imeriului Roman format din nou, „prima fiară” ( 13:1-10 ) şi
• cu Antihristul din Israel, „a doua fiară” ( 13:11-18 ).

Toţi trei – Satan, prima şi a doua fiară – vor primi închinare.

Imperiul Roman

Imperiul Roman, care stăpânea pe vremea lui Isus, dar care s-a ruinat mai târziu, se va forma aşadar din nou. În contrast cu toate celelalte popoare, care aspiră după libertate şi independenţă (comp. „toţi copacii” în 21:29-31 ), Europa (teritoriul Imperiului Roman de vest) face mai întâi o confederaţie de state. În cele din urmă stăpânitorii individuali dau toată puterea unui singur om: (primei) „fiare” ( 17:12,13 ).

În felul acesta se ridică Imperiul Roman din agitata masă a popoarelor – „prima fiară” se ridică „din mare” ( 13:1 ).

Alianţa Israelului cu Roma

Ca în timpul Domnului Isus, Israelul se va afla atunci din nou sub stăpânire romană. Antihristul, care este conducătorul Israelului, îndeplineşte o funcţie ca un fel de ministru de propagandă sau ministru al religiei al (primei) fiare, al stăpânitorului roman. Această funcţie Antihristul o primeşte în Imperiul Roman întărit – „a doua fiară” se ridică „din pământ” ( 13:11 ).

Deja la începutul ultimei săptămâni de ani Roma şi Israelul încheie o alianţă ( 9:27 ), care trebuie să protejeze Israelul de „urgia care copleşeşte”, adică de o invazie a duşmanilor lor învecinaţi, în mod deosebit de asirian (Isaia 28:15 ). Politic şi militar puterea se află în mâinile Romei; Israelul va fi dependent de Vest. Totuşi, din punct de vedere religios, Antihrist va deţine conducerea mondială.

Antihristul

A doua fiară, Antihristul – sau „falsul profet”, „omul păcatului”, „fiul pieirii”  - va merge atât de departe în înşelăciunea lui religioasă, că după trei ani şi jumătate el însuşi va cere să i se aducă închinare ca lui Dumnezeu ( 2:3,4 ). În acelaşi timp va aşeza în templu un chip al stăpânitorului roman, căruia la fel va trebui să i se aducă închinare ( 13:14,15 ). Este aşa de asemănător ca sub Nebucadneţar ( 3 ): cine nu se închină chipului, cine nu aderă la această nouă religie mondială, va fi pedepsit cu moartea. Cu aşezarea „urâciunii pustiirii” în templu, pentru iudeii credincioşi începe necazul cel mare ( 24:15-22 ).

La început Antihristul s-a dat drept Mesia cel promis. Astfel el a fost primit şi de poporul iudeu şi făcut împărat. Cu toate acestea, acum el desfiinţează închinarea iudaică ( 9:27 ; 12:11 ).

Un templu în Ierusalim

În acel moment va exista aşadar din nou un templu în Ierusalim şi o închinare religioasă iudaică. Locul în care trebuie să stea templul este definit cu exactitate. Astăzi stau acolo încă aşa numitul „Dom al stâncii” sau Moscheea Al-Aqsa.

„Curva Babilon”

Ce va ajunge creştinismul în acel timp? Atunci, ceea ce va rămâne după răpire, se va numi „curva Babilon”. Ea este replica satanică la mireasa lui Hristos. Potrivit descrierii din 17:1-14 , ea prezintă caracteristicile bisericii romano-catolice, cu toate că va fi o biserică mondială unitară (ecumenică). Îşi va avea sediul la Roma, marele „oraş pe cei şapte munţi” ( 17:9,18 ).

La început, această biserică exercită o mare influenţă asupra Imperiului Roman. Totuşi, după aceea fiecare împărat îi va da puterea fiarei ( 17:13 ), care „se ridică din Adânc” ( 17:8 ), care va fi inspirată de Satan, care tocmai va fi fost aruncat din cer. Apoi aceşti împăraţi o vor urî pe „curvă” şi „o vor face pustie şi goală” ( 17:16 ).

