Cugetări asupra Evangheliei după Luca. Capitolul 11 F. B. Hole

Categorie: Cartile Bibliei
 

Încă o dată Îl găsim pe Domnul în rugăciune şi aceasta trezeşte la ucenicii Lui dorinţa de a învăţa să se roage. Ei nu aveau încă Duhul cum Îl avem noi astăzi, de aceea nu puteau şti ce înseamnă să se roage „prin Duhul” (Iuda 20 ) sau să cunoască ajutorul şi mijlocirea Duhului de care vorbeşte Romani 8:26-27 , cum putem noi. Domnul era atunci Cel care era „Mângâietorul” şi Conducătorul lor, în afara lor; noi avem „un alt Mângâietor” care este în noi. Ca răspuns la dorinţa lor, Domnul le dă rugăciunea model şi adaugă o ilustrare pentru a sprijini necesitatea de a fi inoportun. Dacă un om vrea să se scoale la miezul nopţii la stăruinţa supărătoare a unui prieten, tot la fel şi noi putem veni la Dumnezeu cu încredere.

Domnul îi învăţase pe ucenici să se adreseze lui Dumnezeu ca Tată, iar promisiunile pe care le dă în versetul 10 merg în acelaşi sens, la fel ca declaraţiile din versetele 11-13. Nu trebuie să ni-L închipuim pe Tatăl din ceruri ca fiind mai puţin interesat şi mai puţin îndatoritor ca tatăl nostru de pe pământ. Nu va da nimic necomestibil sau dăunător dacă fiul Lui cere să mănânce. Şi nici nu va da - putem adăuga - un lucru inutil sau dăunător dacă, prosteşte, îl dorim şi îl cerem. Putem fără îndoială explica astfel faptul că multe rugăciuni rămân fără răspuns.

Omul în starea lui pierdută ştie să dea lucruri bune copiilor săi; Tatăl ceresc va face celor care Îi cer cel mai preţios dar: Duhul Sfânt. Îl vedem aici pe Domnul continuându-Şi învăţătura, îndreptând gândurile către evenimentele care aveau să se desfăşoare în curând. Duhul Sfânt nu a fost dat înainte ca Isus să fie glorificat, cum ştim după Ioan 7:39 ; dar când a fost dat, a venit peste un grup de bărbaţi şi de femei care stăruiau în rugăciune şi rugăminte fierbinte, cum ne relatează Fapte 1:14 . Trăim în perioada când a fost dat Duhul; şi astfel ne putem bucura în roadele prezenţei Lui, la fel ca în puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi în rugăciune.

Paragraful următor (versetele 14-28) prezintă respingerea definitivă a harului şi a Domnului Însuşi care îl descoperise; ceea ce Îl conduce pe Domnul să dezvăluie teribilele consecinţe ale acestei respingeri şi de asemenea să insiste din nou asupra importanţei ascultării de Cuvânt.

Odată ce demonul mut este alungat, schimbarea la omul a cărui victimă fusese este impresionantă şi de netăgăduit. Totuşi sunt mulţi cei care aleg să denigreze ceea ce nu pot nega. Remarca privitoare la Beelzebul nu este atribuită fariseilor ca în Matei. Fără îndoială ei erau instigatorii, dar oamenii obişnuiţi îi susţineau, după cum relatează Luca aici. Alţii, închizând ochii asupra numeroaselor semne deja date, au neruşinarea să ceară un semn din cer. În răspunsul Lui, Isus arată în primul rând că acuzaţia lor era complet nesăbuită: implică această absurditate: Satan acţionând împotriva lui însuşi. În al doilea rând, El arată că, dacă acuzaţia lor era adevărată, se întorcea asupra capetelor fiilor lor, dacă nu asupra alor lor.

