Ce ne spun Psalmii? Psalmii 69-71. Paul Grobety

Categorie: Cartile Bibliei
 

Psalmul 69

Versetele 1-4

În acest psalm este prezentat Hristos pe calea Sa de suferinţă, în mod deosebit în orele de la Ghetsimani până la cruce. Pentru a descrie aceste suferinţe, Duhul Sfânt a folosit un bărbat, care el însuşi a trecut deseori prin apele durerilor. David a suferit mult. Dar citind acest psalm vom remarca imediat că suferinţele numite aici au trecut cu mult peste ceea ce a suferit David.

Trebuie să remarcăm de la început că între acest psalm şi Psalmul 22 există o deosebire importantă, chiar dacă amândoi psalmii vorbesc despre suferinţele Domnului. În Psalmul 22 este vorba despre suferinţele din partea lui Dumnezeu, adică este vorba despre suferinţele Sale de ispăşire; aici însă este vorba despre ceea ce a suferit din partea oamenilor. Şi evangheliştii relatează despre aceste suferinţe, dar nu vorbesc despre simţămintele pe care le-a avut când a fost prins şi condamnat de duşmanii Săi, pentru că sosise ceasul Său. Ce a însemnat pentru inima Sa plină de dragoste faptul că unul dintre ucenicii Săi L-a vândut? Cât de amar a fost totul!

Isus a fost Cel curat, Cel desăvârşit; El n-a cunoscut păcat (2. Corinteni 5:21 ). Dar în Ghetsimani a văzut adâncul apei, prin care trebuia să treacă. În faţa Lui era paharul pe care I l-a dat Tatăl să-l bea; atunci a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc (Matei 26:37-39 ). Bănuim că acele cuvinte pline de durere din primele două versete ale acestui psalm exprimă tulburarea sufletului Său în grădina Ghetsimani. Crucea, cu toate chinurile ei şi cu toată ruşinea ei, era în faţa Lui; El, Cel sfânt şi drept, trebuia să fie pus în numărul celor fărădelege. El a privit în abisul stricăciunii inimii omeneşti a celor care erau pe punctul de a pune mâna pe El. Ceasul Său sosise, de aceea nimic nu-i mai reţinea de la împlinirea planurilor lor rele. Satan, cu toată puterea sa, stătea în spatele acelor oameni şi Isus a putut să le spună:   „ ...acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului“ (Luca 22:53 ). Ei erau uneltele în mâna marelui împotrivitor al Domnului – o coaliţie a celor care Îl urau fără temei.

Versetele 5-9

Aşa cum am spus deja, în acest psalm este vorba despre suferinţele Domnului Isus care i-au fost cauzate de oameni. Cum să înţelegem versetul 5? Hristos ocupă aici locul marelui preot, care mărturiseşte păcatele poporului Său (a se vedea Levitic 16:21 ). El Însuşi era fără păcat, dar El a făcut păcatele poporului (dar şi ale noastre) ca fiind ale Sale, pentru a le putea purta.

În versetul 6, El Se gândeşte la cei care nădăjduiesc în salvarea Domnului. Care sunt oare sentimentele lor având în vedere această mare ocară adusă Domnului? Nu ar fi dată de ruşine credinţa lor privind această privelişte? Şi aici, Domnul nu S-a gândit în primul rând la Sine, ci la cei pe care îi iubea. În grădina Ghetsimani, la prinderea Sa, El le-a spus persecutorilor: „ ...dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă“ (Ioan 18:8 ).

Din conţinutul versetelor 7-9 recunoaştem ce L-a costat pe Isus să împlinească voia Dumnezeului Său. Tocmai această ascultare a dus la o prăpastie adâncă între El şi popor.

