Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 12 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Departe de a se lăsa iritrat de opoziţia violentă a cărturarilor şi a fariseilor, Domnul Se foloseşte de ocazie pentru a-i învăţa cu calm pe ucenicii Săi în prezenţa marii mulţimi pe care o adunase disputa. Tocmai îndreptase proiectul adevărului asupra căpeteniilor religioase, acum îndreaptă aceeaşi lumină asupra ucenicilor şi asupra căii lor.

În primul rând, îi pune în gardă împotriva făţarniciei pe care tocmai o dezvăluise la farisei. Este cu adevărat un "aluat", adică un rău de o natură astfel încât, dacă nu este judecat, dospeşte şi creşte. Scopul pe care îl urmăreşte făţărnicia este de a avea toate lucrurile "acoperite": ascunse lui Dumnezeu în primul rând, apoi privirilor semenilor. Totuşi totul vine la lumină, atât de bine încât lunga făţărnicie se descoperă zadarnică. Cu toate acestea, în prezent, este absolut funestă sufletului care are de-a face cu Dumnezeu în orice fel ar fi. De aceea din punctul de vedere moral, punerea în gardă împotriva făţărniciei trebuie să vină în primul rând. Pentru ucenicul lui Hristos, nimic nu trebuie să fie ascuns de ochii Domnului.

În al doilea rând, îi pune în gardă împotriva temerii de oameni (versetele 4-11). Nu le ascunde că vor înfrunta respingerea şi persecuţia. Dacă vroiau să se păzească de făţărnicie în mijlocul unei lumi care este sub stăpânirea acesteia într-o mare măsură, nu puteau să se aştepte să cunoască popularitatea. Dar, pe de altă parte, dacă voiau să nu aibă nimic ascuns de ochii lui Dumnezeu, vor fi capabili să se poartă fără laşitate în prezenţa persecutorilor. Cei care se tem mult de Dumnezeu se tem puţin de oameni.

Domnul nu-i îndeamnă pur şi simplu pe ucenicii Săi să nu aibă nicio teamă de oameni. Le face de asemenea cunoscute lucruri care se vor dovedi foarte încurajatoare. Pentru că sunt prietenii Lui, pot înfrunta vrajmaşia lumii - ceea ce putem şi noi. Apoi, în versetele 6 şi 7, pune înaintea lor, într-un mod foarte mişcător, grija lui Dumnezeu faţă de ei. Ea este atât de profundă încât niciun fir de păr din capul nostru nu este uitat - ci sunt toate numărate.

În versetul 12 îi asigură că, în circumstanţele lor critice, se puteau baza pe învăţătura Duhului Sfânt. Nu vor avea deloc nevoie să pregătească o apărare minuţioasă când vor fi aduşi la judecată înaintea autorităţilor. Ura şi împotrivirea oamenilor aveau să apese asupra învinuirii lor, dar ce sprijin mai minunat ca prietenia  lui Hristos, grija lui Dumnezeu, învăţătura Duhului Sfânt. Şi pe lângă aceasta, dacă Îl mărturiseau pe Hristos înaintea oamenilor ostili, Fiul Omului îi va mărturisi înaintea îngerilor lui Dumnezeu - ceea ce va fi răsplata lor.

În acest punct al discursului Său, Domnul este întrerupt de cineva car dorea să-L vadă. intervenind în favoarea sa într-o problemă de bani. Dacă ar fi fost reformatorul social sau socialistul despre care unii îşi imaginează că a fost, se prezenta aici ocazia pentru El ca să stabilească normele juste ale unei împărţiri a moştenirii. El nu face nimic cu privire la aceasta; în loc de aceasta, dezvăluie invidia care îl condusese pe om să-şi prezinte cererea, apoi rosteşte parabola binecunoscută a bogatului nebun. A-şi rezidi grânarele pentru a păstra toate roadele pe care marea dărnicie a lui Dumnezeu i le acordase, era simplă prudentă. A aduna toate acestea pentru el însuşi şi a neglija toate bogăţiile divine pentru suflet, este ceea ce constituia nebunia sa.