În acel moment creştinii de nume vor fi renunţat deja la mărturisirea lor moartă – pentru că „lepădarea de credinţă” creştină precede arătarea Antihristului ( 2:3,4 ). Cu toate acestea este de admis, că pe lângă religia iudaică, va fi interzisă oficial şi religia creştină, de îndată ce Antihristul se va descoperi ca satanic, prin aceea că va rândui ca să se aducă închinare lui şi chipului fiarei din templu.

Curva îşi va pierde aşadar influenţa religioasă, cu toate că ea – ca „cetatea cea mare” – păstrează o influenţă economică asupra fiarei, până când va fi judecată definitiv la sfârşit de către Domnul Însuşi ( 18 ).

Cei doi martori

Înapoi la Israel: chiar dacă iudaismul este interzis în ultimii trei ani şi jumătate, totuşi Dumnezeu Îşi păstrează o mărturie în Ierusalim, care nu poate să fie nimicită. Apocalipsa 11:1-13 vorbeşte de „doi martori”, care vor apărea ca Moise şi Ilie. Abia la sfârşitul celor trei ani şi jumătate Dumnezeu va îngădui, ca fiara să îi ucidă ( 11:7 ). Imaginile cu ei vor face înconjurul lumii şi toţi se vor bucura ( 11:8-10 ). Însă, după trei zile – la fel ca şi Domnul lor odinioară – vor învia şi vor fi primiţi în cer. După aceea urmează sfârşitul definitiv ( 11:11-14 ).

Evanghelia în vremea necazului

În vremea necazului, credincioşii iudei vor vesti o Evanghelie, care nu este atât de cuprinzătoare ca Evanghelia harului, pe care am auzit-o noi. Este „Evanghelia împărăţiei” ( 24:14 ) şi „Evanghelie eternă” ( 14:6,7 ), adică oamenii trebuie să-L recunoască şi să-L aştepte pe Hristos, Împăratul împărăţiei care vine, şi trebuie să-L recunoască pe Dumnezeu, Creatorul.

Vestitorii vor înfăptui aceasta în cel mai scurt timp, ceea ce noi creştinii nu am realizat: ei ajung în întreaga lume. Prin vestirea lor se pocăiesc mulţi oameni, care nu au putut să audă Evanghelia harului.

Credincioşii în vremea necazului

Astfel iau naştere cinci grupe diferite de credincioşi. Cartea Apocalipsa distinge trei grupe, care vor intra trăind deja în împărăţia de o mie de ani:

1. o rămăşiţă din întreg Israelul ( 7:1-8 ; simbolic: 144.000)
2. o rămăşiţă dintre naţiuni ( 7:9-12 )
3. o rămăşiţă din Iuda ( 14:1-5 ; simbolic: 144.000).

În afară de acestea, există două grupe de credincioşi, care vor muri din pricina persecuţiilor:

1. aceia, care în timpul primilor trei ani şi jumătate ( 6:9-11 ), au fost “decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu” ( 20:4a )
2. aceia, care în timpul ultimilor trei ani şi jumătate “nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor” ( 20:4b ).

Fuga rămăşiţei iudeilor

Tocmai în ultimii trei ani şi jumătate, ai necazului celui mare, credincioşii vor fi persecutaţi foarte mult. Credincioşii din Iudeea trebuie să fugă imediat, când Antihristul va aşeza statuia în templu ( 24:15-22 ). Satan, care va fi aruncat pe pământ, va iniţia un mare val de prigoană, totuşi femeia (=iudeii credincioşi) poate să fugă “în pustie” ( 12:13-17 ): la Moab (astăzi sudul Iordaniei; Is. 16:4), la Meşec (astăzi Turcia) şi la Chedar (astăzi nordul Iordaniei şi teritoriile învecinate; Psalmul 120:5 ).

