Categorie: Cartile Bibliei
Trâmbiţa a cincea, prima vai-judecată
1-12 »Şi al cincilea înger a sunat din trâmbiţă: şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ; şi i s-a dat cheia fântânii adâncului. Şi a deschis fântâna Adâncului; şi s-a ridicat fum din fântână, ca fumul unui cuptor mare; şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ; şi li s-a dat putere, cum au putere scorpionii pământului; şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor: şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om. Şi, în zilele acelea, oamenii vor căuta moartea şi nicidecum n-o vor găsi; şi vor dori să moară şi moartea va fugi de ei. Şi înfăţişarea lăcustelor era asemenea unor cai pregătiţi pentru război; pe capetele lor erau ca nişte cununi asemenea aurului şi feţele lor erau ca feţele de oameni; şi aveau păr, ca părul femeilor, şi dinţii lor erau ca de lei, şi aveau platoşe ca platoşele de fier, şi vuietul aripilor lor era cu vuietul carelor şi al multor cai, alergând la război; şi aveau cozi, asemenea scorpionilor, şi ace; şi puterea lor era în cozile lor, ca să-i vatăme pe oameni cinci luni. Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte are numele Apolion. Întâiul vai a trecut. Iată, mai vin două vaiuri după acesta.«
Observaţie preliminară
Detaliile acestei „vai-judecăţi” sunt îmbrăcate într-o vorbire simbolică tainică, dar înţelesul general se recunoaşte clar. Judecăţile anunţate prin trâmbiţe oferă greutăţi mai mari pentru o explicaţie mai exactă, decât oferă judecăţile anunţate prin peceţi şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor. Atenţie, răbdare şi aşteptarea după clarificare şi pricepere de la Dumnezeu sunt premisele esenţiale pentru explicarea Scripturilor. Chiar şi copilaşilor în Hristos li se spune: »Voi aveţi ungerea din partea Celui sfânt« (1. Ioan 2:20,27 ) şi apostolul Pavel spune în 1. Corinteni 2:16 : »Noi însă avem gândul lui Hristos«. Prin aceasta noi suntem făcuţi de El capabili să judecăm cu pricepere spirituală; prin aceasta noi suntem de asemenea capabili să înţelegem cartea scrisă a Dumnezeului nostru, Apocalipsa.
Două stele căzute
1. »Şi am văzut o stea căzută din cer pe pământ.« La a treia şi a cincea judecată anunţată prin trâmbiţe (Apocalipsa 8:10 ; 9:1 ) se întâlnesc în scena profetică personalităţile decăzute, care au o poziţie înaltă şi influenţă mare. În »steaua mare« din Apocalipsa 8:10 şi în »steaua« din acest verset nu sunt simbolizate sisteme, dotate cu putere statală sau bisericească (sau cu drept de executare a puterii în ambele domenii) şi nici o succesiune de urmaşi în poziţii importante. Ele reprezintă mai degrabă oameni, care ca „stele” ocupă un loc pe „cerul moral”, deci sunt persoane de conducere recunoscute în domeniul religios, dar acum sunt văzute ca fiind decăzute şi umilite şi în această stare acţionează acum sub influenţa satanică. În Apocalipsa 8:10 , conducătorul decăzut umple cu nenorocire şi moarte partea vestică şi vinovată a împărăţiei romane. În această secţiune, „steaua” decăzută dezleagă puterile satanice răutăcioase şi întunecate împotriva iudeilor* decăzuţi. Oamenii decăzuţi dintre naţiuni sunt prin aceasta obiectul judecăţii anunţate prin trâmbiţa a treia, pe iudeii răzvrătiţi îi va lovi judecata anunţată prin trâmbiţa a cincea. Situaţia sub această judecată anunţată prin trâmbiţa a cincea sau prima vai-judecată va fi mai rea decât toate cele care le-am văzut până aici. Uneltele executive vor acţiona în puterea şi influenţa directă a lui satan.