Bogatul nebun era plin de avariţie, pentru că el considera toate bunurile lui ca garanţia împlinirii programului său: "odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!" (versetul 19). Este tocmai programul omului obişnuit din lumea actuală: timp liber din belşug, hrană şi băuturi din belşug, plăceri şi distracţii din belşug.

Dar credinciosul este "bogat faţă de Dumnezeu", cum arată clar versetul 21. De aceea, când Domnul Îşi reia discursul faţă de ucenicii Săi, în versetul 22, începe prin a-i linişti cu privire la îngrijorările care sunt atât de fireşti. Pentru că am devenit bogaţi, după ce am primit Împărăţia, nu trebuie să fim caracterizaţi de lăcomie; şi nu trebuie să ne împovărăm cu nicio îngrijorare, pentru că grija lui Dumnezeu faţă de noi este pe deplin de ajuns. Domnul spune: "Tatăl vostru ştie" (versetul 30). Astfel, îi învaţă pe ucenicii să recunoască în Dumnezeu pe Cel care, cu un înţeles paternal, se ocupă de ei, ca şi de nevoile lor pentru viaţa prezentă.

Dar El acţionează astfel pentru ca ucenicii să aibă mintea liberă pentru a urmării lucruri care în prezent se află în afara acestei vieţi. Nu există contraindicţie între versetele 31 şi 32. Împărăţia ne este dată şi totuşi trebuie să o căutăm. Trebuie să o căutăm pentru că nu este încă arătată; în consecinţă, nu o găsim în lucrurile acestei vieţi, ci se găseşte în realităţile spirituale şi morale legate de sufletul celor care sunt aduşi sub autoritatea divină. Cu toate acestea, Împărăţia trebuie să fie o realitate manifestată în această lume şi titlurile ei de proprietate sunt deja asigurate de copii lui Dumnezeu. Astfel noi căutăm Împărăţia Lui Dumnezeu, pentru că gândurile noastre şi vieţile noastre astăzi sunt pline de lucrurile lui Dumnezeu şi de slujirea Lui.

Din această cauză, viaţa ucenicilor trebuia să fie trăită după principii diametral opuse celor ale prietenilor acestei lumi. În loc să strângă bunuri şi să ducă o viaţă de înlesniri şi de bucurii, ucenicul trebuie să fie cineva care dă, care strânge comori în ceruri, cineva al cărui mijloc este încins pentru activitate şi slujire şi a cărui mărturie este o lumină care străluceşte. Pe scurt, trebuie să fie asemenea unui om care aşteaptă întoarcerea stăpânului. Am remarcat deja lucrurile care nu trebuie să ne caracterizeze; aici avem lucrurile care trebuie să ne caracterizeze.

Ca slujitori, trebuie să-L aşteptăm pe Domnul nostru, şi nu numai să aşteptăm, ci să veghem (versetul 37), trebuie să fim gata (versetul 40) şi trebuie să facem (versetul 43): să facem slujba care ne este dată. Ceasul răsplătirii va veni la întoarcerea Domnului. Atunci Însuşi Domnul Se va ocupa să aibă grijă de binecuvântarea deplină a celor care vor fi vegheat pentru a-L aştepta. Acest lucru, pe care îl găsim în versetul 37, indică o răsplată mai specială care va fi dată celor care vor fi caracterizaţi de o slujire credincioasă şi sârguincioasă în interesul Stăpânului lor. Discursul Domnului faţă de ucenicii Săi se prelungeşte până la sfârşitul versetului 53. Reies câteva puncte:

1 - Cerul este din nou prezentat ucenicilor. În capitolul 10, după cum am remarcat, îi învaţă că cetăţenia lor este în ceruri. Acum îi învaţă să lucreze în aşa fel încât comoara lor să fie  în ceruri şi deci şi inima lor. Ei trebuie să trăiască după principii complet opuse celor care îl conduc pe bogatul nebun.