Rămăşiţă în Ierusalim

Totuşi, nu toţi iudeii credincioşi pot să fugă din Iudeea; unii vor rămâne pe loc ( 12:7 ). Mulţi dintre ei vor fi ucişi ( 13:15 ). Dumnezeu Însuşi Îşi va păstra o rămăşiţă în mijlocul răului (compară cu cei doi martori din Ierusalim).

Primul atac al asirianului

La sfârşit de tot lucrul de care s-au temut Israelul şi Roma şi din a cărui cauză au şi făcut o alianţă se va întâmpla: “asirianul”, împăratul nordului, atacă Israelul. (Pentru orientare: Asiria de odinioară se situa aproximativ pe teritoriul de astăzi al Irakului şi Siriei).

Mai întâi asirianul se aliază cu ţările sale învecinate (Psalmul 83:1-9 ). Din umbră va fi sprijinit de o putere mare ( 8:23,24 ): de Rusia, “împăratul nordului îndepărtat”, care însă abia mai târziu se va înfăţişa personal (Ezechiel 38:5-9 ; 39:2 ).

Apoi pe neaşteptate, Egiptul şi Asiria, împăraţii învrăjbiţi ai nordului şi ai sudului, atacă Israelul, care se află între ei. Asirianul “inundă” pur şi simplu ţara cu invazia lui ( 11:40,41 ; Is. 8:7,8; 28:17,18; 59:19). El asediază Ierusalimul (Mica 5:1 ). Mai târziu va lua Ierusalimul şi va duce în captivitate jumătatea poporului (Zah 14:1,2 ).

Asirianul cucereşte Egiptul

În cele din urmă asirianul pleacă mai departe (doar câţiva soldaţi rămân în Israel) şi cucereşte Egiptul ( 11 ; 42 ,43). Între timp Imperiul Roman se pregăteşte de război.

Invazia romană

Pe baza alianţei cu Israelul, Roma porneşte o invazie uriaşă ( 19:19 ; 16:13-16 ). “Fiara şi împăraţii pământului”, adică Roma cu o mare alianţă militară, vin în Israel pe Marea Mediterană şi se adună la Armaghedon.

Acum evenimentele ajung departe. Arătarea lui Hristos urmează să se producă imediat, iar din marşul împotriva asirianului şi a aliaţilor săi din Orientul Apropiat, se ajunge deodată la o expediţie militară împortiva Celui, “care şedea pe cal”: împotriva Domnului Însuşi.

Întoarcerea rămăşiţei fugite

Mai întâi iudeii fugiţi se întorc la Ierusalim, ca să-I ajute pe fraţii lor strâmtoraţi împotriva asirienilor (Mica 5:3 ). Într-adevăr ei vor aduce la strâmtorare armata de ocupaţie asiriană (soldaţii rămaşi) (Zah 12:2,3 ).

Întoarcerea asirianului

Asirianul a auzit între timp veşti (despre invazia romană şi despre întoarcerea iudeilor) şi de aceea se întoarce din Egipt în Israel. Din nou asediază Ierusalimul ( 11:44,45 ; Is. 29:1-8).

Iudeii credincioşi sunt închişi în Ierusalim. În jurul oraşului sunt adunaţi pentru război asirianul cu partenerii lui de alianţă şi Roma cu aliaţii ei. Totuşi acest război mondial nu mai are loc în niciun fel, pentru că acum se arată Domnul Însuşi!

„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine,

ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui.

Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel

din urmă, Începutul şi Sfârşitul“.

Apocalipsa 22:12,13

Partea a IV-a

Joachim Setzer

În partea a treia am început cu prezentarea în detaliu a evenimentelor viitoare. Era vorba acolo despre răpire şi de timpul judecăţilor care urmează după aceea. Acum continuăm: judecăţile culminează cu arătarea lui Hristos, care va instaura împărăţia de o mie de ani, care în cele din urmă se continuă cu starea veşnică. Dumnezeu ajunge la ţelul Său minunat cu oamenii, dar şi cu privire la Hristos.

