Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 21. Henri Rossier

Categorie: Cartile Bibliei
 

În capitolul precedent, David s-a manifestat într-un fel sub ceea ce este caracterul lui. La fel și aici, când îl minte pe Ahimelec și apoi, înaintea lui Achiș, a recurs la o viclenie care nu-l onorează. Cu toate acestea, la Nob (v. 1-6) ne este prezentată una dintre cele mai importante trăsături ale lui Mesia respins. Acest incident este menționat în Matei 12:1-8 , Marcu 2:23-28 și Luca 6:1-5 .

În primul dintre aceste pasaje, după ce a proclamat că adevărata odihnă este numai în El ( 11:28-30 ), Domnul le-a lăsat ucenicilor libertatea de a face ceea ce permitea legea, dar, în ochii fariseilor, era o încălcare a sabatului. Așa a fost și cu David la Nob pentru că, atunci când s-a prezentat înaintea preotului, era o zi de sabat, ziua în care erau schimbate pâinile pentru punerea înainte (conf. Lev 24:8 ). De ce lucra Domnul astfel? Deoarece, asemenea lui David, El, Preaiubitul, fusese respins de acel popor, pe care sistemul legal rânduit de Dumnezeu nu îl făcuse în stare să-L recunoască pe Mesia, Cel promis lor. Sabatul, semnul legământului între Dumnezeu și poporul Său, era deci încălcat din cauza că poporul Îl respingea pe Dumnezeul lui. Sub vechiul sistem legal nu exista odihnă. Prin urmare, Tatăl era obligat din nou să lucreze și Fiul lucra împreună cu El. Sabatul omului se sfârșise, iar respingerea lui Dumnezeu și a Fiului Său au avut drept consecință abandonul sistemului legal al iudeilor, astfel încât Fiul omului putea folosi sabatul cum înțelegea El, introducând un nou sistem, în care erau alături de El ucenicii Săi și tovarășii Săi. Hristos fiind respins, cum fusese mai înainte David, făptura nu mai putea avea odihnă în lumea aceasta, nu mai exist sabat, ci doar odihnă în afara lumii, în baza lucrării de răscumpărare, pe care omul o putea căpăta prin cunoașterea Domnului Isus.

Un al doilea aspect însoțea respingerea lui David: îl făcuse pe Ahimelec să-i dea pâinea pe care, odată luată de pe masa pentru punerea înainte, putea fi mâncată doar de preoți, astfel încât pâinea luată dinaintea lui Dumnezeu era „într-un fel obișnuită“ (v. 5). Când împăratul Lui era respins, ce valoare mai puteau avea înaintea lui Dumnezeu acele pâini care îl reprezentau pe adevăratul Israel în Hristos? Și acele pâini trebuiau să fie înlocuite înaintea lui Dumnezeu de altele noi, ca un nou Israel întemeiat pe Hristos, după inima lui Dumnezeu. Prin urmare, David putea considera acea pâine ca fiind obișnuită. Harul suveran se ridica deasupra rânduielilor legii deoarece era mult mai important să fie hrăniți David și ai săi decât să se păstreze ceea ce era învechit.

David a cerut o armă, iar Ahimelec nu a avut alta decât sabia lui Goliat, instrumentul victoriei lui David, care era ținută în spatele efodului, învelită într-o manta, pusă cu grijă la loc de cinste, chiar sub ochii lui Dumnezeu. Așa și martorul victoriei lui Hristos, moartea, prin care El l-a învins pe prințul morții, este ca un memorial în locul preasfânt, unde Isus a intrat cu propriul Său sânge.  

David a spus: „Nu este alta ca ea“ (v. 9). Să nu uităm că, dacă David este imaginea lui Hristos, este deseori, chiar cu aceeași ocazie, o imagine a credincioșilor. Ca și David, noi purtăm arme împotriva vrăjmașului, dar una singură ne este de ajuns: moartea lui Hristos și moartea noastră împreună cu El. Aceasta o găsim în sanctuar: nu este alta ca ea, iar Satan nu are nici o putere înaintea armei care l-a învins.

Astfel înarmat, David a mers la Achiș, regele Gatului (v. 10-15). De ce a fost atunci cuprins de teamă când s-a prezentat înaintea lui? Pentru că era condus de o înțelepciune firească și nu de Domnul. După cum Egiptul nu trebuia să fie un adăpost pentru Avraam, nici Filistia nu trebuia să fie adăpost pentru David. Gândind să scape de un Saul, nu a făcut decât să schimbe un vrăjmaș cu altul, ceea ce nu i-a adus decât dezonoare și dispreț.