* Poporul iudeu pare să stea în perioada de necaz care va veni, în această ultimă oră a suferinţelor şi necredinţei lui dinaintea intervenţiei publice a lui Hristos în favoarea lor, total sub puterea şi influenţa lui satan. Starea din urmă a lui Israel va fi mult mai rea decât starea de la început. Idolatria excesiv înmulţită în ţară (Matei 12:45 ) şi legământul cu moartea şi cu locuinţa morţilor, pe care îl va încheia conducătorii lor (Isaia 28:14-18 ), oferă un tablou îngrozitor al unirii stricăciunii satanice şi omeneşti.
Asemănări în istorie
Unele evoluţii şi evenimente din istorie au o asemănare oarecare cu judecăţile şi evenimentele, care sunt dezvelite în cartea Apocalipsa. În analele istoriei nu se găseşte însă nicidecum o împlinire parţială şi cu atât mai puţin deplină, a prorociilor din cartea aceasta.
Cartea nu conţine de la Apocalipsa 4 şi până la Apocalipsa 22:5 o notare istorică, ci conţine profeţii. Dar deoarece principiile, care călăuzesc pe oameni, sunt totdeauna aceleaşi (nu este »nimic nou sub soare«) recunoaştem pe deplin că pe parcursul istoriei au existat asemănări cu evenimentele profetice legate de judecăţile anunţate prin peceţi, prin trâmbiţe şi prin potire. Suntem însă convinşi că interpretările istorice ale cărţii Apocalipsa întâlnite în literatura actuală, în mod deosebit a secţiunilor profetice din mijloc, sunt total greşite. Derularea evenimentelor profetice va fi continuată în timpul celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel (Daniel 9:24,27 ) şi după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:71 ). Apostolul Pavel a scris despre răpire, Ioan a văzut pe sfinţii răpiţi în cer (începând din Apocalipsa 4 ). Întreg timpul mărturiei creştine este o intercalare mare şi deosebit de importantă între sfârşitul celei de-a 69-a şi începutul celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel. Derularea săptămânilor-an şi a tuturor evenimentelor profetice este întreruptă în tot acest timp. Biserica sau Adunarea nu este subiectul profeţiei, ci al revelaţiei divine. Ea a fost o taină, ascunsă de oameni şi de îngeri, până în momentul când ea a fost revelată apostolului Pavel (Efeseni 3 ) - şi prin el şi nouă. Iudeii şi - în al doilea rând - păgânii sunt subiectul profeţiei. Însemnătatea prioritară a iudeilor este însă totodată cheia pentru înţelegerea profeţiei. Toate datele profetice se referă la iudei şi la Ierusalim (Daniel 9:24 *) şi aceasta este valabil şi pentru datele din partea de mijloc a cărţii Apocalipsa. Aşa cum am spus deja, istoria lasă să se recunoască asemănări cu secţiunile profetice din cartea Apocalipsa, dar nu cu împlinirea lor. Dar asemănările nu sunt lipsite de importanţă. De aceea redăm aici unele păreri omeneşti, menţionând încă o dată cu insistenţă că părerile prezentate în această secţiune nu sunt interpretări în concordanţă cu Scriptura. După reprezentanţii cei mai capabili ai interpretărilor spirituale - şi în privinţa aceasta constă concordanţa principală între aceşti comentatori - primele patru peceţi se referă la patru perioade succesive ale Romei păgâne. După aceea, odată cu sfârşitul domniei păgânismului şi cu triumful istoric al creştinismului, o mare mulţime dintre iudei şi dintre păgâni s-au întors la Dumnezeu şi despre aceasta vorbeşte capitolul 7 - aşa se presupune de către aceşti comentatori. După aceea se spune că primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe se referă la Roma păgână, dar în decăderea ei până la sfârşitul părţii vestice a imperiului. Invaziile goţilor, lombarzilor şi ungurilor în câmpiile roditoare şi în oraşele bogate şi înfloritoare ale Italiei au culminat în cele din urmă cu decăderea imperiului cezarilor. Stăpânirea barbarilor necivilizaţi în Roma - stăpânitoarea mândră şi arogantă de odinioară a lumii - a devenit o scenă tristă, dar plină de învăţătură. Roma a căzut în anul 476 după Hristos.