Evenimentele viitoare în detaliu (continuare)

3. Arătarea lui Hristos - El vine cu noi

Punctul culminant al judecăţilor este arătarea lui Hristos. El vine din cer cu putere şi glorie „pe un cal alb”, „şi El judecă şi se luptă cu dreptate” ( 19:11-13 ).

El va fi însoţit de „oştirile din cer” ( 19:14 ): El vine cu noi ( 3:4 ; 1:10 ; Iuda 14 )!

Judecată

Pe fiară şi pe Antihrist, pe falsul profet, îi va arunca de vii în iazul de foc ( 19:20 ; 2:8 ). Satan nu ajunge încă în iazul de foc; el va fi închis pentru 1000 de ani într-un fel de închisoare – „în Adânc” ( 20:1-3 ).

Roma şi forţele armate aliate ei vor fi nimiciţi de Domnul într-o clipită ( 19:21 ). Cu asirianul se va întâmpla la fel ( 11:45 ; Is. 14:25; 30:27-33; 31:4-8): „Asiria ... sabia, nu a unui om de rând, o va sfâşia” (Is. 31:8).

Domnul va judeca toate popoarele adunate, învecinate Israelului (Ioel 3:1-15 ). Nici iudeii necredincioşi nu vor fi cruţaţi ( 24:37-42 ; 11:20-24 ), astfel încât în final vor mai rămâne doar iudeii credincioşi (compară cu trezirea naţională sau „înnoire a tuturor lucrurilor“: 19:28 ).

El vine pe muntele Măslinilor

În prima fază a revenirii Sale, Domnul Isus nu va păşi încă pe pământ: El va veni pe nori şi îi va răpi pe cei credincioşi la El. Totuşi acum El va veni pe pământ, şi anume pe muntele Măslinilor, de unde a şi părăsit odinioară pământul (Fapte 1:11,12 ).

Mari transformări geografice

Muntele Măslinilor se va despica sub picioarele Lui (Zah 14:3-5 ). Toată ţara Israel va deveni o câmpie, doar Ierusalimul va fi înălţat (Zah 14:10 ). Ape vor ieşi din noul templu din Ierusalim şi vor curge în două direcţii în vale (Ez. 47:1,2; Ioel 3:18 ; Zah 14:8 ). Aceste ape ajung şi în marea Moartă şi vor „vindeca” din nou acest lac sărat (Ez. 47:8).

Marea zi a ispăşirii

Imediat după arătarea Domnului va urma pocăinţa iudeilor credincioşi, care se vor găsi în ţară (Zah 12:10 – 13:1). Ei vor mărturisi ceea ce stă scris în Isaia 53 : „când L-am văzut (când a fost prima dată aici!), nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile... iar noi, noi L-am socotit pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui...”. Pentru că Domnul Isus vine din cer, aşa cum marele preot venea din locul preasfânt în marea zi a ispăşirii (ziua împăcării), aceşti credincioşi iudei înţeleg acum, că El a făcut ispăşire pentru ei.

Asemenea ucenicului Toma, ei vor crede abia atunci (deplin), când Îl vor vedea (Ioan 20:27-29 ). Atunci Îl vor recunoaşte – ca şi Natanael – fără îndoială ca Mesia (Ioan 1:49 ).

Intrarea în Ierusalim

Domnul Isus va intra în Ierusalim. El a făcut asta deja, când a fost prima dată aici. Totuşi, acum El va fi primit cu adevărat (Zah 9:9,10 ; Psalmul 24:7-10 ; 118:26 ).

