Categorie: Cartile Bibliei
Anunţul făcut de Domnul că templul trebuia să fie complet distrus, introduce discursurile Lui profetice. Ucenicii nu pun la îndoială împlinirea cuvintelor Sale: vor pur şi simplu să cunoască vremea când se vor împlini şi, ca buni iudei ce erau, care va fi semnul lor. Răspunsul Lui la întrebările lor este foarte instructiv.
În primul rând, nu stabileşte nici o dată: toate răspunsurile care privesc timpul, le dă în mod indirect. În al doilea rând, El revarsă perspectivele imediate ale întrebărilor lor pentru a ajunge la orizontul mai vast al zilelor din urmă şi a propriei Lui veniri în glorie. Găsim acest mod de prezentare în multe profeţii ale Vechiului Testament care au fost date pentru un eveniment istoric apropiat, care au avut în mod efectiv o aplicaţie directă a acestui eveniment şi care totuşi au fost de asemenea formulate pentru a se aplica, cu o însemnătate şi mai mare, unor evenimente care trebuie să vină în ziua din urmă. Pentru cazul care ne preocupă acum, a fost o împlinire în distrugerea templului de către romani în anul 70 al erei noastre. Aceasta reiese mai clar în darea de seamă a acestui discurs pe care ne-o face Luca. Şi totuşi, împlinirea propriu-zisă a acestei profeţii este legată de venirea Domnului. La această particularitate a profeţiei se face aluzie în ceea ce spune Petru în 1. Petru 1:20 : „Nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură”.
În al treilea rând, El face să atârne greu importanţa profeţiei prezentate asupra conştiinţei şi inimii ascultătorilor Săi. Dacă întrebarea lor este dictată în mare parte de curiozitate, Domnul ridică tot subiectul la un nivel într-adevăr superior prin Cuvintele Lui de introducere: „Vedeţi să nu vă amăgească cineva” (v. 5). Cursul lucrurilor pe care îl revelează profeţia merge împotriva oricărei aşteptări fireşti a oamenilor. Ceea ce atrage la falşii profeţi este că prezic întotdeauna lucruri care răspund dorinţelor oamenilor şi care par cu totul rezonabile. Trebuie să veghem, pentru că falşii profeţi nu lipsesc astăzi din amvoanele creştinătăţii.
Prima avertizare, în versetul 6, îi priveşte pe cei care vin, dându-se drept Hristos. Acolo se găseşte întotdeauna centrul conflictului. Diavolul ştie că dacă îi poate înşela pe oameni în ceea ce Îl priveşte pe Hristos, poate să-i înşele în ce priveşte restul. Dacă ne înşelăm în privinţa centrului, ne înşelăm în privinţa a ceea ce este în jur. A fi înrădăcinaţi în cunoaşterea adevăratului Hristos, ne pune la adăpost de amăgirile celor car sunt falşi hristoşi.
Apoi suntem avertizaţi că nu trebuie să ne aşteptăm la vremuri uşoare cu privire la starea lumii. Trebuie să ne aşteptăm la războaie, la necazuri printre naţiuni şi perturbări în univers. Nu trebuie să interpretăm aceste lucruri ca indicând marea conflagraţie finală, pentru că nu este vorba decât de începutul durerilor. Mai mult trebuie ca ucenicii să fie confruntaţi cu dificultăţi deosebite. Vor fi expuşi la opoziţie şi persecuţie; cei care le sunt cei mai apropiaţi se vor întoarce împotriva lor; şi ura oamenilor trebuie să fie cel mai adesea partea lor. Dar în schimb, cum arată Domnul aceste circumstanţe adverse vor deveni prilejuri de a aduce mărturie şi vor avea un sprijin deosebit, dat de Duhul Sfânt, pentru ce vor avea de spus.
Unii au dedus din versetul 10, apropiindu-l de Matei 24:14 , că Domnul nu poate veni să-Şi caute sfinţii atât timp cât Evanghelia nu a fost dusă tuturor naţiunilor de astăzi. Dar nu trebuie uitat că ucenicii cărora Se adresa Domnul erau, în acel moment, rămăşiţa evlavioasă a lui Israel, şi nu fuseseră încă botezaţi într-un singur trup, biserica. Nu trebuie uitat nici că „Evanghelia”, în acest verset, este un termen general care se referă nu numai la mesajul predicat astăzi, ci şi la această Evanghelie a Împărăţiei despre care vorbeşte Matei şi care va fi vestită de rămăşiţa evlavioasă care va fi ridicată după răpirea Bisericii.