* »Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău (iudeii) şi asupra cetăţii tale celei sfinte (Ierusalim).«
După aceea se presupune în general, că steaua căzută din Apocalipsa 9 se referă la marele învăţător arab fals, Mahomed* şi cu siguranţă poate fi privit ca modelul profetului mincinos, care va veni, omul păcatului, a lui antihrist (toate acestea sunt denumiri pentru aceeaşi persoană). Mahomed a întemeiat sistemul cel mai rău pe care lumea l-a cunoscut vreodată şi antihristul, care va veni, va introduce sub influenţa lui satan cea mai îngrozitoare legătură între învăţături care strică sufletul şi batjocoritoare. Dacă se vrea urmărirea în continuare a interpretărilor istorice, atunci în armata lăcustelor se văd sarazinii (arabii), ale căror succese militare, împreună cu tot aşa de mari cuceriri spirituale, reprezintă până astăzi o minune. Răsăritul a fost cucerit de ei. Semiluna a învins crucea. Stricăciunea, care a învăluit răsăritul, se poate foarte bine compara cu pustiirea provocată de lăcuste. Numai victoria glorioasă, pe care Karl Martell (sau Karl ciocanul, denumit aşa din cauza iscusinţei lui militare) a obţinut-o la Tours în Franţa în anul 732, a oprit înaintarea oştirii sarazinilor (arabilor) şi a păzit vestul întreg de credinţa rătăcitoare mahomedană cu urmările ei îngrozitoare pentru prezent şi veşnicie. În continuare se presupune, că cele cinci luni, sau cele 150 de zile de chinuri (Apocalipsa 9:5,10 ), prin folosirea teoriei „o zi pentru un an”, corespund la 150 de ani de cuceriri neîngrădite ale hoardelor mahomedane. În cele din urmă cea de-a şasea judecată anunţată prin trâmbiţă, sau a doua vai-judecată, se referă la reîntărirea din nou a mahomedanismului prin turci şi decăderea imperiului romano-catolic, cu remarcabila asediere şi preluare a Constantinopolului. Mai înainte s-au făcut eforturi aproape opt sute de ani să se introducă islamul în partea de răsărit a imperiului, dar oraşul frumos Constantinopol, aşezat la graniţa dintre Europa şi Asia, s-a împotrivit mult timp încercărilor de a fi cucerit. Dar a venit şi ceasul lui. În dimineaţa zilei de 29 mai 1453 sultanul turc Mahomed al doilea a intrat în Constantinopol. Marea biserică greacă a fost curăţită şi transformată într-o moschee şi semiluna a fluturat de aci înainte pe zidurile oraşului împărătesc. - Dar puterea rea turcă dispare şi prorocia cu privire la secarea Eufratului, acest râu renumit (Apocalipsa 16:12 ), potrivit cu părerea susţinătorilor interpretării istorice arată că puterea mahomedană barbară merge acum şi deja de mulţi ani în întâmpinarea prăbuşirii.
* Mahomed (textual: „cel preamărit”) s-a născut în anul 570 în renumitul oraş arab Meca. Coranul (textual: „citirea”) este cartea lumii mahomedane. El a fost alcătuit cu iscusinţă de Mahomed - parţial pus la dispoziţie de un iudeu dezertor şi de un creştin decăzut - şi după nevoie completat de învăţători falşi. Ceea ce cu adevărat este bun în el, a fost preluat din iudaism şi din creştinism. Multe lucruri din el sunt însă neplăcute şi murdare. Mahomedanismul sau islamismul este ca sistem cea mai mare nenorocire pentru oameni şi a adus ruina spirituală aproximativ a 500 milioane de oameni de pe pământ, în afară de multele milioane care în trecut au trăit şi au murit după mărturisirea de credinţă falsă a acestui profet arab. Biserica creştină mărturisitoare s-a sfărâmat în bucăţi şi cea mai mare şi mai rea din aceste sfărâmături este catolicismul roman. Dar oricât de rău ar fi acesta cu amestecătura lui de creştinism, iudaism şi păgânism, mahomedanismul, o religie fără salvator, este mult mai rea. Întemeietorul lui a fost fără îndoială inspirat de diavolul. Mahomed, care este privit ca steaua căzută, a deschis adâncul şi a eliberat puterea întunecată a lui satan şi a inundat răsăritul şi parţial vestul cu învăţături, care în conţinutul şi efectul lor pot fi pe drept numite infernale, diabolice.
