Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 6 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

La începutul acestui capitol, îi vedem pe farisei şi pe scribi încercând să limiteze acţiunile ucenicilor, ca şi puterea în har a Domnului, în limitele sabatului iudaic, după cum aveau obiceiul să-l respecte. Aceasta ilustrează învăţătura Domnului dată la sfârşitul capitolului 5: în consecinţă „butoiul” sabatului iudaic se sparge şi harul se răspândeşte în ciuda fariseilor.

Expresia „a doua zi după sabat” se referă, credem noi, la Levitic 23:9-14 şi este folosită pentru a ne arăta că „snopul legănat” fusese deja adus, de aceea nu era nimic de obiectat cu privire la modul de a acţiona al ucenicilor, în afara modului strict în care fariseii ţineau sabatul. Răspunsul Domnului la obiecţia lor este formată din două elemente: mai întâi poziţia Sa, apoi Persoana Sa.

Poziţia Sa este asemenea celei a lui David când a intrat în casa Lui Dumnezeu şi a luat pâinile punerii înainte. David era împăratul uns de Dumnezeu şi totuşi respins: nu era în gândul lui Dumnezeu să-L lase pe Unsul Său şi pe cei care erau cu El să le fie foame pentru a respecta măruntele detalii ale legii. La fel aici, fariseii se îngrijorează de leacuri respingându-l în acelaşi timp pe Isus.

Versetul 5 pune în relief Persoana lui Hristos. Omul, când a fost creat, a fost făcut stăpân al creaţiei pământeşti. Fiul Omului este Domnul unei sfere mult mai vaste. El nu este legat de sabat, sabatul este la dispoziţia Sa. Cine este deci acest Fiu al Omului? Ceea ce fariseii nu ştiau, dar Domnul Îşi arată măreţia prin acest titlu pe care îl revendică.

Incidentul care se referă la omul cu mâna paralizată vine apoi în versetele 6-11. Aici din nou este ridicată problema sabatului şi fariseii ar fi împins subtilele lor obiecţii până la interzicerea îndurării în acea zi. Nu vedem aici revendicarea poziţiei Domnului, nici a Persoanei Sale, ci a puterii Sale. El are puterea să vindece în har şi această putere o exercită, fie că fariseii vor sau nu. Domnul acceptă provocarea lor şi, făcându-l pe om să se ridice înaintea lor, îl vindecă în văzul tuturor. Prinţii filistenilor încercaseră să lege mâinile lui Samson cu şapte funii noi, dar o făcuseră în zadar. Căpeteniile lui Israel încercau aici să facă funii cu legea sabatului pentru a lega cu ele mâinile pline de har ale lui Isus, şi ei de asemenea o fac în zadar.

Nereuşind, sunt plini de mânie şi se apucă să comploteze pentru a-L face să moară pe Isus. În faţa acestei uri în creştere, Acesta Se retrage în solitudinea comuniunii cu Dumnezeu. În capitolul precedent, L-am văzut retrăgându-Se ca să se roage, în clipa când mari mulţimi se adunau în jurul Lui şi când părea pe punctul de a cunoaşte triumful. El face exact acelaşi lucru când norii groşi ai opoziţiei par să-L înconjoare. În toate împrejurările, rugăciunea este ajutorul Omului desăvârşit.

Mai mult, este semnificativ că ceea ce a urmat acestei nopţi de rugăciune a fost alegerea pe care o face a celor doisprezece, care aveau să fie trimişi ca apostoli. Printre ei se găsea şi Iuda Iscarioteanul; de ce trebuia să facă parte dintre ei? Aceasta rămâne un mister pentru noi. Orice ar fi, Domnul l-a ales şi alegerea Lui era bună. Nici o eroare nu putea urma după această noapte de rugăciune.

Pornind de la versetul 17 până la sfârşitul capitolului, avem învăţătura pe care Domnul a dat-o ucenicilor Săi şi îndeosebi celor doisprezece. Putem rezuma cuvintele Sale spunând că Domnul îi învaţă pe ucenici cu privire la caracterul care urma să fie produs în ei prin harul lui Dumnezeu pe care îl făcea cunoscut. Această cuvântare seamănă mult cu predica de pe munte din Matei 5 - 7 , dar se pare că aceasta fusese făcută la un moment diferit. Nu există îndoială că Domnul a repetat în mai multe rânduri lucruri foarte asemănătoare, unor mulţimi diferite.

