Comentarii asupra cărții 1 Samuel. Capitolul 20. Henri Rossier

Categorie: Cartile Bibliei
 

„Şi David a fugit din Naiot, din Rama, şi a venit şi a zis înaintea lui Ionatan: «Ce am făcut eu? Care este nelegiuirea mea? Şi care este păcatul meu înaintea tatălui tău, de-mi caută viaţa?»“ (v. 1) În timp ce omul firesc este sub grozava întrebare: „Ce ai făcut?“ adresată lui Cain ( 4:10 ), cel îndreptățit prin credință, persecutat fără motiv, poate spune ca David: „Ce am făcut?“ Dar David nu putea vorbi așa decât în acel moment. Mai târziu, când era urmărit de fiul său, Absalom, nu mai putea spune: „Ce am făcut?“ Și mai târziu, după ce comisese păcatul grav de a număra poporul, sub judecată, el a fost obligat să mărturisească înaintea lui Dumnezeu: „Am păcătuit mult, că am făcut aceasta“ (2. Sam 24:10 ). Cu toate acestea, chiar atunci când era sub disciplină, el apare ca o imagine a lui Hristos, punându-se la spărtură pentru a salva poporul când a spus: „Iată, eu am păcătuit şi eu am făcut rău, dar aceste oi ce au făcut?“ (v. 17)

Numai Unul putea spune: „Fac întotdeauna voia Celui care M-a trimis“; unul singur putea primi, la sfârșitul căii Sale pe pământ mărturia tâlharului convertit: „Acesta n-a făcut nimic ce nu se cuvenea“ (Luca 23:41 ). David, imagine frumoasă a lui Hristos, primește această mărturie publică înaintea lui Saul prin gura lui Ionatan: „De ce să moară? Ce a făcut?“ (v. 32) Ce privilegiu pentru credincios s aibă, prin Duhul Sfânt, posibilitatea de a-L imita pe Domnul în această privință ca și în orice alte lucruri. Numai că, pentru a aduce aceste roade ale dreptății, nu a trebuit să fie sub disciplină, ca David și ca noi. Toate necazurile erau, pe de-o parte, rodul și mărturia harului față de noi și, pe de altă parte, scoteau în evidență perfecțiunea absolută care era în El, atât în viața Lui cât și în moartea Lui. În El jertfa de mâncare și arderea-de-tot făceau să se înalțe „o mireasmă plăcută lui Yahve“, fără nici un amestec.

Putem vedea de mai multe ori, chiar în această perioadă a vieții sale când putea spune: „Ce am făcut?“ că anumite detalii din purtarea lui David cereau ca Dumnezeu să intervină în disciplină. Așa vedem și aici. În versetul 6, o disimulare, care este de înțeles, dar nu mai puțin condamnabilă. Adevărul la David era sub nivelul harului: numai Cuvântul care „S-a făcut carne“ a adus în lume harul curat unit cu adevărul perfect (v. Ioan 1 ). În timp ce David, om al credinței, cunoștea foarte bine pericolele pe care le atrăgea fidelitatea lui, văzând că moartea era la numai un pas de el (v. 3), știa că unica lui resursă este în Dumnezeu, Ionatan mai conta pe ajutorul pe care i l-ar fi putut acorda prietenului său (v. 2). El avea oarece încredere în caracterul tatălui său și dorea ca Yahve să fie cu David așa cum fusese cu Saul (v. 13). De fapt, el nu avea un nivel înalt de inteligență spirituală, nici nu cunoștea inima omului. Așa este întotdeauna când credinciosul se asociază cu lumea prin vreun fel de legături. Ionatan nu înțelesese că Dumnezeu îl lepădase pe Saul deși el avea toată încrederea în David. Nu era el sigur cu privire la puterea viitoare și la bunăvoința lui? „Pentru totdeauna să nu-ţi retragi îndurarea de la casa mea, nu, nici chiar când Domnul va nimici pe vrăjmaşii lui David, pe fiecare, de pe faţa pământului“ (v. 15). Aici el continua să se uite pe sine proclamând că împărăția era a prietenului său. Și ce moment a ales el pentru a se recomanda? Tocmai acela când David era fugar și viața îi era în pericol în fiecare clipă! Nu este oare așa și cu noi? Nu am găsit noi în Hristosul respins protectorul nostru și adăpostul nostru și toate speranțele noastre?

Este frumos să vedem că Ionatan nu avea nici un pic de egoism în fața aceluia care urma să moștenească toate drepturile pe care el le-ar fi avut ca fiu al lui Saul. Da, îl iubea pe David ca pe însuși sufletul său și de aceea, chiar de la început, i-a dat fiului lui Isai putere, autoritate și împărăția, într-un cuvânt, toate lucrurile. Saul a strigat: „cât va trăi fiul lui Isai pe pământ, nu vei fi întărit, nici tu, nici împărăţia ta“ (v. 31), deoarece pentru el a-l pune pe fiul său pe tron era mai important decât toate gloriile lui David. El considera că era o rușine pentru cineva să fie cu adevăratul împărat: „Nu ştiu eu că ţi-ai ales pe fiul lui Isai spre ruşinea ta şi spre ruşinea goliciunii mamei tale?“ (v. 30) Asemenea cuvinte au rănit adânc inima lui Ionatan; el s-a retras rapid la acea insultă fiind necăjit nu de faptul că el și mama lui fuseseră insultați ci „pentru că era întristat pentru David, căci tatăl său îi făcuse ruşine“ (v. 34). Și după ce Saul îl ocărâse și îl blestemase, Ionatan continua să-l iubească pe David cu tot atâta ardoare ca mai înainte, când se prezenta în toată splendoarea tinereții și victoriei. Ionatan i-a venit în ajutor lui David în acea strâmtorare. Într-o ultimă întrevedere a lor, dintre cele mai emoționante, „s-au sărutat unul pe altul şi au plâns unul cu altul, până când David l-a întrecut“ (v. 41). Cât de mult ne atrage caracterul frumos al lui Ionatan! Cu toate acestea îi lipsea un singur lucru: nu a avut suficientă credință pentru a-l urma pe împăratul respins. Este drept că, având acea poziție, îi era mult mai greu să facă acel pas, dar, pentru credință, dificultățile nu trebuiau să conteze. Ionatan ar fi trebuit să fie părtaș suferințelor lui David altfel decât numai cu inima și, pentru că nu a făcut aceasta, el a trebuit mai târziu să fie părtaș înfrângerii și nimicirii tatălui său.

sursa: https://comori.org/