Deci acestea au fost pe scurt punctele principale în care reprezentanţii interpretării istorice consideră că stau pe un fundament stabil în explicarea părţii profetice a Apocalipsei. După înţelegerea noastră aceste concepţii sunt de nesusţinut. Este imposibil, ca evenimentele descoperite în viziunile profetice ale Apocalipsei să fie aduse la unison cu evenimentele istorice. În cel mai bun caz există o asemănare, dar o împlinire a viziunilor şi profeţiilor nu a avut loc în trecut. Dumnezeu va îngriji ca ele să se împlinească în timpul de necaz scurt, dar greu, care va veni după răpirea sfinţilor cereşti asupra lui Israel şi asupra creştinătăţii moarte din punct de vedere spiritual, şi anume în timpul domniei fiarei (Apocalipsa 13:1-10 ), capul împărăţiei romane reinstaurate şi a aliatului ei, antihristul.
Antihristul
Apariţia unui antihrist în persoană în ultimele zile întunecate ale decăderii creştinătăţii şi a iudeilor era, în timpul apostolilor şi după aceea, o convingere crezută şi nu era contestată de nimeni. Au existat deja mulţi antihrişti şi multe sisteme antihriste cu rătăciri nimicitoare, dar perspectiva este şi mai tulbure. Antihristul care va veni, un om decăzut cu origine iudaică, va fi întruchiparea răutăţii satanice şi cel mai rău nimicitor al sufletelor, care a călcat vreodată pe pământ. El va uni în sine însuşi tot felul şi toate treptele de păcate; cu o răzvrătire temerară şi deschisă împotriva lui Dumnezeu va fi capul şi instigatorul celui mai îngrozitor sistem, care a fost instaurat vreodată - un sistem de falsificare şi de groază, o unire a mărturisirii creştine şi iudaice cu caracteristicile „religiei naturii”. Îşi va asuma poziţia, titlul şi acţiunile lui Hristos pe pământ. Va face minuni, »semne şi minuni mincinoase«. Semne supranaturale vor confirma aparent trimiterea lui şi prin acestea va duce în rătăcire creştinătatea decăzută, vinovată şi o va atrage într-o pierzare inevitabilă.
Antihristul în persoană se va înfăţişa în ultima fază a împărăţiei romane reinstaurate, când ea va fi împărţită în zece state. De aceea creştinii din timpurile de demult se temeau de începerea acestei ultime stări a împărăţiei. Ei considerau că apariţia lui antihrist era în legătură cu reînfiinţarea viitoare a puterii statale a Romei şi va avea loc în timpul acela. Ei erau obişnuiţi să se roage pentru unitatea imperiului cezarului şi chiar şi pentru domnia celui mai crud cezar - ca şi cum el ar fi fost ultimul bastion împotriva domniei care va veni a lui antihrist. Toţi „părinţii Bisericii” s-au ocupat cu tema lui antihrist. Unii vedeau în el pe satana întrupat, alţii au vorbit despre el ca »fiul diavolului«. Cu privire la relaţia dintre satana şi antihrist, în primele patru secole ale creştinismului se învăţau două concepţii: prima, că antihristul care va veni (aşa cum este denumit de Ioan) sau omul păcatului (aşa cum l-a numit apostolul Pavel) este un om adevărat de origine iudaică, care va fi călăuzit direct de satana; cea de-a doua, că el este satana întrupat, aşa că în naşterea sa imită naşterea supranaturală a preamăritului nostru Domn. Prima concepţie este fără îndoială potrivită cu Scriptura şi este un lucru interesant că în vest, Jerome şi în răsărit, Chrysostomus, învăţau categoric că antihristul este un om călăuzit de satana - în opoziţie cu aceia care afirmau că el ar fi diavolul în chip de om. Mai târziu s-a renunţat la presupunerea că antihristul este diavolul. Creştinii de demult considerau în mod deosebit pe Nero*, dar şi pe Claudius, ca precursori ai lui antihrist. Răutatea aproape supraomenească a lui Nero îl scoate în evidenţă pe paginile istoriei ca fiind modelul istoric cel mai potrivit al omului păcatului şi sângelui, care va veni.