Versetele 10-12

Versetul 10 se referă la lacrimile vărsate de Isus, când a umblat aici jos. În Evanghelii găsim numai două situaţii în care El a plâns (Luca 19:41 ; Ioan 11:35 ). Dar dacă deschidem la Psalmul 102 , care vorbeşte tot despre Hristos, vom citi: „Pentru că am mâncat cenuşă ca pâine şi mi-am amestecat băutura cu lacrimi.“ Pâinea şi apa fac parte din nevoile zilnice ale omului. Dacă permitem limbajului simbolic al acestui verset să ne vorbească, atunci putem deduce de aici că Domnul nostru a plâns deseori. Tot ce era în jurul Său trezea în inima Sa întristare: suspinul creaţiei (Romani 8:20-22 ), nedreptatea şi răutatea oamenilor din jurul Său, atât ura şi împietrirea inimilor lor, cât şi necredinţa lor cu privire la trimiterea Sa ca Mesia. El umbla trist, dar durerea inimii Sale şi postul Său au fost interpretate greşit de împotrivitorii Săi. Astfel, aceste versete ne oferă o privire în suferinţele sufleteşti ale Mântuitorului nostru.

Versetele 13-15

Isus a fost un om ca noi, dar fără păcat. El a simţit durerea şi necazul cum le simţim noi, totuşi cu deosebirea că simţurile noastre sunt atenuate prin păcat, în timp ce El, datorită fiinţei Sale sfinte, simţea şi recepta totul mult mai puternic decât noi. În acest psalm stă în faţa noastră Omul desăvârşit. În necazul Său, a simţit nevoia să Se îndrepte în rugăciune spre Dumnezeul Său. „Scoate-mă din noroi, şi să nu mă mai afund! Să fiu scăpat de cei care mă urăsc şi din adâncimile apelor!“

Din Evanghelii ştim că Isus a fost urât de oameni (a se vedea Ioan 7:7 ; 15:18, 24, 25 ); dar aici recunoaştem cât de mult a simţit inima Sa iubitoare această ură. Vrem să subliniem că ceea ce a simţit Domnul nostru nu a fost numai ceva trecător; El a suferit întotdeauna datorită urii oamenilor, iar ei nu s-au odihnit până nu L-au condamnat la moarte pe cruce.

Versetele 16-21

Orele de la Ghetsimani până la cruce au adus măsura cea mai mare de ură, dispreţ şi ruşine asupra Mântuitorului nostru. De la Irod şi mai marii poporului până jos la slujitorii şi răufăcătorii răstigniţi împreună cu El, toţi L-au acoperit cu ocară şi dispreţ. Nimeni nu i-a acordat milă. Ce a simţit El atunci, ne spune Duhul Sfânt prin cuvintele: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt copleşit.“

Aici Îl vedem la cruce, dar cu excepţia celor trei ore de întuneric, în timpul cărora El a fost Locţiitorul nostru sub judecata lui Dumnezeu. În necazul Său şi în suferinţa Sa a aşteptat mângâietori, dar nu s-a găsit niciunul care să-L înţeleagă. Când le-a vorbit ucenicilor Săi despre calea suferinţei Sale spre Ierusalim, ei nu au înţeles ceea ce-L mişca, ci s-au preocupat cu problema care era cel mai mare între ei. Nu după mult timp, a fost vândut de unul dintre ei, iar un altul s-a lepădat de El. Şi acestea le-a simţit amar Domnul şi Mântuitorul nostru.

Versetele 22-36

Chiar dacă găsim în acest psalm expresia simţămintelor lui Hristos pe drumul suferinţei Sale aici jos, trebuie totuşi să fim atenţi la versetele 22-28. În aceste versete Hristos Se face una cu suferinţele rămăşiţei în timpul necazului înainte de ridicarea împărăţiei de o mie de ani. Acei iudei greu încercaţi se vor îndrepta spre Dumnezeu, conform duhului legii, după cum rezultă din versetele amintite. Dar ca Salvator al nostru, Isus S-a rugat: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23:34 ). După ce S-a rugat: „mântuirea Ta, Dumnezeule, să mă ridice pe înălţime!“, auzim lauda Sa după ascultarea rugăciunii.