Înviere

Credincioşii care au murit în timpul necazului, vor învia dintre morţi ( 20:4-6 ). Aceasta este ultima etapă a primei învieri, care a început cu Domnul Însuşi şi de care vor fi avut parte toţi credincioşii la răpire. Cei înviaţi vor avea trupuri de înviere. Ei nu vor mai trăi din nou pe pământ, în Împărăţie, sub domnia lui Mesia. Ei vor domni cu Hristos din cer peste Împărăţie, ca şi noi.

Reîntoarcerea celor zece seminţii

Cele zece seminţii ale lui Israel, pierdute fără urmă de secole, îşi recunosc identitatea şi se întorc deasemenea înapoi în ţara promisă. Pe drumul lor se vor pocăi în pustiu; doar cei credincioşi dintre ei vor ajunge în ţară (Is. 66:20; Osea 2:16,17 ; 11:10,11 ; Ez. 20:34-38).

Astfel cele zece şi două seminţii, „Efraim” şi „Iuda”, se unesc din nou într-un singur popor (Is. 11:12,13; Ez. 37:15-28).

Lupta împotriva popoarelor vecine

Evreii luptă împreună sub conducerea lui Mesia împotriva popoarelor învecinate, pentru a exercita judecata faţă de ele (Is. 11:14,15; Mica 2:12,13 ; Ţef. 2:1-11; Zah 9:1-8 ).

Căderea lui Gog

După restabilirea Israelului (Ez. 37), când va locui în siguranţă (Ez. 38:11-14), „Gog” va ataca din „adâncurile nordului” poporul Israel (Ez. 38 şi 39). „Gog” este căpetenie a Roşului (Rusia; Ez. 38:3; 39:1). El va avea mulţi aliaţi (Ez. 38:5-9).

Totuşi Domnul Însuşi va nimici oştirea uriaşă pe munţii lui Israel, mai înainte ca ei să poată să reuşească ceva (Ez. 38:17 – 39:24).

Judecata naţiunilor

Domnul „va şedea pe tronul gloriei Sale (pe pământ); şi toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui şi le va despărţi pe unele de altele, aşa cum desparte păstorul oile de capre” ( 25:31-46 ). „Oile” sunt naţiunile care în vremea necazului i-au primit pe evreii credincioşi, care au vestit Evanghelia împărăţiei. Ele vor intra în împărăţia Lui. „Caprele” sunt aceia care au respins rămăşiţa credincioasă. Ei vor merge „în focul etern” – aceasta este oricum destinul lor final. Pentru moment vor fi într-adevăr ucişi.

Împărăţia de o mie de ani a început!

4. Împărăţia de o mie de ani 

Noul legământ cu Israelul

Sub Moise Israel s-a declarat, plin de încredere de sine, dispus să ţină toate poruncile lui Dumnezeu. Aşa s-a întemeiat atunci vechiul legământ: Israel a ajuns sub lege. Ei au încălcat foarte curând acest legământ. Totuşi, pe temeiul lucrării împlinite a lui Hristos, Dumnezeu face acum un nou legământ cu Israel, un legământ unilateral, care depinde doar de Dumnezeu, iar de aceea are trăinicie (Ier 31:31-34 ).

Turnarea Duhului

Duhul Sfânt va fi turnat peste israeliţi şi peste alţi oameni („peste orice făptură”) (Is. 32:15; 44:3; Ioel 2:28 ). În vremea harului, Duhul a locuit în cei credincioşi; acum El este peste oameni.

Templu nou

Israel va avea un templu nou în Ierusalim. Naţiunile ajută la construirea acestei case (Zah 6:15 ; Is. 60:10-14), care va fi numit o casă de rugăciune pentru toate popoarele (Is. 56:7). Gloria Domnului, care a părăsit templul lui Solomon, se întoarce înapoi în mod oficial şi intră în noul templu (Ez. 43:1-6).