* În timpul domniei lui Nero a apărut pentru prima dată împotrivirea publică între creştinism şi păgânism. Istoria acestor treisprezece ani, în care prigonirea creştinilor a avut loc pentru prima dată printr-un ordin al cezarului, niciodată nu a fost complet scrisă. Abia înaintea tronului de judecată al lui Hristos se vor descoperi pe deplin evenimentele nescrise din timpul acela.
Cea mai mare parte a comentatorilor protestanţi prin noţiunea antihrist se referă la sistemul papal. Această interpretare este însă greşită. Noţiunea antihrist, la singular sau la plural, se referă la o persoană, şi niciodată la un sistem. Comentatorii romano-catolici au scris multe şi savante studii despre această temă şi noi trebuie să adăugăm că acestea sunt mai corecte decât multe scrieri ale adversarilor lor protestanţi. Ei aşteaptă apariţia unui antihrist* în persoană la sfârşitul timpului şi aceasta este corect. Venirea lui urmează să aibă loc. Dr. Manning, unul dintre comentatorii cei mai eminenţi, era adeptul interpretării că antihristul sau »omul păcatului« este o singură persoană şi nu este nici o succesiune de persoane şi nici un sistem. El a spus: „Negarea personalităţii singulare a lui antihrist ar însemna negarea mărturiei clare a Sfintei Scripturi.” Cardinalul erudit a mai adăugat: „El (antihristul) ar putea să întruchipeze un duh sau un sistem, dar cu toate acestea este o persoană.” Bellarmine, de asemenea un scriitor romano-catolic renumit, a rezumat pe scurt convingerea catolică cu privire la antihrist şi a spus: „Toţi catolicii sunt de părere că antihristul va fi o singură persoană.” Într-adevăr, antihristul prezentat în Scriptură este o persoană deosebită, un bărbat, un iudeu, un răzvrătit.
* Pentru protestanţi, papa este un antihrist, pentru adepţii sistemului papal, Luther este un antihrist. Ambele sunt greşite, căci ambilor le lipsesc caracteristicile antihristului, prezentate în Scriptură; aceste caracteristici, aşa cum sunt ele numite în scrierile lui Ioan şi ale apostolului Pavel, nu se potrivesc papei şi cu atât mai puţin renumitului reformator.
Unii comentatori moderni văd în antihrist capitala imperiului roman, dar nici aceasta nu este adevărat. El este Mesia cel fals, slujitorul lui satana printre iudeii din Ierusalim, care prin puterea satanei va face »semne şi minuni mincinoase«. El se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, care va fi reclădit în Ierusalim şi va impune închinarea la idoli. Fiara (capul politic al împărăţiei romane), profetul mincinos sau antihristul şi balaurul (satana) vor fi atunci adoraţi ca zei şi li se va aduce închinare - o trinitate satanică, imitaţia Tatălui, Fiului şi a Duhului Sfânt. Naţiunea decăzută a iudeilor va recunoaşte pe antihrist ca împărat. Dar el nu va avea o putere politică mare. El va exercita într-adevăr o influenţă mare asupra creştinătăţii (în timpul acela moartă din punct de vedere spiritual), dar în domeniul religios şi nu politic. Guvernarea politică a împărăţiei va fi atunci în mâinile „fiarei”, a marelui domnitor păgân. Acesta îşi va avea tronul în Roma şi sub călăuzirea lui satan va stăpâni imperiul care se va înfiinţa. Antihristul îşi va avea reşedinţa în Ierusalim, căpetenia politică dintre păgâni îşi va avea reşedinţa în Roma. Aceşti doi bărbaţi vor fi slujitorii cu influenţă deosebită şi unelte ale lui satan. Aliaţi în rău, unul un iudeu, celălalt un păgân. Amândoi vor fi pe pământ, când va veni Domnul să facă judecata şi amândoi vor fi atunci aruncaţi de vii în iazul de foc pentru judecata veşnică (Apocalipsa 19:20 ).
