Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 17 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Ultima parte a capitolului precedent, de la versetul 14 la sfârşit, se adresa fariseilor; la începutul acestui capitol, Domnul Se adresează din nou ucenicilor Săi. Bunurile bogatului fuseseră pentru el un prilej de cădere şi îl duseseră în infern şi acum Dumnezeu le spune ucenicilor Săi că lumea, fiind aşa cum este, „prilejurile de poticnire” sau de cădere sunt inevitabile. Lucrul important este de a evita de a fi un prilej de cădere pentru oricine ar fi, chiar pentru micuţi. Consecinţele sunt atât de grave încât orice ar fi mai bine decât aceasta.

Totuşi, aceasta nu vrea să spună că nu ar trebui să vorbim niciodată fratelui nostru de teamă de a nu-i fi o piedică. Dimpotrivă: dacă se abate de pe calea cea dreaptă şi păcătuieşte, trebuie să-l mustrăm şi de îndată ce se pocăieşte, să-l iertăm; şi aceasta, chiar dacă lucrul se repetă de mai multe ori. Am putea crede că riscăm să-i fim o piedică mustrându-l, dar, de fapt, nu a-l mustra comportă acest risc. Se înţelege de la sine că mustarea este adresată, nu sub efectul unei mânii omeneşti, ci în puterea dragostei lui Dumnezeu.

O învăţătură ca aceasta îi face pe ucenici să simtă că au nevoie de o credinţă mai mare. Răspunsul Domnului pare să implice că nu este vorba atât de o credinţă mare, cât de o credinţă vie. Un grăunte de muştar este foarte mic, dar este viu! O credinţă vie obţine rezultate cu caracter miraculos. De multe ori, pietre de pavaj grele au fost scoase de mlădiţe delicate provenite de la seminţe vii ascunse dedesubt. Chiar viaţa vegetală are o putere care pare miraculoasă şi este cu atât mai adevărat pentru credinţa vie. Totuşi, nu credinţa pe care o avem, nu slujirea pe care o împlinim ne dau vreun drept înaintea lui Dumnezeu. Nu putem niciodată împlini mai mult decât era datoria noastră să facem. Se pare că acesta este adevărul întipărit în versetele 7-10.

Domnul este acum pe drum pentru a merge la Ierusalim şi ajungem la incidentul cu privire la cei zece leproşi. Toţi aveau o anumită măsură de credinţă în El, pentru că fac apel la El ca Stăpân şi ascultă de instrucţiunile pe care li le dă de a merge la preoţi, deşi în acel moment nu a fost o schimbare în starea lor. Totuşi, când au fost curăţiţi, nouă dintre ei şi-au continuat drumul către preoţi pentru a îndeplini curăţirea ceremonială cât mai grabnic posibil. Unul singur lasă pe mai târziu împlinirea ceremoniei pentru a da primul loc Binefăcătorului Său. Mintea iudaică era legată mai mult de ce era ritual; bietul samaritean era liber să aducă laude şi mulţumiri Mântuitorului înainte de orice şi să fie declarat curat apoi de preoţi. Îndurarea suverană fusese dată şi scurta viziune a Persoanei care a dat îndurarea Îl ridică pe Samaritean deasupra obiceiurilor legii. În consecinţă primeşte chiar de pe buzele Domnului asigurarea că este curăţit, cu declaraţia că instrumentul fusese credinţa lui. Aceasta avea într-adevăr mai multă valoare decât orice asigurare pe care o putea primi de la preoţi. Credinţa inteligentă Îl pune întotdeauna pe Hristos înainte. În versetele 20 şi 21, Luca pune în opoziţie scepticismul neinteligent al fariseilor cu credinţa samariteanului. Pentru ei, Împărăţia lui Dumnezeu nu putea veni decât cu o desfăşurare de pompă, astfel încât să fie remarcată de fiecare. Domnul le spune că nu era timpul să vină în acest fel, dar că era deja în mijlocul lor, la fel cum El - Împăratul - era acolo. Împărăţia se găsea în mijlocul lor pentru că El Însuşi se găsea în mijlocul lor. Fariseii aveau ochii cu totul închişi pentru a o vedea, dar samariteanul evident o întrezărise, de unde graba lui de a se întoarce pentru a se arunca la picioarele Lui mulţumindu-I.

