Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 16 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Parabolele din capitolul 15 erau adresate fariseilor, dar cea cu care începe acest capitol 16 se adresează ucenicilor. Ea îi învaţă cu privire la poziţia în care se găsesc oamenii înaintea lui Dumnezeu şi cu privire la purtarea care se potriveşte să o aibă în această poziţie. Suntem administratori, şi am fost necredincioşi în administrarea noastră. Administratorul este acuzat aici înaintea stăpânului său „că-i risipea averea” (versetul 1). Această expresie face legătură cu parabola precedentă, pentru că fiul mai tânăr „şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare” (Luca 15:13 ). Tot ce avem vine din mâna lui Dumnezeu, astfel încât, când risipim pentru noi înşine ce putem avea, în realitate risipim bunurile Stăpânului nostru.

Administratorul necredincios se găseşte concediat şi hotărăşte atunci să profite de anumite posibilităţi, pe care poziţia lui prezentă i le oferă încă, pentru a avea beneficiu mai târziu. Administratorul era nedrept – Domnul o spune clar – cu toate acestea stăpânul lui nu poate decât să laude înţelepciunea subtilă cu care a lucrat, deşi aceasta a fost în detrimentul stăpânului însuşi. În materie de chibzuinţă în lucrurile acestei vieţi, copiii acestui veac biruie faţă de copiii lui Dumnezeu. Versetele 9-13 sunt aplicaţia parabolei pentru noi toţi. Bunurile pământului, bani şi lucruri de acelaşi gen, sunt „bogăţia nedreptăţii” (versetul 9), pentru că sunt lucrurile în care nedreptatea omului se arată cel mai mult, deşi nu sunt nedrepte în ele însele. Trebuie să folosim bogăţiile pentru a strânge „pentru viitor o temelie bună” (a se vedea 1. Timotei 6: 17-19 ), sau într-adevăr, cum spune versetul nostru: „pentru ca, atunci când se vor termina, să fiţi primiţi în corturile eterne” (versetul 9).

Acest verset 9 ne arată deci că trebuie să acţionăm pe principiul adoptat atât de înţelept de administrator; versetul 10 arată că trebuie să ne deosebim complet de el în aceasta: ce a făcut prin nedreptate, trebuie să facem în toată credincioşia. Bogăţiile nedrepte, pe care oamenii caută prin eforturile lor să le dobândească în mod atât de îndârjit, şi adesea atât de necinstit, sunt după toate „foarte puţin” (versetul 10). La drept vorbind, nu ne aparţin deloc: sunt ale „altuia”, pentru că „al Domnului este pământul şi tot ce conţine el”. Dar există bogăţia adevărată, de care Domnul vorbeşte ca fiind „ce este al vostru” (versetul 12). Dacă înţelegem cu adevărat că ce avem este ce avem în Hristos, vom folosi tot ce avem în această viaţă – bani, timp, ocazii, inteligenţă – în vederea intereselor Stăpânului nostru. În orice caz, nu putem sluji la doi stăpâni. Fie Dumnezeu, fie Mamona (bogaţiile) va stăpâni asupra noastră. Să veghem ca Dumnezeu să stăpânească. Deşi toate aceste lucruri fuseseră spuse ucenicilor, erau farisei care ascultau şi care îşi băteau joc pe faţă de Domnul. Pentru duhul lor lacom, o asemena învăţătură era ridicolă. Erau partizani sălbatici ai legii şi legea nu prescrisese niciodată asemenea lucruri. Domnul le răspunde în două puncte. Mai întâi, se ocupau de ce era exterior, sub privirea oamenilor, interesându-se pur şi simplu de ceea ce preţuiau oamenii. Lăsau deoparte pe Dumnezeu care Se ocupă de starea inimii omului şi ale cărui gânduri sunt în întregime opuse celor ale omului. În sfârşit, gândurile lui Dumnezeu vor prevala şi cele ale omului vor fi înlăturate.