2 - Domnul subînţelege respingerea Sa de-a lungul discursului Său şi vorbeşte despre aceasta şi mai deschis la sfârşit: în versetele 49-53. "Focul" este simbolul Celui care cercetează şi care judecă şi fusese deja aprins prin respingerea Sa. Prin "botezul" Său, înţelege moartea Sa şi până ce avea să fie împlinită, era în "strâmtorare", adică "reţinut". Numai când ispăşirea va fi fost împlinită, dragostea şi dreptatea puteau să se răspândească din belşug. Atunci în sfârşit, focul fiind aprins şi botezul împlinit, totul se va termina şi linia de demarcaţie va fi clar stabilită El va deveni piatra de încercare şi va fi dezbinare chiar în cercurile cele mai intime. În aşteptarea acestora, subânţelege absenţa Sa şi în consecinţă vorbeşte de a doua Sa venire în toată libertatea.

3 - La întrebarea lui Petru (versetul 41), Domnul nu dă un răspuns direct. Nu limitează explicit remarcile Sale la cercul restrâns al ucenicilor Săi şi nici nu lărgeşte cercul pentru a îngloba miile lui Israel care Îl înconjurau. În loc de aceasta, pune toată greutatea cuvintelor Sale asupra responsabilităţii ascultătorilor Săi. Dacă cineva se găsea înaintea Lui în poziţia de slujitor - oricare ar fi drumul care îl adusese acolo - va fi răsplătit după faptele lui, fie că vor fi arătate a fi credincioase sau rele. Slujitorul cel rău nu doreşte prezenţa Domnului şi în consecinţă El întârzie în gând întoarcerea Lui. Relaţia lui cu Stăpânul fiind rea, relaţiile lui cu ceilalţi slujitori devin rele şi rea de asemenea viaţa lui personală. Când va veni Domnul, partea sa va fi cu cei necredincioşi, pentru că nu s-a arătat a fi decât un necredincios. Versetele 47 şi 48 arată clar că pedeapsa ca şi răsplata vor fi măsurate echitabil, corespunzător gradului de responsabilitate.

4 - Adevăratul slujitor se caracterizează prin devotamentul său faţă de interesele Stăpânului său în timpul absenţei Lui; şi răsplata lui îl aşteaptă până ce El Se va întoarce. De trei ori în acest discurs Domnul vorbeşte de a mânca şi a bea, imagini ale unei vieţi plăcute. Omul din lume s-a bucurat în timpul vieţii lui (versetul 19) şi aceasta se termină prin moarte. Servitorul cel rău are partea sa de plăcere când se apucă "să mănânce şi să bea şi să se îmbete" (versetul 45), dar aceasta se termină prin pedeapsa la sosirea Stăpânului său. Omul din lume nu făcea decât să se bucure; era beat, ceea ce este mai rău. În realitate, când neconvertiţii mărturisesc că sunt slujitorii lui Dumnezeu, par să cadă mai uşor ca oricine altcineva sub influenţa ameţitoare a seducătoare concepte religioase şi filosofice. Slujitorul credincios îşi aşteaptă Stăpânul care îl va pune să stea la masă şi îl va sluji din cauza bucuriei lui (versetul 37). Atunci va veni, pentru el, timpul bucuriei Lui.

În versetul 54, Domnul, întorcându-Se de la ucenici spre mulţimi, le adresează cuvinte de avertizare: erau într-o situaţie dintre cele mai periculoase şi ignorau aceasta; ştiau să deosebească bine cum va fi vremea, dar erau incapabili să deosebească "timpul acesta" (versetul 56). Pentru că Îl resping pe Domnul, Îl constrâng să devină "adversarul" lor, adică partea adversă într-un proces. Dacă persistau în această atitudine, iar lucrarea lor venea înaintea Judecătorului tuturor, erau în întregime vinovate şi le va aştepta pedeapsa cea mai mare: vor avea de plătit "şi cel din urmă bănuţ" (versetul 59)

sursa: https://comori.org/