Dar este o mângâiere să cercetăm cei doi psalmi compuși cu ocazia acestui eveniment din istoria lui, să vedem ce trăiri a avut David, despre care istoria nu ne spune, Psalmul 56 a fost compus „când l-au prins filistenii în Gat “*. Slăbirea credinței sale l-a făcut să caute refugiu la vrăjmașii lui Israel. Ce a găsit el acolo? Omul care, în loc să-l ajute, l-a asuprit și voia să-l înghită (Psalmul 56:1 ).El, pe care o teamă a cărnii l-a făcut să fugă de Saul, a învățat cu acea ocazie ce este carnea. El, pe care încrederea în om l-a făcut să coboare la Achiș, a învățat ce este omul: la el nu a găsit decât pericole și amenințări. Vrăjmașii lui s-au strâns, s-au ascuns, au observat și au pândit sufletul lui, sucind cuvintele lui toată ziua, gândind cum să-i facă rău. Dar îi rămânea Dumnezeu și a învățat să se încreadă în totul numai în Dumnezeu: „În ziua în care mă voi teme, mă voi încrede în Tine“ (v. 3). Aceasta este lecția importantă pe care i-a predat-o Dumnezeu: Dacă Dumnezeu este pentru el, ce îi mai poate face carnea? „În Dumnezeu voi lăuda Cuvântul Său; în Dumnezeu mă încred: nu mă voi teme; ce-mi poate face carnea?“ (v. 4) Ce îi putea face omul? „În Dumnezeu mă încred: nu mă voi teme; ce-mi poate face omul?“ (v. 11) Acum, scăpat de moarte, el dorește să fie păzit ca să nu se clatine în viitor. Nimic nu este mai potrivit pentru a ne face mersul sigur ca încercare și disciplina și experiențele legate de acestea: „Pentru că mi-ai salvat sufletul de la moarte; nu-mi vei păzi picioarele de cădere, ca să umblu înaintea lui Dumnezeu în lumina celor vii?“ (v. 13)

* Nu trebuie să credem că numai psalmii lui David care au o notă introductivă sunt rezultatul experiențelor împăratului profet, ocazionate de evenimentele din viața lui. Departe de aceasta, dar noi vom rămâne la Cuvântul inspirat, care ne semnalează aceasta în mod expres. Deseori și în alți psalmi putem distinge anumite împrejurări din viața lui David care trebuie că au fost punctul de pornire al cântării inspirate.

Psalmul 34 a fost compus „când s-a prefăcut înaintea lui Abimelec*  care l-a alungat, şi el a plecat“. Acest psalm cântă grija tandră a Domnului față de credinciosul aflat în încercare și exprimă încrederea lui David care decurge din faptul că Dumnezeu are în mâna Sa cauza lui când este în necaz. Acest om al lui Dumnezeu, căutând ajutor la Achiș, apucase cu mâna doar o trestie frântă, iar acum, învățat de Dumnezeu, putea spune: „Eu L-am căutat pe Yahve şi El mi-a răspuns şi m-a scăpat de toate temerile mele“ (v. 4). „Acest întristat a strigat şi Yahve l-a auzit şi l-a salvat din toate necazurile lui“ (v. 6). El a învățat lecția pe care Dumnezeu i-a dat-o prin disciplină. Experiența pe care a avut-o l-a făcut capabil să-i încurajeze pe alții: „Gustaţi şi vedeţi că Yahve este bun! Ferice de omul care se încrede în El!“ (v. 8).

* titlu al regelui filistenilor (conf. 20  :2)

Mai mult chiar, din experiență a învățat că nici viclenia, nici minciuna nu îi vor aduce nimic bun: „Cine este omul căruia îi place viaţa, care iubeşte zilele, ca să vadă binele? Păzeşte-ţi limba de rău şi buzele de a rosti viclenie“ (v. 12-13) Experiența lui David la curtea lui Achiș a fost foarte umilitoare deoarece demnitatea pe care i-o dăduse Dumnezeu a fost compromisă prin purtarea lui. El avea inima frântă și duhul zdrobit, dar prin această disciplină a învățat să se cunoască pe sine și să-L cunoască pe Yahve mult mai intim, și ce ar fi putut dori mai mult? „Yahve este aproape de cei cu inima zdrobită şi-i salvează pe cei cu duhul mâhnit“ (v. 18). Așa se exprimă inima acestui om al lui Dumnezeu în cântările sale profetice, în legătură cu lucruri pe care le-a experimentat personal trecând prin necazurile și prin disciplina care erau necesare.

sursa: https://comori.org/