Versetul 14 ne dă semnul pe care îl cereau ucenicii. Daniel vorbeşte de „urâciunea pustiirii” (Daniel 12:11 ) şi la aceasta se face aluzie în versetul nostru, pentru că acest cuvânt „pustiire”, ni se spune, este un cuvânt cu sens activ, având sensul de: „care cauzează pustiire”. Trebuie să aibă loc instalarea publică a unui idol în sanctuarul din Ierusalim – cum este vestit în Apocalipsa 13:14-15 – o insultă dintre cele mai grosolane faţă de Dumnezeu. Acest semn va indica două lucruri: mai întâi că timpul de strâmtorare particular, de care vorbeşte Daniel 12:1 , a început. Apoi sfârşitul timpului prezent şi intervenţia lui Hristos în gloria Sa sunt foarte apropiate. Restul discursului Domnului tratează aceste două lucruri. Versetele 15-23 îl tratează pe primul; versetele 24-27 îl tratează pe al doilea.
Felul în care Se exprimă Domnul în versetul 19 arată faptul că vorbeşte despre necazul cel mare şi versetele precedente arată că va avea centrul şi cea mai mare intensitate în Iudeea. Versetele 15 şi 16 par să indice că va incepe foarte neaşteptat. O fugă imediată va fi singurul mijloc de a scăpa pentru cei care se tem de Dumnezeu. Violenţa acestui necaz va fi astfel încât, dacă ar fi fost îngăduit să se prelungească, acesta ar însemna exterminare. Din cauza celor aleşi, această strâmtorare nu se va putea prelungi şi va fi brusc întreruptă de venirea lui Hristos. Citind Daniel 9:27 , înţelegem că acest necaz va începe în momentul în care conducătorul Imperiului Roman restabilit „va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”, mijlocul acestor ultimi şapte ani. Şi astfel nu vor rămâne să treacă decât trei ani şi jumătate până ce Domnul îi va pune capăt prin arătarea Lui glorioasă.
Prin acest necaz, diavolul va căuta să zdrobească şi să-i nimicească pe cei aleşi. Dar aceasta nu este tot, după cum arată versetele 21 şi 22. Va exista în acel moment un număr excepţional de falşi hristoşi şi de falşi profeţi care vor apărea şi prin care va căuta să-i amăgească pe cei aleşi. Ar face-o „dacă este posibil” (v. 22). Graţie lui Dumnezeu, nu este posibil. Adevăraţii sfinţi vor şti că adevăratul Hristos nu Se va ascunde în vreun loc tainic astfel încât oamenii trebuie să spună: „Iată, Hristosul este aici, iată, este acolo”. La venirea Lui, va apărea strălucind în gloria Sa şi orice ochi Îl va vedea.
Acest necaz se va termina în ultimele clătinări care vor afecta chiar şi cerurile, cum arată versetele 24 şi 25. Soarele, luna şi stele sunt folosite uneori în Scripturi ca simbol respectiv al puterii supreme, al puterii conferite şi al puterilor subordonate; şi aici este vorba de „puterile care sunt în ceruri”, după cum arată sfârşitul versetului 25. Totuşi, discursul Domnului nu este marcat de o mare utilizare de simboluri, cum este Apocalipsa. De aceea, gândim că nu trebuie să excludem că vor fi şi clătinări care vor afecta corpurile cereşti, cu atât mai mult cu cât ştim că soarele a fost cu adevărat întunecat când Isus a murit. Întunecarea din acea zi va sluji să facă să reiasă mai bine strălucirea arătării Lui, când va veni în nori „cu mare putere şi glorie” (v. 26). Glorioasa arătare a Fiului Omului va fi urmată de strângerea aleşilor Săi. Aceştia au fost menţionaţi în versetul 20: este vorba de „cine va răbda până la sfârşit” (v. 13) şi prin arătarea lui Hristos trebuie să fie mântuiţi. Aceşti aleşi sunt rămăşiţa evlavioasă a lui Israel din zilele din urmă, pentru că Domnul se adresa ucenicilor Săi care erau atunci rămăşiţa evlavioasă din mijlocul lui Israel şi în acel sens, fără nicio îndoială, vor fi înţeles cuvintele Lui. Aceşti aleşi se vor găsi în toate părţile pământului şi instrumentele care vor servi la a-i strânge vor fi îngerii. Odată strânşi, vor deveni Israelul răscumpărat care va intra în Împărăţia de o mie de ani. Toate acestea trebuie să fie deosebite de venirea Domnului pentru sfinţii Săi, cum se vesteşte în 1. Tesaloniceni 4 , unde Domnul Însuşi va coborî din cer şi ne va strânge la El.