Numai Ioan, scriitorul Apocalipsei, foloseşte expresia antihrist, de patru ori la singular (1. Ioan 2:18,22 ; 4:3 ; 2. Ioan 7 ) şi o singură dată la plural (1. Ioan 2:18 ). Din aceste locuri din Scriptură primim unele învăţături importante. Apariţia antihriştilor este un semn clar al »ceasului din urmă«; antihriştii sunt oameni care au decăzut de la credinţa adevărată şi dreaptă. Ei se aşează în contradicţie directă cu ceea ce este esenţial în creştinism, revelaţia Tatălui şi a Fiului şi cu adevărul deosebit de important pentru iudei, că Isus este Hristosul (1. Ioan 2:22 ). Persoana sfântă a Domnului nostru - Isus Hristos venind în carne - este de asemenea ţinta atacurilor lui satan prin antihrişti (2. Ioan 7 ). Acest fel al răului va atinge dezvoltarea deplină în antihristul care va veni, în care orice formă a răului religios va ajunge punctul culminant.
În a doua epistolă către Tesaloniceni, una din epistolele de început ale apostolului Pavel, apostolul Pavel descrie o persoană caracterizată prin păcat, fărădelege şi aroganţă ce vor întrece tot ce lumea a văzut vreodată - o persoană care este evident aceeaşi persoană cu antihristul descris de Ioan. Pe parcursul secolelor a existat şi există o concordanţă aproape unanimă că este vorba de aceeaşi persoană. Evident apostolul Pavel a atras deja verbal atenţia credincioşilor din Tesalonic cu privire la faptul serios al decăderii, care va veni, deci la părăsirea publică a creştinismului şi la arătarea omului păcatului, care va avea loc după aceasta (2. Tesaloniceni 2:3-5 ). În această scrisoare a adăugat învăţăturii verbale şi alte învăţături. El foloseşte în scrisoare trei denumiri, pentru descrierea lui antihrist: »omul fărădelegii«, »omul păcatului«, »fiul pierzării«. Prima arată că el se opune direct oricărei autorităţi omeneşti şi divine; cea de-a doua, că el este întruchiparea vie şi activă a oricărei forme şi fel a răului şi totodată păcatul în persoană; cea de-a treia, că în el se desfăşoară pe deplin activitatea lui satan şi de aceea pieirea este partea şi soarta care i se cuvine. Această persoană îngrozitoare îşi va aroga locul lui Dumnezeu pe pământ şi se va aşeza în Templu, care atunci va fi reconstruit în Ierusalim, şi va avea pretenţia să i se aducă onoare şi închinare divină (1. Tesaloniceni 2:4 ). El nu va avea nicio importanţă deosebită în domeniul politic, dar influenţa lui religioasă va domina mulţimea mărturisitorilor creştini şi iudei. Ei vor fi prinşi în cursa lui satan. Ei vor renunţa deja mai înainte la Dumnezeu, se vor dezice public de credinţa creştină şi de adevărurile esenţiale pentru iudei şi apoi Dumnezeu ca dreaptă răzbunare va renunţa la ei, îi va lăsa pradă unei rătăciri îngrozitoare, aşa că ei vor primi pe omul păcatului cu credinţa că el ar fi adevăratul Mesia (2. Tesaloniceni 2:11 ). Ce rătăcire, în loc de Hristosul lui Dumnezeu să primeşti pe antihrist şi să crezi în el! Dacă comparăm 2. Tesaloniceni 2:9 cu Faptele Apostolilor 2:22 se observă o concordanţă remarcabilă. În ambele locuri din Scriptură se folosesc aceleaşi expresii şi anume putere (sau fapte puternice), semne şi minuni. Prin acestea Dumnezeu a confirmat trimiterea şi lucrarea lui Isus, a Nazarineanului (Faptele Apostolilor 2:22 ) şi cu aceleaşi confirmări va prezenta satan lumii decăzute pe antihrişti (2. Tesaloniceni 2:9 ). În ultimul caz semnele supraomeneşti din zilele acelea vor sta în legătură cu minciuna şi înşelătoria (2. Tesaloniceni 2:9-10 ).
