Ce ne spun Psalmii? Psalmii 42-44. Paul Grobety

Categorie: Cartile Bibliei
 

Psalmul 42

Versetele 1-3
Psalmii sunt împărţiţi în cinci subdiviziuni sau cărţi. Cu Psalmul 41 am ajuns la sfârşitul cercetării cărţii întâi şi începem acum a doua. Prima parte a psalmilor are ca subiect rămăşiţa iudaică în timpul şederii sale în Ierusalim. Acei iudei credincioşi trec prin unele încercări; ei stau însă în strânsă legătură cu templul. În cartea a doua, în schimb, rămăşiţa nu mai este în Ierusalim. Această cetate este văzută aici ca fiind ocupată de duşmani sub anticrist, iar iudeii temători de Dumnezeu stau deoparte. Ei însetează după Dumnezeu şi doresc să se arate înaintea feţei Sale.

Necazul rămăşiţei iudaice departe de Ierusalim se exprimă deja în primele trei versete ale acestui psalm. Aceşti iudei credincioşi trebuie să treacă prin necazul cel mare, care a fost prezis de Domnul Isus (a se vedea Matei 24:15-22 ). Ei simt în mod dureros lipsa apropierii de templul din Ierusalim, unde locuieşte Numele lui Dumnezeu, de aceea întrebarea lor plină de teamă: „Când voi veni şi mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu?“ Duşmanii care îi înconjoară şi văd necazul lor amar, îi batjocoresc cu cuvintele: „Unde este Dumnezeul tău?“ Această întrebare plină de batjocură ne aminteşte de observaţia duşmanilor Domnului la cruce: „S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum, dacă-L vrea! Pentru că a spus: «Sunt Fiu al lui Dumnezeu»“ (Matei 27:43 ).

Citind acest psalm înţelegem ce pot face încercările. Acei iudei sunt o parte din poporul Israel, din acel popor care i-a dat dintotdeauna atât de mult de lucru lui Dumnezeu. Acum însă vedem la ei o întoarcere deplină - o roadă a pedepsei prin care trec.
 

Versetele 4-6
În versetul 4 găsim confirmarea a ceea ce am amintit deja, şi anume că rămăşiţa iudaică nu se mai află acolo unde locuieşte Numele lui Dumnezeu. „Îmi aminteam de acestea... cum mergeam cu mulţumire, cum înaintam împreună cu ei, cu strigăt de bucurie şi de laudă, până la casa lui Dumnezeu...“ Israelitul credincios vorbeşte aici în trecut, şi anume de lucruri pe care le-a trăit mai demult, despre lucruri care i-au fost de preţ şi de care acum trebuie să se lipsească. Cât de mult simte această pierdere, ne arată a doua jumătate a versetului 5.

Asemenea cuvinte vorbesc către inimile noastre. Vrem să ne întrebăm, dacă pierderea părtăşiei cu Domnul ne nelinişteşte într-o asemenea măsură cum a fost cazul acelui suflet. Savurarea acestei părtăşii corespunde stării normale a credinciosului. O asemenea legătură strânsă cu Domnul este cel mai de preţ ce putem savura pe pământ. Cine a experimentat aceasta, nu va fi liniştit până va fi în posesia ei, în caz că a pierdut-o.

Versetele 7-11
În timpul necazului, rămăşiţa iudaică va trăi adeverirea cuvintelor din versetul 7. Despre aceasta relatează şi profetul Ieremia în capitolul 30 al cărţii sale: „Vai, pentru că mare este ziua aceea! Niciuna nu este asemenea ei; şi este timp de necaz pentru Iacov; dar el va fi salvat din el.“ Iudeii, adică cele două seminţii, Iuda şi Beniamin, vor trebui să treacă printr-o judecată groaznică, atunci când se vor întoarce iarăşi în ţara lor, pentru că L-au răstignit pe Mesia (a se vedea Luca 23:28-30 ). Doar puţini oameni temători de Dumnezeu dintre ei se vor supune mâinii lui Dumnezeu care pedepseşte. Sunt aceia, ale căror cuvinte le percepem în acest psalm. Indiferent ce înălţime va atinge necazul, ei nu-şi vor lepăda încrederea lor (a se vedea versetul 11). Această supunere sub mâna lui Dumnezeu care pedepseşte, este de mare însemnătate. Şi cu noi Domnul urmăreşte totdeauna un scop, dacă ne pedepseşte; acest scop poate fi însă doar atunci atins, când luăm supuşi pedeapsa din mâna Sa.