În versetul 22, Isus Se întoarce din nou către ucenicii Lui, vorbind de „zilele Fiului Omului”; evident Fiul Omului va trebui să ia Împărăţia, când va veni ceasul când va fi stabilită în mod public, cum Daniel 7: 13-14 făcuse cunoscut de mult. Dar ucenicii, ca samariteanul, aveau credinţă şi vedeau deja puterea lui Dumnezeu încredinţate Domnului Isus. Ei aveau deci, la timpul potrivit, să-L vadă pe Fiul Omului descoperit în gloria Sa: versetul 30, ca şi versetul 24, vorbesc despre aceasta. Dar înainte, avea să fie respins şi cuvintele relatate până la sfârşitul capitolului le erau evident adresate: ei îi reprezentau pe sfinţii care vor fi pe pământ înainte de venirea Sa în glorie. Numeroşi sunt cei care au dorit să vadă una din zilele Fiului Omului şi nu au văzut-o.

Când ceasul venirii Lui se va apropia, două lucruri vor caracteriza acele zile. Mai întâi, va fi multă activitate din partea puterilor răutăţii. Impostorii se vor prezenta ici şi colo, cum arată versetul 23. În al doilea rând, oamenii în general vor fi absorbiţi de lucrurile pământului. În zilele lui Noe şi în zilele lui Lot oamenii erau absorbiţi de plăcerile lor, de afacerile lor, de proiectele lor; în consecinţă judecata i-a luat pe nepregătite şi toţi au pierit. La fel va fi în ziua desoperirii Fiului Omului. Marele gând cuprins în versetul 33 se întânleşte nu mai puţin de şase ori în Evanghelii, şi Domnul pare să-l fi rostit în patru ocazii diferite. Contextul aici îl face foarte frapant. Oamenii se afundă în lucrurile de pe pământ, căutând să-şi scape viaţa. În consecinţă, nu fac decât să o piardă. Credinciosul trebuie să părăsească aceste lucruri în favoarea lucrurilor mult mai mari care îi sunt descoperite. Îşi păstrează viaţa, cum va fi evident când va veni Domnul. Soţia lui Lot este o ilustrare a acestui principiu. Îngerii au făcut-o să iasă (trupeşte) din Sodoma, dar inima ei era încă acolo. A pierdut tot ce avea, şi şi-a pierdut şi viaţa. Facem bine să ne amintim de ea.

Cei care vor fi pe pământ când va veni Domnul, vor face bine să-şi amintească şi ei. Atunci, nu se vor gândi să ia lucrurile pe care le-au lăsat acasă, nici să se întoarcă înapoi de la câmp. Acea zi va veni cu repeziciunea vulturului care se năpusteşte asupra prăzii lui. La fel cum vulturii se adună oriunde se găseşte prada lor, tot aşa judecata lui Dumnezeu îi va atinge pe toţi cei care sunt pasibili de ea. Împărăţia, când va fi întemeiată, va fi marcată de o judecată discriminatorie împotriva răului. Păcătosul va fi luat pentru judecată şi cel drept lăsat să se bucure de binecuvântare, atât de strâns legaţi  pe cât ar fi putut fi. Dacă fariseii şi-ar fi dat seama că întemeierea publică a Împărăţiei comporta aceasta, nu ar fi cerut poate ca acest eveniment să aibă loc.

Este interesant de remarcat că cele trei cazuri menţionate de Domnul, în versetele 34-36, evocă respectiv noaptea, zori zilei şi miezul zilei. Când va veni El, oamenii vor fi surprinşi inopinat în toate locurile pământului, în ocupaţia lor momentană.

sursa: https://comori.org/