Aluzia la smochinul din versetul 28 este o parabolă; trebuie, deci, să ne aşteptăm să găsim în ea un sens mai profund decât cel care se leagă de o comparaţie sau o ilustraţie. Fără nicio îndoială smochinul îl reprezintă pe Israel, cum am văzut citind capitolul 11, şi deci înmugurirea ramurilor lui indică începerea trezirii naţionale ale acestui popor. Vara reprezintă epoca de binecuvântare milenară pentru pământ. Când o adevărată renaşere va începe pentru Israel, atunci apariţia lui Hristos şi a mileniului vor fi foarte apropiate.
Cuvântul „generaţie” din versetul 30 este evident folosit într-un sens moral şi nu literal. El reprezintă persoane de acelaşi tip şi cu acelaşi caracter, cum îl foloseşte Domnul în versetul 19 din capitolul 9 şi în Luca 11:29 . Generaţia necredincioasă nu va trece înainte de a doua venire a lui Hristos, nici chiar generaţia celor care Îl caută pe Domnul. Venirea Domnului va însemna dispariţia generaţie necredincioase şi în acelaşi timp îndeplinirea deplină a tuturor cuvintelor Sale, care sunt mai ferme şi mai durabile ca toate lucrurile create.
Versetul 32 a prezentat multă dificultate pentru mai mult de o persoană, din cauza expresiei: „nici Fiul”. Fără îndoială, nu este posibil să îl explicăm în întregime, dar putem cel puţin să spunem două lucruri. Mai întâi, în aceast Evanghelie, Domnul este prezentat ca mare profet al lui Dumnezeu şi este vorba de o problemă păstrată de către Tatăl şi pe care nu Îi este dat s-o releveze ca profet. Apoi, dacă citim Matei 20:23 şi Ioan 5:30 comparându-le cu versetul nostru, vom vedea că cele trei pasaje sunt paralele, dar pe trei planuri diferite: respectiv a da, a şti şi a face. În Matei avem: „nu este al Meu să dau”. Am putea rezuma Marcu prin: „nu este al Meu să ştiu”, şi Ioan: „Nu este al Meu să fac”. Necredinţa s-a folosit mult de ceea ce se spune în Filipeni 2:7 : „S-a golit pe Sine Însuşi”, construind pe aceasta teoria că S-a lipsit El Însuşi de cunoaştere, pentru a deveni un iudeu cu ideile timpului său; şi astfel, cred ei, I Se pot imputa erori cu privire la multe chestiuni. Într-adevăr „S-a golit pe Sine Însuşi”, pentru că Scripturile spun că a făcut-o. Cele trei pasaje pe care le-am citat, ne dau o idee exactă despre ceea ce era implicat în aceasta şi ne fac să binecuvântăm Numele Său pentru coborârea Lui plină de har. Teoria necredinţei ar vrea sa-L lipsească pe El, de gloria Sa, şi pe noi, de orice respect pentru cuvintele Lui. Cuvinte care tocmai ne-a spus, nu vor trece niciodată. Cele cinci versete care termină acest capitol conţin un apel foarte solemn care ar trebui să ne atingă pe toţi. În versetul 33 avem pentru a patra oară aceste cuvinte: „Luaţi seama”. Cu aceste cuvinte Şi-a început Domnul discursul. Cu ele îl termină. Chiar în timpul discursului le-a rostit de două ori (v. 9,23). Relaţiile profetice pe care le-a dat sunt toate făcute pentru a atrage atenţia cunoştinţei noastre şi a ne influenţa viaţa. Ne previn ca să fim feriţi. Cunoscând infailibilitatea cuvintelor Sale, dar necunoscând când va fi timpul, ceea ce avem de făcut este să veghem, adică să nu dormim deloc şi să fim foarte atenţi; şi se cuvine şi să ne rugăm, fiindcă suntem o pradă uşoară pentru puterile întunericului şi astfel trebuie să rămânem dependenţi de Dumnezeu. Suntem lăsaţi pe pământ pentru a face lucrarea care ne-a fost dată, într-un spirit de aşteptare, având înaintea noastră venirea Fiului Omului.
Tripla repetiţie a acestui cuvânt: „Vegheaţi” în aceste cinci versete este foarte frapantă. Trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită în mintea noastră, cu atât mai mult cu cât partea noastră este de a ne găsi în zilele din urmă din această dispensaţie, când venirea Lui nu poate fi foarte îndepărtată. Este foarte uşor să cădem pradă amăgirilor acestei lumi când duhul nostru aţipeşte şi nu mai veghează. Aceasta este o expresie de cea mai mare importanţă „VEGHEAŢI” şi ultimul verset din capitolul nostru arată că ne priveşte, cu siguranţă.
sursa: https://comori.org/