Domnul Isus Însuşi a vorbit despre antihrist şi primirea lui de către iudei ca Mesia al lor (Ioan 5:43 ). În cartea Psalmilor el este descris profetic în trăsăturile lui ca »omul care varsă sânge şi înşală« (Psalmul 5:6 ). Cu toate că aceste cuvinte caracterizează în general fiinţa oamenilor fără Dumnezeu din timpul necazului care va veni, totuşi va fi o persoană şi numai una, pentru care aceste cuvinte se potrivesc în sensul cel mai complet. Sunt trăsăturile de caracter ale lui antihrist, şi nu atât de mult persoana sa, care ne sunt prezentate în acest Psalm şi în alţi Psalmi.
În Daniel 11 sunt amintiţi trei împăraţi: împăratul nordului (Siria), împăratul sudului (Egiptul) şi împăratul din Palestina (antihrist). Războaiele, legăturile familiare şi intrigile, care sunt aşa de exact descrise în primele 35 de versete ale acestui capitol interesant, şi-au găsit împlinirea lor deplină în împărăţiile Siriei şi Egiptului, care au luat fiinţă după împărţirea puternicului imperiu grec. Această profeţie şi împlinirea ei literalmente şi până în cel mai mic detaliu a fost cea care a stârnit mânia lui Porphyrios, acest păgân înveninat şi duşman al adevărului divin din secolul al treilea. Lucrarea sa „Studiu împotriva creştinilor” a fost totodată „depozitul de arme” care începând din secolul 17 a furnizat material pentru atacurile împotriva creştinismului. Să ne gândim la învăţătorii creştini (?), care în lupta lor rea împotriva adevărului s-au folosit cu râvnă de ajutorul unui filozof păgân!
În Daniel 11:36 este numit deodată „împăratul”. Acest împărat este antihrist, a cărui guvernare în Palestina va preceda guvernarea adevăratului Mesia, aşa cum odinioară împăratul Saul a domnit înaintea împăratului David, împăratul Saul arătând pe împăratul anticreştin şi David pe Hristos, adevăratul Împărat al lui Israel. Această parte a capitolului (Daniel 11:36-45 ) este încă viitoare şi îndreaptă privirile noastre spre timpul sfârşitului (Daniel 11:40 ). Împăratul »se va înălţa, se va slăvi mai pe sus de toţi dumnezeii«. În acest bărbat iudeu îngrozitor se va întrupa mândria diavolului. Numai locul, care se cuvine numai lui Dumnezeu, va satisface ambiţia sa. Ce contrast cu adevăratul Mesia, cu Domnul Isus, care S-a smerit atât de mult, cum nimeni n-a făcut-o vreodată! El, Cel care era şi este Dumnezeu, S-a smerit până la moartea pe cruce (Filipeni 2:5-8 ).