Dar în al doilea rând, legea cu care se mândreau era pe cale să se facă înlocuită de Împărăţia lui Dumnezeu. Legea prescrisese lucrurile necesare vieţii omului pe pământ şi profeţii vestiseră Împărăţia lui Dumnezeu care va fi înemeiată. Vremea Împărăţiei vizibile, universale nu venise încă; cu toate acestea, această Împărăţie era introdusă sub o altă formă prin predicare şi, în această formă spirituală, oamenii începeau să intre în ea, dând năvală. Fariseii refuzau să o vadă şi rămâneau afară. Dar, deşi legea era pe cale să fie înlocuită în acest fel, nu va cădea o singură frântură de literă din lege. În domeniul ei, rămâne în picioare toată măreţia ei. Ea este „sfântă şi dreaptă şi bună” (a se vedea Romani 7:12 ); poruncile ei  rămân. Porunca particulară pe care insistă Domnul în versetul 18 era fără îndoială un atac teribil împotriva fariseilor, care erau foarte slobozi în asemenea lucruri, când se ocupau activ de zeciuielile lor „din mentă şi din rută şi din orice verdeaţă” (Luca 11:42 ).

Această critică viguroasă este urmată în versetele 19-31 de parabola înfricoşătoare a bogatului, dacă într-adevăr este o parabolă. Domnul foloseşte câteva expresii figurate ca „sânul lui Avraam”, dar relatează totul ca fiind fapte. Versetele 19-22 relatează fapte foarte obişnuite din această viaţă, terminându-se cu moartea şi îngroparea şi acolo cortina cade pentru toţi. Cum ajungem la versetul 23, Domnul ridică această cortină şi ne face să vedem lucrurile care se găsesc dincolo.

Bogatul lucrează pe principiul absolut opus celui al administratorului de la începutul capitolului. Tot ce avea, folosise pentru plăcerea lui egoistă a momentului şi lăsase viitorul să aibă grijă de el însuşi. Domnul nu se leagă de bogăţii, ci de întrebuinţarea egoistă pe care le-o dă omul fără a ţine cont de Dumnezeu. Bogatul nu se interesa decât de prezent, decât de această lume; Împărăţia lui Dumnezeu nu era nimic pentru el. Cuvântul pe care-l foloseşte Isus aici pentru „infern” este Locuinţa morţilor, nu iazul de foc, ci lumea invizibilă a morţilor. Ne arată deci că şi aceasta este, pentru cei care nu sunt mântuiţi, un loc de chin. De patru ori, El declară că Locuinţa morţilor este un loc de chin.

Arată, de asemenea, că, odată ce sufletul este în Locuinţa morţilor, nicio schimbare nu este posibilă. „este întărită o prăpastie mare” (versetul 26). Nu există nicio posibilitate de a trece de le chinuri la binecuvântare. Aici nu există „a doua şansă”. Acum că este în Locuinţa morţilor, bogatul este animat de un spirit misionar: doreşte ca un mesager supranatural să fie trimis la fraţii lui ca ei să scape de acest loc îngrozitor. Domnul ne arată că nici o vizită de dincolo de mormânt, chiar dacă s-ar putea produce, nu ar opri oamenii, dacă nu sunt opriţi de Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi Dumnezeu Se adresează oamenilor prin Noul Testament ca şi prin Moise şi profeţi şi în Noul Testament este relatată viaţa Celui care a înviat dintre morţi. Dacă oamenii resping Biblia, care este pentru astăzi Cuvântul lui Dumnezeu complet, nimic nu-i va convinge, şi vor ajunge în locul de chin.

O, de am fi constrânşi de o convingere, dată de Dumnezeu, de realitatea acestor lucruri! Atunci, „bunătatea Dumnezeului nostru Mântuitor şi dragostea Sa faţă de oameni” vor constrânge şi inimile noastre, vom fi plini de zel pentru suflete. Vom semăna mai mult acelui creştin* evlavios din secolul 17 cu privire la care istoria relatează că era „plin de o dorinţă avidă pentru convertirea scumpelor suflete!” Şi ar trebui să fim plini de zel pentru suflete cât este încă timpul potrivit şi ziua mântuirii.

* Joseph Alleine (1634-1668), contemporan al lui John Bunyan.

sursa: https://comori.org/