Închinarea iudaică

Cu noul templu este posibil din nou o slujbă iudaică, asemănătoare vechii slujbe a jertfelor (Ez. 43-46). Fireşte că jertfele nu vor mai avea o însemnătate privitoare la viitor – ca mai înainte – pentru că jertfa lui Hristos, între timp, se va afla în trecut. Acum ele vor avea o însemnătate retrospectivă: ele sunt o amintire a ceea ce s-a întâmplat la Golgota.

Împărţirea ţării

Acum Israel posedă ţara la mărimea sa cea mai mare: de la Eufrat până la Nil. La aceasta întindere, ei nu au posedat-o niciodată. Ţara va fi împărţită din nou între cele doisprezece seminţii (Ez. 47:13 – 48:29).

Căpetenia

Ierusalimul este punctul central al ţării. Acolo locuieşte „căpetenia“, un locţiitor al lui Hristos (Ez. 44:3).

Israel ca punctul central

Israelul este punctul central al lumii. Egiptul şi Asiria (ambii duşmani de moarte ai lui Israel din sud şi de la nord) se unesc cu Israelul (Is. 19:18-25). Toate naţiunile se vor sui din an în an la Ierusalim (Zah 14:16-19 ), centrul învăţăturii şi al judecăţii (Is. 2:2-4).

Domneşte dreptate

Pe întreg pământul domneşte dreptatea. Nimeni nu moare, în afară dacă trebuie să fie judecat pentru păcate evidente (Is. 65:17-20). Fiecare păcat, care iese la lumină, va fi pedepsit imediat (Psalmul 101:8 ).

Pace mondială

Datorită dreptăţii care domneşte, va exista şi pace de durată. Oamenii „îşi vor bate săbiile în fiare de plug şi suliţele lor în cosoare; nici o naţiune nu va ridica sabia împotriva altei naţiuni, nici nu vor mai învăţa războiul” (Is. 2:4, Mica 4:1-4 ). Şi creaţia va avea pace, pentru că blestemul va fi luat din ea, astfel încât, de exemplu, animalele nu se vor mai mânca între ele (Is. 11:6-9; 8:21 ).

Adunarea în împărăţie

Israel şi naţiunile vor fi binecuvântaţi pe pământ. Totuşi împărăţia de o mie de ani nu cuprinde doar pământul. Dumnezeu a adunat împreună toate sub un cap – în Hristos – „cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Ef. 1:10). Voia lui Dumnezeu se face „precum în cer, aşa şi pe pământ” ( 6:10 ). Între cer şi pământ va exista o armonie minunată (comp. Ioan 1:51 ).

Împărăţia va fi guvernată din cer. Administrarea împărăţiei este o sarcină a Adunării, care împărăţeşte cu Hristos. Ea se va numi „cetatea cea sfântă, Ierusalimul, coborând din cer, de la Dumnezeu”. Ea nu vine de fapt pe pământ, însă va avea o misiune în legătură cu pământul ( 21:9 – 22:5). Binecuvântarea va curge aşadar de sus în jos: de la Dumnezeu în Adunare, prin cele „doisprezece porţi” ale acesteia în Ierusalimul pământesc, capitala de pe pământ, iar de acolo către naţiuni, peste întreg pământul (comp. Osea 2:21,22 ).

Decădere în împărăţie

În împărăţia de o mie de ani va exista mai multă binecuvântare decât vreodată mai înainte. Cu toate acestea, va exista decădere. Între generaţiile care vor creşte, unii se vor supune Domnului doar cu prefăcătorie şi de nevoie (Psalmul 18:44,45 ; 66:4, 81 :17; Mica 7:17 ; 15:25 ). Ei nu se vor pocăi (lucru care va fi necesar şi în împărăţie, pentru a putea fi mântuit).