Dar în al treilea rând - şi este punctul cel mai important - El dă adevărata explicaţie a ceea ce făcea. Venise pe acest tărâm mai puternic decât Satan. Înainte de venirea lui Isus, Satan îşi reţinea prizonierii fără să fie în nici un fel neliniştit. Acum cel care era mai tare îi elibera pe aceşti prizonieri. Venirea Lui punea pe fiecare dintre ei la încercare: erau fie cu El, fie împotriva Lui. A nu fi cu El echivala cu a fi împotriva Lui, deoarece nu exista teren neutru. Oamenii puteau să pară că se adună împreună, dar dacă nu erau cu El, aceasta avea să ducă doar la separare. Este o chestiune pe care facem bine dacă o luăm în seamă. O mare mişcare se face simţită astăzi pentru a-i aduna pe oameni în tot felul de asociaţii sau grupuri, dar dacă nu este cu Hristos, în jurul Lui şi sub autoritatea Sa, este o lucrare de separare care va sfârşi prin a se descoperi ca atare.

Este clar că versetele 24-26 sunt profetice. În acel moment, duhul  necurat al vechii lor idolatrii ieşise din Israel, dar deşi casa era „măturată şi împodobită”(versetul 25) în exterior, erau pe cale să-L respingă pe Cel pe care Dumnezeu Îl trimisese să locuiască acea casă. În consecinţă, vechiul duh necurat se va întoarce cu altele mai rele decât el şi, astfel, starea lor va fi mai rea decât cea dintâi. Acest cuvânt al Lui Isus îşi va găsi împlinirea când Israel necredincios îl va primi pe Antihrist în zilele din urmă.

Totuşi nu toţi Îl respingeau. O femeie din mulţime înţelege ceva din excelenţa Sa şi declară că mama Domnului este preafericită. Dar Domnul arată ceva şi mai fericit. Binecuvântarea cea mai mare pentru noi este să primim şi să păzim Cuvântul lui Dumnezeu. Legătura spirituală formată prin Cuvânt este mai strânsă şi mai durabilă decât orice legătură potrivit cărnii. Domnul îndreaptă gândurile ucenicilor Săi către aceste adevăruri spirituale şi ascultarea Cuvântului este această parte bună, cum tocmai am văzut în cazul Mariei.

Domnul începe acum să vorbescă de indiferenţa care caracteriza poporul în zilele slujirii Lui. Ei cereau un semn, ca şi cum nici un semn nu le fusese dat. Le rămâne un singur semn despre care El vorbeşte ca „semnul lui Iona” (versetul 29). Iona predicase ninivitenilor, dar el însuşi era un semn pentru ei prin faptul că  apăruse în mijlocul lor ca cineva care ieşise din ceea ce părea o moarte sigură. Fiul Omului era pe cale să intre cu adevărat în moarte, apoi să iasă din ea prin înviere şi acesta era cel mai mare dintre toate semnele; mai mult, arăta prin ei o înţelepciune mult mai mare decât cea a lui Solomon şi predica Lui mergea dincolo de cea a lui Iona. De ce deci mulţimile nu erau atinse?

Nu pentru că nu strălucea nicio lumină. Oamenii nu aprind o lumină ca să o ascundă, cum spune versetul 33. Domnul venise în lume ca adevărata lumină ale cărei raze îi luminau pe oameni. Ceea ce era rău, nu era lumina, ci ochii oamenilor. Versetele 34-36 fac să reiasă aceasta. În mod obiectiv soarele este lumina trupului nostru, dar în mod subiectiv ochii noştri sunt lumina. Dacă soarele ar dispărea, ar fi întuneric pe întreg pământul, dar dacă ochiul meu s-ar stinge, întunericul ar fi totul pentru mine. Dacă ochiul meu spiritual este rău, duhul meu este plin de întuneric; dacă este curat, totul este lumină. Cu alte cuvinte, starea celui peste care străluceşte lumina este de cea mai mare importanţă. Starea mulţimilor era rea, de acolo lipsa lor de sensibilitate la lumina care strălucea în Hristos.

