Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 3 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Începutul slujbei lui Ioan este arătată cu mare precizie în primele două versete. Aflăm că lucrurile erau cu totul anormale: guvernarea era în mâinile păgânilor şi chiar în Israel domnea dezordinea, pentru că erau doi mari preoţi în loc de unul singur. De aceea chemările la pocăinţă domină în predicarea lui Ioan. Profeţii de altădată pledaseră pentru Israel pentru a-l aduce înapoi la legea călcată. Ioan nu mai acţionează astfel: la pocăinţă cheamă mulţimile. Israeliţii trebuiau să recunoască: pe terenul legii erau pierduţi fără speranţă şi locul lor era în moarte, în apele botezului, predica Ioan. Acesta era „un botez al pocăinţei spre iertarea păcatelor”. Dacă îl ascultau pe Ioan şi se pocăiau, erau moralmente gata să primească iertarea păcatelor pe care o aducea Cel care avea să vină. Astfel calea ar fi fost netezită înaintea Domnului.

Să remarcăm cum acest citat din Isaia vorbeşte de venirea Domnului şi cum este vădit că această venire a Domnului şi-a găsit împlinirea în Isus. Versetul 5 exprimă acelaşi adevăr pe care l-am văzut în Luca 1:52,53 şi în Luca 2:34 , doar exprimat în mod mai figurat. Versetul 6 arată că din cauză că, Cel care avea să vină nu era mai puţin decât Domnul, mântuirea pe care avea să o aducă nu va fi limitată la graniţele restrânse ale lui Israel, ci va fi anunţată oricărei făpturi. Harul avea să vină şi să se răspândească în toate direcţiile. Acest har este una din temele particulare ale Evangheliei după Luca.

Dar Ioan nu predica numai pocăinţa în mod general, el face din ea şi o chestiune foarte limpede şi personală. Mulţimile se îndreptau spre el şi botezul lui era pe cale de a le provoca un entuziasm exagerat, aproape de a deveni o distracţie pe gustul zilei. Lucrurile se petrec exact la fel astăzi: orice poruncă religioasă, de exemplu botezul, degenerează foarte uşor într-un fel de sărbătoare generală. Este evident că Ioan nu se temea nicidecum că-şi răneşte ascultătorii şi că îşi pierde popularitatea. Nimic nu putea fi mai energic decât cuvintele lui relatate în versetele 7-9. El spune foarte clar oamenilor ce sunt; îi avertizează cu privire la mânia care vine; cere pocăinţa adevărată care aduce roade. Le arată că nici un privilegiu religios nu le va folosi, pentru că Dumnezeu va judeca lucrurile chiar din rădăcină. Securea avea să-şi facă lucrarea, nu să cureţe ramurile, ci să lovească la rădăcină pentru a doborî tot pomul: şi avem aici o imagine foarte realistă a ceea ce se va împlini, nu în executarea unei judecăţi exterioare ca cea care va marca venirea a doua, ci în această judecată morală care a fost făcută la cruce. Venirea a doua va fi caracterizată prin focul care va mistui pomul mort - prima venire duce la cruce, unde sentinţa judiciară a condamnării a fost promulgată împotriva lui Adam şi a rasei lui: cu alte cuvinte, pomul a fost doborât.

Ioan cere fapte, nu cuvinte, ca roade practice ale pocăinţei, şi aceasta duce la întrebarea pe care o pun mulţimile, relatată în versetul 10. Vameşii şi soldaţii urmează cu întrebări asemănătoare. Prin răspunsurile pe care le dă în fiecare caz, Ioan pune degetul pe păcatele particulare care marcau diferitele clase de oameni. Deşi răspunsurile variază, vedem totuşi că pofta este la baza tuturor relelor de care se ocupă el. Din toate buruienile care înfloresc în inima omului, pofta este poate cea mai adânc înrădăcinată şi cea mai greu de smuls: precum păpădia, rădăcinile ei sunt foarte adânci. Adevărata pocăinţă conduce la o convertire adevărată - părăsire a căii păcatului - şi aceasta, Ioan o ştia.

Astfel Ioan nu numai că pregăteşte calea Domnului, ci în toată credincioşia, îndreaptă privirile către El, fără a lăsa nici o clipă mulţimile să aibă o părere înaltă despre el însuşi. El declară că nu este decât cel mai umil dintre slujitorii minunatei Persoane care urma să vină - atât de umil încât nu era vrednic să împlinească această slujbă foarte umilă de a dezlega cureaua sandalelor Sale. Cel care avea să vină era atât de mare, încât va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc: Cu Duhul Sfânt în binecuvântare, cu foc în judecată, cum clar explică versetul următor. Remarcăm din nou aici că nu există o diferenţă foarte netă între cele două veniri. A fost un botez al Duhului, reletat în Fapte 2 , ca rezultat al primei veniri, dar botezul cu foc, conform versetului 17, este rezervat pentru a doua venire.

Luca ne relatează deci slujirea în credincioşie a lui Ioan, apoi îl îndepărtează rapid din relatare pentru a ceda locul lui Isus. Închiderea lui Ioan nu a avut loc în acel moment dar Luca părăseşte ordinea istorică pentru a pune înaintea noastră evenimentul într-o ordine morală şi spirituală. Slujba lui Ioan - asemănătoare celei a lui Ilie - păleşte înaintea Celui care avea să fie vasul harului lui Dumnezeu, care a fost botezat şi astfel introdus în slujba Lui. Nici măcar nu ni se spune aici că Ioan L-a botezat pe Isus, dar ni se spune că Acesta Se ruga când a fost botezat ceea ce nu este menţionat nicăieri în altă parte. Această Evanghelie insistă de o manieră evidentă asupra desăvârşirii naturii umane a Domnului nostru. Harul faţă de om aparţine Celui care este Omul desăvârşit, şi prima caracteristică a desăvârşirii în om este cea a dependenţei faţă de Dumnezeu. Rugăciunea este o expresie a acestei dependenţe şi vom vedea în această Evanghelie de câte ori se relatează că Isus Se roagă. Avem aici primul caz.

Peste acest Om dependent în rugăciune, Duhul Sfânt coboară, ca un porumbel, şi în acelaşi timp vocea Tatălui declară că Acesta este Fiul Său preaiubit, Obiect al întregii Lui plăceri. Astfel este în sfârşit revelat adevărul Trinităţii. O clipă putem vedea Duhul, Îl auzim pe Tatăl, şi Fiul este acolo, sânge şi carne, şi în consecinţă, putem nu numai să-L vedem şi să-L auzim ci să-L şi atingem. Este un lucru minunat că cerul este deschis şi toată atenţia sa este concentrată asupra unui Om care Se roagă, pe pământ. Dar în Acest Om care Se roagă, Dumezeu avea să Se facă cunoscut, pentru că „întregii plinătăţi a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El” (Coloseni 1:19 ).

Tatăl proclamând astfel că Isus este Fiul preaiubit, Luca introduce acum genealogia Sa prin Maria, pentru a arăta cum este cu adevărat Om. Matei face ca originile Lui să meargă până la Avraam care a primit promisiunea şi până la David care a primit regalitatea. Luca face ca Isus să mergă până la Adam şi la Dumnezeu, pentru că problema este pur şi simplu natura Lui umană - transmisă prin Maria, Iosif fiind numai tatăl Lui presupus. Isus este cu adevărat Om, deşi Fiu al lui Dumnezeu. El este Omul al doilea, Domnul venit din cer, Cel care aduce din belşug harul lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/