Ultimul război

Pentru că oamenii, vreme de o mie de ani, nu vor cunoaşte nicio ispitire, mulţi necredincioşi vor putea rămâne nerecunoscuţi. Totuşi, la sfârşit Dumnezeu îi va încerca pe toţi oamenii din împărăţie. Satan va fi eliberat încă o dată. Mulţi oameni se vor lăsa efectiv amăgiţi de el, lucru prin care vor dovedi, că nu au crezut niciodată cu adevărat. Sub conducerea lui Satan, vor dori să atace Ierusalimul (asemeni lui Gog la începutul împărăţiei). Însă vor fi nimiciţi de Dumnezeu. „Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet” (pentru că în iad, unde ei se vor afla deja de o mie de ani, nu există distrugere, ci chin veşnic; 20:7-10 ).

Predarea împărăţiei

Împărăţia de o mie de ani ajunge la sfârşit. Hristos ca Om a fost stăpânitorul. În opoziţie cu toţi stăpânitorii (lumii), cărora de asemenea împărăţia le-a fost încredinţată spre administrare de către Dumnezeu, El va putea la sfârşit să-I dea lui Dumnezeu înapoi Împărăţia, pentru că va fi împlinit în mod desăvârşit administrarea ( 15:24 ). El va fi nimicit toţi vrăjmaşii. Ultimul vrăjmaş, care va fi desfiinţat, este moartea: după învierea morţilor pentru judecată nu va mai exista moarte ( 15:25,26 ). 

Judecata finală

Pe pragul către veşnicie, toţi morţii înviaţi se vor înfăţişa înaintea Domnului. Ioan descrie în Apocalipsa cum a  „văzut un mare tron alb şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele”. Numai că aceştia nu pot să fugă: morţii spiritual – toţi necredincioşii din toate perioadele de timp. „Mari şi mici... Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. ... Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii (pentru că nu s-a pocăit niciodată, cu toate că fiecare a avut şansa să facă lucrul acesta), a fost aruncat în iazul de foc.” ( 20:11-15 ).

Cu aceasta, timpul, care a început odată cu crearea universului ( 1:1 ), ajunge la sfârşit. Ceea ce urmează este starea veşnică.

5. Starea veşnică

Ziua lui Dumnezeu

După „ziua Domnului”, care cuprinde întreaga Împărăţie de o mie de ani, urmează „ziua lui Dumnezeu”, „ziua eternităţii” ( 3:10,12,18 ).

Domnul Isus, Fiul, nu va mai domni atunci ca Om; Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt – va fi totul în toţi ( 15:28 ).

Totul nou

Vechea creaţie „va pieri”, „va fi făcută sul ca un veşmânt” şi „va fi schimbată” (Evrei 1:11,12 ); cerul şi pământul „fug” ( 20:11 ); cerurile „vor trece cu vuiet mare”, elementele vor „arde cu căldură” şi „vor fi descompuse” ( 3:10-12 ).

După descompunerea primei creaţii, Dumnezeu va face – din acelaşi material – un cer nou şi un pământ nou ( 3:13 ; 21:1,5 ).

Nicio mare

Pe pământul cel nou nu va mai exista nicio mare ( 21:1 ). Atunci vor exista condiţii de viaţă cu totul noi (astăzi nu ar fi posibilă viaţa pe pământ fără oceane). Toţi oamenii vor avea un trup de înviere, care va fi compatibil cu noua creaţie. De altfel, oamenii vor fi atunci asexuaţi în acest trup (Luca 20:35,36 ).

Marea vorbeşte în mod simbolic şi despre nelinişte şi despărţire (este întotdeauna în mişcare şi separă continentele) – totuşi, aceasta nu va mai exista în starea veşnică.

Două grupe

În starea veşnică, oamenii vor fi împărţiţi în două grupe ( 21:2,3 ):

1. „cetatea sfântă, noul Ierusalim” – Adunarea, care în Împărăţia de o mie de ani este numită „cetatea cea sfântă, Ierusalimul” ( 21:10 )
2. „oamenii” – toţi ceilalţi credincioşi, care nu aparţin Adunării.