Cu acest prilej, Domnul Se adresează ucenicilor înşişi. În Evanghelia după Matei, El descrie o anumită clasă de oameni şi spune că Împărăţia este „a lor”. Aici, El spune: „a voastră este Împărăţia” (v. 20), Identificând această clasă cu ucenicii. Ucenicii Lui sunt săracii, cei cărora le este foame, cei care plâng, cei care sunt urâţi şi insultaţi. O asemenea descriere arată că Domnul consideră deja respingerea Lui ca sigură, şi versetele următoare (v. 24-26) arată că împarte oamenii în două clase. Erau cei care se identificaseră cu El Însuşi, luând parte la suferinţele Lui, şi cei care erau din lume şi luau parte la bucuriile ei trecătoare. Asupra celor dintâi, invocă o binecuvântare, asupra celor din urmă, un blestem. Aceasta implică evident o profundă antinomie: cei care sunt întristaţi sunt cei preafericiţi; cei care sunt fericiţi şi populari sunt sub judecată. Dar primii merg pe urmele Fiului Omului şi suferă pentru Numele Lui, în timp ce alţii urmează cărarea profeţilor falşi. Chemând astfel o binecuvântare asupra ucenicilor Săi, Domnul le dă instrucţiuni pe care, dacă le urmează, vor arăta că reflectă duhul de har al Domnului. În fapt, încă nu Îşi trimite ucenicii, ci îi instruieşte în vederea misiunii pe care o vor avea de a-L reprezenta şi a sluji intereselor Lui. Acest duh de har este marcat în special în versetele 27-38. Dragostea care poate să se arate şi chiar să facă bine unui duşman nu este omenească, ci vine de la Dumnezeu; în timp ce orice păcătos poate arăta dragoste cui îi arată. Ucenicul lui Isus se recunoaşte pentru că iubeşte, binecuvântează, dă. Pe de altă parte, nu trebuie să judece şi să condamne. Aceasta nu înseamnă că un ucenic nu trebuie să-şi exercite facultăţile pentru a judeca sănătos şi a lucra cu discernământ, ci dimpotrivă, că nu trebuie să fie caracterizat de un duh de critică promt să impute altora motive rele şi astfel să-i judece. Aceste învăţături se potriveau perfect celor care erau chemaţi să-L urmeze pe Hristos în timpul şederii Lui pe pământ. Esenţa acestor învăţături se aplică în egală măsură celor care sunt chemaţi să-L urmeze în timpul absenţei Lui din ceruri. Acum este ziua harului, în timpul căreia Evanghelia Harului este predicată, şi de aceea este de cea mai mare importanţă să fim marcaţi de duhul de har. Vai, cum purtarea noastră a dezminţit adesea cauza cu care suntem identificaţi! Efectul unei predicări repetate pline de har poate fi complet anulat dacă există lipsă de har în purtarea predicatorului sau a prietenilor săi. Manifestând dragoste arătăm că suntem adevăraţii copii ai lui Dumnezeu - ai Dumnezeului care „este bun cu cei nemulţumitori şi răi” (v.35)

Nu este uşor să pătrundem înlănţuirea de învăţătură conţinută în versetele 39-49, dar ea se găseşte acolo cu siguranţă. Aceşti ucenici urmau, nu peste mult timp, să fie trimişi ca apostoli, de aceea trebuia să fie ei înşişi persoane capabile să vadă. Pentru a fi capabili să vadă, trebuia să fie învăţaţi; şi pentru acesta, trebuia să ia locul de umilinţă la picioarele Stăpânului lor. Nu erau mai presus de El: El era mai presus de ei şi ţinta aşezată înaintea lor era să-I semene. El era desăvârşirea şi, o dată ce „vremea studiilor” lor se va fi terminat, vor fi asemenea Lui.

Pentru ca să fie astfel, trebuie cultivat un duh de judecată de sine. Tendinţa noastră naturală este să-i judecăm pe alţii şi să remarcăm cele mai mici paie. Dacă ne judecăm noi înşine, se poate să descoperim adevărate bârne. Şi dacă ne judecăm cinstit noi înşine, vom putea poate atunci să-i ajutăm pe alţii.

Începând de la versetul 43, este examinată mărturisirea exterioară a ucenicului. Vorbind astfel, se poate ca Domnul să fi avut în mod particular în vedere pe cineva ca Iuda. Printre cei care luau locul ucenicilor, se va găsi poate „un om rău”, ca şi „un om bun”. Aceştia vor fi deosebiţi prin roadele lor, văzute totodată în cuvintele şi acţiunile lor. Natura se revelează prin roade. Nu ne este posibil să pătrundem secretele naturii fie într-un pom, fie la un om. Dar putem recunoaşte natura - fără greutate şi fără greşeală - după roade.

Aceasta conduce la a fi conştient că simpla mărturisire nu are nici o trecere. Oamenii pot, în repetate rânduri, să numească pe Isus Domnul lor, dar dacă ascultarea de Cuvântul Său lipseşte, Domnul nu îi recunoaşte ca ucenici. Singura temelie care nu poate fi clătinată de încercări este cea care este întemeiată pe asculatare. A asculta pur şi simplu Cuvântul fără a te supune lui poate ridica un edificiu care să semene cu lucrul adevărat; dar în ziua încercării, va fi dezastru.

Să ne aşezăm toţi sub puterea pătrunzătoare a acestui Cuvânt. Credinciosul cel mai sincer are nevoie să rămână înaintea lui şi nici unul din noi nu poate să scape din vedere aceasta. Aceasta se aplică sferei complete a adevărului. Nimic nu ne aparţine cu adevărat şi deplin până ce nu ne supunem cu ascultarea credinţei - nu numai acceptarea credinţei, ci ASCULTAREA credinţei. Atunci - şi numai atunci - vom fi întemeiaţi în adevăr, astfel încât vom fi „întemeiaţi pe stâncă”.

Aceste cuvinte ale Domnului nostru ne dezvăluie, fără nici o îndoială, secretul frecventei căderi tragice a adevăraţilor credincioşi în mărturia  lor; ca şi căderea şi părăsirea mărturisirii de ucenic din partea celor care nu s-au angajat în aceasta cu adevărat.

Cu adevărat este ceea ce - mai presus de toate lucrurile - cere Domnul.

sursa: https://comori.org/