Cuvintele de încheiere ale acestui psalm au o anumită asemănare cu cele ale Psalmului 22. Calea suferinţei Mântuitorului s-a sfârşit, iar „cei blânzi“, adică ai Săi, intră în bucuria Celui care a suferit atât de mult din cauza lor.

Psalmul 70

În acest psalm (cu excepţia versetelor 2 şi 3) recunoaştem simţămintele unui suflet care trece printr-o încercare. Cât de numeroşi sunt credincioşii care pot spune ca psalmistul: „Dar eu sunt întristat şi sărac“! Unul este orb şi pe deasupra surd; un altul este paralizat, depinde complet de ajutorul altcuiva; alţii suferă de boli incurabile etc. Ferice de sufletul care în mijlocul unei astfel de mâhniri nu priveşte la sine şi la stare sa, ci se ridică peste împrejurări şi caută refugiul la Dumnezeu.

Autorul încercat al acestui psalm are o stare de inimă neobişnuită. El se gândeşte la alţii şi spune: „Toţi cei care Te caută să se veselească şi să se bucure în Tine.“ Este un câştig pentru suflet când, în mijlocul încercărilor, poate să nu privească la sine, ci chiar să aibă în vedere bunul mers al altora. În acest sens, Domnul Isus este un exemplu pentru noi. În loc să Se gândească la Sine şi la suferinţele Sale, El S-a îngrijit mereu de ceilalţi.

Psalmul 71

Versetele 1-16

La fel ca psalmistul, suntem înconjuraţi de diverse pericole. Dacă privim în jurul nostru, vedem duşmanii creştinismului, oameni folosiţi de satan ca unelte pentru a ne îndepărta dacă este posibil de pe calea cea dreaptă. Observăm în noi înşine că inima noastră înclină spre pofta cărnii, spre pofta ochilor şi spre trufia vieţii (1. Ioan 2:16 ), lucruri care devin uşor o cursă pentru noi, dacă nu veghem.

Având în vedere astfel de duşmani, atât din exterior, cât şi din interior, cărora nu le putem face faţă, avem nevoie de un refugiu, unde ne putem ascunde. Psalmistul spune: „Fii pentru mine stânca de locuit, la care să alerg întotdeauna.“ Avem nevoie de această protecţie în fiecare clipă a zilei, pentru că satan este mereu la pândă şi încearcă să ne facă rău. Dar refugiul nostru este Domnul, iar noi avem dreptul să căutăm mereu apropierea Sa; acolo suntem în siguranţă. Autorul acestui psalm avea o încredere neclintită în Dumnezeul său, ceea ce exprimă în versetul 14: „Dar eu voi spera întotdeauna şi Îţi voi aduce neîncetat toate laudele Tale.“

Versetele 17-24

„Dumnezeule, Tu m-ai învăţat din tinereţea mea.“ Aici vorbeşte un om temător de Dumnezeu, care nu trece nepăsător pe lângă străduinţele lui Dumnezeu pentru el. Din contră, el pare să se bucure că Dumnezeu l-a luat în şcoala Sa.

Da, mulţumiri să-i fie aduse Domnului: El ne educă şi pe noi! Ce s-ar alege de noi, dacă ne-ar lăsa în voia noastră? Iacov şi David sunt două exemple ale educaţiei lui Dumnezeu cu privire la copiii Săi.

Primul, fără să-L întrebe pe Dumnezeu, a mers propriul său drum; dar Dumnezeu nu l-a pierdut din vedere şi până la urmă a trebuit să-i luxeze articulaţia şoldului. „Şi răsărea soarele peste el când trecea de Peniel; şi şchiopăta din şoldul său“ (Geneza 32:25, 31 ). Acest eveniment a adus o cotitură binecuvântată în viaţa lui Iacov; el a învăţat depedenţa de Dumnezeu şi a devenit un adevărat închinător. În această poziţie doreşte Domnul să-i aducă pe toţi ai Săi. În David avem un credincios care de asemenea a fost învăţat de Dumnezeu; ca urmare a temerii sale de Dumnezeu, educaţia a adus unele roade preţioase spre slava lui Dumnezeu

sursa: https://comori.org/