Cugetări asupra Evangheliei după Luca.Capitolul 20 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Totuşi în incinta templului a învăţat Domnul poporul în timpul acestei ultime săptămâni din viaţa Lui; de aceea nu este surprinzător că a intrat în conflict cu preoţii şi cărurarii. Tot acest capitol se ocupă de detaliile acestui conflict. Ei sunt cei care încep să conteste, dar la sfârşit sunt reduşi la tăcere şi demascaţi.

Pun mai întâi la îndoială autoritatea Lui. Ei erau oamenii care deţineau autoritatea în templu şi pentru ei Isus nu era decât un „profet” parvenit şi îndrăzneţ, venind din Nazaret. Întrebarea lor lăsa să se presupună că erau îndreptăţiţi să judece scrisorile de acreditare ale Domnului, dacă le prezenta; de aceea El îi invită să regleze chestiunea preliminară cu privire la scrisorile de acreditare ale precursorului Său: Ioan. Sunt imediat puşi în încurcătură, fiindcă răspunsul pe care vroiau să-l dea ar fi indignat poporul. Erau oportunişti, căutând popularitatea, de aceea invocă neştiinţa. Nu înaintea unor asemenea oameni Îşi justifică Domnul autoritatea. În loc de aceasta începe a vorbi cu toată autoritatea pe care o dă omniscienţa şi ei Îi simt curând puterea. Nu mai putea fi îndoială cu privire la autoritatea Lui în termenii acestui conflict de cuvinte.

În parabola care cuprinde versetele 9-16, Domnul expune cu o mare claritate situaţia exactă a lucrurilor în acel moment. Aceasta se citeşte ca o urmare a prezentării istorice date în 2. Cronici 36:15-16 . Acolo Dumnezeu era Cel care îndemna prin „solii Săi, trezindu-i de dimineaţă şi trimiţându-i”; dar aceştia nu au întâlnit decât batjocuri şi zeflemisiri până ce „n-a mai fost vindecare” şi El „a făcut să se scrie împotriva lor împăratul caldeenilor”. Aici istoria face un pas înainte şi „Fiul preaiubit” este trimis, doar pentru a fi aruncat afară din vie şi omorât. Din această cauză, o pedeapsă mai rea decât sosirea caldeenilor avea să vină peste ei. Psalmistul profeţise că „Piatra” lepădată va deveni „cap de unghi” şi Isus adaugă că „Oricine va cădea pe piatra aceea va fi sfărâmat, iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (versetul 18). În acel moment, se loveau de Piatră, cum declară Romani 9:32 . Căderea Pietrei peste ei şi peste puterile naţiunilor va avea loc la a doua venire, cum arată Daniel 2:34 .

Principalii preoţi şi cărturari simt intenţia şi autoritatea cuvintelor Domnului, cum vedem în versetul 19; dar aceasta nu face decât să-i aţâţe să se împotrivească în chip mai hotărât. Şi trimit oameni vicleni şi mişei ca, dacă este posibil, să-L prindă în cursă în cuvintele Lui. Ei vin către Domnul şi Îl întreabă dacă se cuvine să plătească tribut Cezarului; fariseii şi irodienii găsesc aici prilejul să se alieze, uitând animozitatea lor reciprocă într-o ură comună faţă de Domnul.

Întrebarea pe care o pune Domnul: "Pentru ce Mă ispitiţi?” (versetul 23) arată că El cunoştea perfect viclenia lor. Cere să vadă un dinar – şi aceasta arată în ce sărăcie a trăit. Inscripţia de pe acesta din urmă arată că sunt supuşi Cezarului. Domnul răspunde atunci că trebuie să dea Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnzeu ce este al lui Dumnezeu. Pentru că nu dăduseră lui Dumnezeu ce I se cuvenea, Cezarul dobândise asupra lor drepturile lui de cuceritor. Toate acestea erau atât de incontestabile, încât aceşti oameni care vorbeau perfid au fost reduşi la tăcere înaintea remarcii pe care le-a făcut-o.

Întrebarea prin care saducheii gândeau să-L prindă pe Domnul în cursă se datora ignoranţei lor. Fără îndoială îi lăsaseră adesea perplecşi pe farisei cu această întrebare, dar aceştia nu aveau mai multă lumină decât saducheii asupra punctului esenţial pe care Domnul îl face atât de clar. El opune „veacul acesta” şi „veacul acela”. Ori va fi partea unora de a fi „Socotiţi vrednici să aibă parte de veacul acela” (versetul 35) ca oameni trăind pe pământ, fără a trece prin moarte şi înviere dar cei care vor avea parte „de veacul acela şi de invierea dintre morţi” (versetul 35) vor cunoaşte condiţii de viaţă complet noi. Vor fi nemuritori ca îngerii, şi căsătoria nu le va fi destinată. Domnul începe aici să facă să aducă „la lumină viaţa şi neputrezirea” (2. Timotei 1:10 ); şi în consecinţă, întrebarea saducheilor care, în ignoranţa lor, părea să nu aibă răspuns, devine pur şi simplu ridicolă.

Domnul Îşi completează răspunsul şi aduce dovada învierii pornind de la Exod 3:6 . Dacă pentru Dumnezeu, patriarhii erau vii la secole după moartea lor în această lume (în acest veac), învierea lor finală este sigură. Astfel, El răspunde nu numai la întrebarea absurdă a saducheilor, ci şi la necredinţa care se afla în spatele întrebării lor. Şi răspunde cu asemenea autoritate încât chiar un cărturar este împins la admiraţie şi aprobare şi se tem toţi să-I mai pună întrebări.

Domnul pune atunci, la rândul Lui, această întrebare importantă, bazată pe Psalmul 110 . Matei relatează că nimeni nu I-a putut răspunde un cuvânt (Matei 22:46 ). Numai credinţa putea, credinţa care înţelegea gloria divină a lui Hristos; şi ei înşişi nu aveau credinţă. Rămân tăcuţi în necredinţa lor tenace. Să răspundă la întrebarea Lui, nu pot; să-I pună alte întrebări, nu îndrăznesc.

Nu-I rămâne Domnului decât să demaşte aceşti oameni răi şi o face în puţine cuvinte, cum relatează ultimele două versete ale capitolului. Erau făţarnici de cea mai joasă speţă; se slujeau de religie ca de o haină pentru a acoperi prea marea lor grijă de sine şi lăcomia. Domnul îi demască şi rosteşte condamnarea lor. Nu vorbeşte de o pedeapsă mai lungă, ca şi cum judecata ar fi limitată de timp şi nu eternă, ci vorbeşte de o sentinţă mai aspră, arătând că judecata va diferi în ce priveşte severitatea ei. Vor primi „o sentinţă mai aspră” (versetul 47).

sursa: https://comori.org/