Psalmul 43

Aici, la fel ca în psalmul precedent, întâlnim aceiaşi oameni în aceleaşi împrejurări. Totuşi trebuie să subliniem o deosebire: „adversarii“ sub care suferă rămăşiţa, sunt duşmanii de care fuge (Apocalipsa 12:6,14 ). În primul verset al psalmului care este în faţa noastră, dimpotrivă, este vorba despre o „naţiune fără evlavie“, adică despre iudeii necredincioşi care l-au recunoscut pe anticrist ca împărat al lor. El este „omul înşelător şi nelegiuit“, de care acei credincioşi doresc să fie scăpaţi. Ei se află într-un necaz aşa de greu, încât au impresia că Dumnezeu i-a lepădat; şi totuşi se îndreaptă plini de încredere spre El cu cuvintele: „Pentru că Tu eşti Dumnezeul tăriei mele.“

Este spre slăvirea lui Dumnezeu, dacă un suflet încercat nu renunţă la încrederea în El, ci mai mult, îşi caută la El adăpostul. Scriitorul acestui psalm doreşte însă nu numai eliberarea din încercarea sa, ci doreşte să meargă la locuinţele şi la altarul lui Dumnezeu, adică la locul adorării.

Psalmul 44

Versetele 1-4
Pentru a înţelege corect acest psalm, trebuie să ne transpunem în împrejurările care au determinat scrierea acestuia în sens profetic. Şi aici avem înaintea noastră iudeii credincioşi ai rămăşiţei. Aşa cum am văzut în Psalmul 42 , ei se află în exil, departe de ţara lor şi înconjuraţi de naţiuni duşmane. Ei par să fie în aşa măsură părăsiţi de Dumnezeu, încât duşmanii lor întreabă ironic: „Unde este Dumnezeul tău?“ - O întrebare dureroasă pentru aceia care şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Dar în mijlocul încercărilor adânci se îndreaptă către Dumnezeul lor şi Îi amintesc de lucrările Sale în favoarea părinţilor lor. Ei au auzit despre ele; El a alungat naţiunile care locuiau în ţara Canaan şi El a dat această ţară părinţilor. Salvarea lor din Egipt, trecerea prin Marea Roşie şi pustia au fost lucrarea Sa. Ce face El acum pentru ei, cei apăsaţi? Aceasta pare să fie întrebarea care, chiar dacă neexprimată, mişcă inimile lor. Totuşi, ei nu se leapădă de încredere, ci spun: „Tu eşti Împăratul meu, Dumnezeule.“

Versetele 5-8
Încrederea în Dumnezeu, pe care acei credincioşi se pare că au uitat-o, este de o frumuseţe sublimă. Chiar dacă duşmanii îi asupresc şi împrejurările sunt apăsătoare, ei cred plini de încredere că Dumnezeu îi va scăpa şi îi va duce înapoi în ţara lor. Ei nu îşi pun încrederea în arme sau propria putere, ci Dumnezeu va lucra pentru ei.
 

O astfel de încredere este plină de îmbărbătare mai ales pentru cei care tre-buie să treacă prin încercări grele. Există copii ai lui Dumnezeu care de ani de zile se află într-o încercare foarte grea; se pare că Tatăl lor ceresc nu Se mai interesează de ei sau că braţul Său a devenit prea scurt ca să-i ajute. Văzând o asemenea situaţie, lumea poate întreabă: „Unde este Dumnezeul tău?“ Dar credinciosul ţine cu tărie: Tatăl meu nu face nicio greşeală; ce nu înţeleg acum, voi înţelege cândva. Pedeapsa pe care o aplică Tatăl în educarea noas-tră are un scop sublim: el ne disciplinează „pentru folosul nostru, ca să luăm parte la sfinţenia Lui“ (Evrei 12:10 ).

Versetele 9-26
În versetele anterioare am văzut pe acei iudei credincioşi privind plini de încredere la Dumnezeu; ei spun: „ci Tu ne-ai salvat de vrăjmaşii noştri şi i-ai făcut de ruşine pe cei care ne urăsc“. Aici însă gândurile lor iau iarăşi o altă direcţie; ei se uită la trecut şi îl leagă de împrejurările prin care trec acum. Acestea sunt în realitate foarte dureroase, ceea ce reiese din cuvintele: „ne-ai dat ca pe nişte oi de mâncat şi ne-ai împrăştiat printre naţiuni“ şi „pântecele nostru este lipit de pământ“.

Chiar dacă noi nu trecem prin asemenea suferinţe, este totuşi foarte posibil să se ridice în noi gânduri asemănătoare. Noi nu stăm totdeauna pe aceeaşi înălţime a credinţei. Odată putem spune: „Cu Dumnezeu ne lăudăm toată ziua şi vom lăuda pentru totdeauna Numele Tău“, şi imediat după aceea suntem la pământ. De ce astfel de diferenţe în viaţa credinciosului? Pentru că privim la împrejurări în loc să privim la Dumnezeu care are în mâna Sa aceste împrejurări şi le foloseşte spre disciplinarea noastră!

sursa: https://comori.org/