Oamenii pe pământul cel nou

„Oamenii” pe pământul cel nou nu se vor mai deosebi. Nu va mai exista vreun popor ales, nicio deosebire între Israel şi naţiuni, nu va mai exista de fapt niciun popor – toţi vor fi egali.

Adunarea

Doar Adunarea va păstra un rol deosebit în starea veşnică. În Adunare Dumnezeu va fi glorificat în mod deosebit în Hristos Isus (Efeseni 3:21 ).

Adunarea aparţine cerului. Ea va veni „din cer, de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru soţul ei” ( 21:2 ). „Reşedinţa” oamenilor care aparţin Adunării este casa Tatălui (Ioan 14:2,3 ).

Misiunea ei deosebită constă în aceea că va fi „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”: prin intermediul Adunării, Dumnezeu va locui (sau Îşi va întinde cort) cu oamenii pe pământul cel nou. Pe lângă aceasta, ei vor avea şi o sarcină de administrare: ei „vor împărăţi” în vecii vecilor ( 22:5 ).

Niciun păcat

Toate urmările păcatului vor fi şterse. Nu va mai rămâne nici măcar urma vreunei amintiri de lacrimi, moarte, întristare, strigăt sau chin ( 21:4 ).

Pe temeiul lucrării Domnului Isus de la cruce, în starea veşnică păcatul lumii va fi ridicat, desfiinţat (Ioan 1:29 ; Ev. 9:26). Acolo va domni dreptatea ( 3:13 ). Odinioară El a spus: „s-a sfârşit”, acum a vorbit Cel care şedea pe tron: „Iată, Eu fac toate noi...S-a împlinit!” ( 21:5,6 ).

Rezumat

Următoarea axă a timpului ilustrează succesiunea evenimentelor viitoare pe pământ.

Timpul este aproape!

Vedem astăzi foarte bine cum se croieşte drumul pentru evenimentele viitoare:

• Evreii s-au reîntors în necredinţă în ţara lor şi au întemeiat statul Israel.
• Ţările care se învecinează cu Israelul sunt din nou independente (Egiptul, Irak/Siria, Iordania ş.a.m.d.).
• Multe popoare aspiră la independenţă.
• Europa de vest se aliază (Uniunea Europeană, NATO)
• Irak, Iran şi Siria sunt duşmanii Israelului (Rusia le furnizează parţial arme).
• Orientul Apropiat este un focar de nelinişte, iar puterile vestice (ca aliaţi ai Israelului) iau măsuri.
• Decăderea creştinătăţii aproape că nu poate deveni mai mare.
• Sistemele bisericeşti aspiră la o biserică mondială unită (ecumenică).
• Occidentul creştin se îndreaptă tot mai mult spre ocultism.
• Rânduielile omeneşti sunt răsturnate.
• Omenirea se vede într-un impas.
• Dorinţa după „un om puternic” ar putea lua naştere curând (ca să poată stăpâni marile probleme, pentru a acţiona împotriva anarhiei ...).
• Ş.a.m.d.

Totuşi, noi nu trebuie să ne ocupăm cu întrebarea, în ce măsură întâmplările actuale se potrivesc în imaginea profetică. Un eveniment istoric poate fi doar asemănător sau doar o treaptă premergătoare împlinirii unei profeţii (de ex. visul de a forma din nou Imperiul Roman sub un singur conducător este vechi: Carol cel Mare, Napoleon şi Hitler au încercat asta deja). Un lucru este clar: timpul este aproape!

Înainte de răpire nu trebuie să se mai împlinească niciun eveniment. Credinciosul poate şi trebuie să-L aştepte zilnic pe Domnul lui ( 3:20 ; 1:10 ). El vine curând ( 3:11 ; 22:7,12,20 ).

„Cel care mărturiseşte acestea spune:

„Da, Eu vin curând!“

Amin! Vino, Doamne Isuse!”

sursa: https://comori.org/