Dar dacă mulţimile nu primeau lumina care ar fi fost binecuvântarea lor, Domnul avea cel puţin să îndrepte razele adevărului asupra stării lor. El începe cu fariseii şi restul capitolului ne arată de ce îi acuză! Fariseul care Îl invită pe Domnul este conform sectei sale: critic şi obsedat de detalii ritmale. Venise ceasul ca cenzorul să fie el însuşi cenzurat şi demascat. Nimic nu pute fi mai incisiv decât Cuvintele Domnului. Citindu-le, ne putem face o idee despre faptul în care oamenii vor fi cercetaţi în ziua judecăţii.

Făţărnicia lor este subiectul versetelor 39-41. Curăţenia (întreţinută cu ostentaţie) locurilor expuse privirilor oamenilor, merg  altundeva. Şi mai mult o neîmblânzită grijă de sine se ascundea sub aparenţa lor de evlavie. Erau plini de „jefuire”. Cuvântul „daţi” din versetul 41 este în contrast cu acest termen. Dacă ar fi vrut să dea mai degrabă decât să pună mâna pe bunul altuia, toate lucrurile ar fi fost curate pentru ei, interiorul ca şi exteriorul. O schimbare atât de radicală ar implica convertire autentică.

Versetul 42 face să reiasă judecata lor pervertită. Erau meticuloşi în lucruri care nu erau nici importante, nici preţioase, şi neglijau valorile cele mai înalte. Versetul 43 arată că dragostea de notorietate şi de adulaţie din partea celor ca ei părea să-i devoreze. De aceea deveniseră pentru alţii, şi fără ştirea acestora, focare de murdărie, cum arată versetul 44. Le făceau rău altora, precum şi lor înşişi. Acuzaţia teribilă, ce-i drept, dar acuzaţia care se aplică în chip întristător, în grade diferite şi din toate timpurile, celor a căror religie nu este decât aparenţă şi forme.

Unul din învăţătorii legii a protestat atunci că aceste cuvinte constituiau insulte pentru ei înşişi. Acuzaţia nu a fost decât împinsă şi mai puternic împotriva Lui. Aceşti învăţători ai legii se agitau să pună poveri asupra altora; dădeau legi pentru alţii şi în mod neruşinat nu ţineau deloc cont de lege pentru ei înşişi. Mai mult, se făceau remarcaţi prin respingerea Cuvântului lui Dumnezeu şi prin respingerea profeţilor care îl aduseseră, deşi după ce profeţii fuseseră ucişi, îi onoraseră zidindu-le morminte sperând astfel să dobândească prestigiul numelor lor, acum că nu mai erau judecaţi de cuvintele lor.  

 Abilă stratagemă aceasta! dar care nu este necunoscută, chiar în zilele noastre. Este uşor să ridice în slăvile cerului, la un secol după moartea sa, un om căruia i s-au împotrivit cu putere în timpul vieţii lui de mărturie. Cuvintele Domnului implică faptul că ce făcuseră părinţii, făceau şi fiii lor. Generaţia căreia I Se adresa era vinovată nu numai de sângele profeţilor de altădată, ci de sângele Fiului lui Dumnezeu Însuşi.

În sfârşit, în versetul 52, vedem, pe de o parte că fariseii înaintau alte persoane (versetul 44), iar pe de altă parte, că învăţătorii legii luau cheia cunoştinţei. Satan făcea la fel împiedicând oamenii să intre în cunoştinţa adevărată a lui Dumnezeu. I-au omorât pe profeţi şi au închis calea vieţii.

Este clar că Dumnezeu a rostit aceste acuzaţii teribile fără ca nimic să fi afectat calmul Său divin. Cei mai buni oameni ar fi vorbit diferit. Din această cauză, ne este dată porunca: "Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi" (Efeseni 4:26 ). Păcătuim cu uşurinţă mâniindu-ne împotriva păcatului. Domnul nu avea nevoie de un asemenea îndemn. Vrajmaşii Lui credeau că ajungea să continue să-L provoace pentru a-L face cu uşurinţă să cadă. El nu a făcut nimic din ce prevedeau ei, cum arată capitolul următor.

sursa: https://comori.org/