Că antihrist va avea descendenţă iudaică, pare să rezulte clar din Daniel 11:37 ; pentru aceasta vorbeşte şi faptul că dacă nu ar fi aşa, atunci el nu ar putea să aibă pretenţia la tronul lui Israel, nici măcar în ochii iudeilor decăzuţi. Şi „împăratul” din viitor va fi atacat de împăraţii nordului şi sudului, deoarece ţara lui, Palestina, este aşezată între cei doi împăraţi. El nu va fi în stare să se opună atacurilor repetate ale acestor duşmani, nici măcar cu sprijinul aliatului său, capul politic puternic al vestului. Duşmanul din nord va lupta cu angajare şi succes mai mare. Palestina va fi luată cu asalt de armatele cuceritorului din nord, dar împăratul ei, antihrist, va scăpa de răzbunarea marelui asupritor din nord, al cărui model renumit este împăratul sirian Antiochus Epiphanes. Antihrist va fi în cele din urmă judecat de Domnul Însuşi, la venirea Sa din cer (2. Tesaloniceni 2:8 ; Apocalipsa 19:20 ).
În Apocalipsa 13 sunt numite două fiare. Prima reprezintă puterea romană şi domnitorul ei batjocoritor aflat sub conducerea directă a lui satan (Apocalipsa 13:1-10 ), cea de-a doua fiară este antihristul personal (Apocalipsa 13:11-17 ). Prima fiară va fi caracterizată de putere brutală. Ea va fi puterea politică a acelor zile şi aceea căreia satan îi va da »puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare« (Apocalipsa 13:2 ). Cea de-a doua fiară va fi clar subordonată celei dintâi şi va executa puterea ei (Apocalipsa 13:12 ). Ea va urmări scopuri religioase, şi nu politice. Pretenţiile ei religioase îşi vor găsi însă sprijinul prin puterea imperiului roman în decăderea lui de la Dumnezeu şi în felul acesta cele două fiare vor lucra împreună sub conducerea lui satan, a marelui lor cap. Tuturor celor trei li se va aduce închinare.
Cea de-a doua fiară, sau antihristul, este totodată şi »profetul mincinos«, care este amintit de trei ori (Apocalipsa 16:13 ; 19:20 ; 20:10 ). Conducătorii răzvrătirii împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat şi Profet vor fi doi bărbaţi, care vor fi stăpâniţi şi mânaţi direct de satan, aşa că noi putem vorbi despre o trinitate a răului. Un alt comentator (Auberlen) a scris: „Balaurul a dat puterea sa exterioară primei fiare; celei de-a doua îi dă duhul său, aşa că ea, fiind în posesiunea acestui duh, vorbeşte ca un balaur” (Apocalipsa 13:11 ).
În cele din urmă vorbeşte şi Zaharia (Zaharia 11:16-17 ) despre antihrist ca fiind »păstorul de nimic«, care nu va trata cu atenţie turma (Israel) şi nu va avea grijă de ea, dar îşi va aroga locul unui împărat, unui preot şi al unui profet peste ea. Dar »braţul său« (puterea sa) şi »ochiul lui drept« (priceperea sa), cu care se laudă şi pe care se reazemă pretenţiile sale cu privire la ţară, se vor »usca« şi se vor »stinge« complet; el însuşi va fi aruncat de viu în iazul de foc, locul de chin veşnic.
De aceea, după înţelegerea noastră steaua care cade la prima vai-judecată reprezintă neîndoielnic pe antihrist. Pentru care altă persoană din cartea Apocalipsa s-ar putea folosi această descriere? Scopurile spirituale şi pretenţiile religioase ale lui satan sunt sprijinite şi impuse de antihrist, în timp ce domnia sa lumească asupra pământului va fi realizată în împărăţia şi persoana deţinătorului puterii* romane.
* Domnul nostru s-a opus categoric să accepte domnia asupra lumii şi slava ei oferită de satan (Matei 4:8-10 ). Dar acest suveran, care va veni, va prelua cu bucurie ambele din mâna lui satan; afacerea murdară se va încheia, fiara se va închina balaurului şi apoi satan va da domnia asupra lumii în mâinile locţiitorului lui politic.
Chinul, care va lovi pe oameni la prima vai-judecată, este un chin sufletesc şi al conştiinţei şi nu este un chin corporal. Se pare că antihrist va deveni unealta prevăzută de diavolul, ca să lovească pe oameni cu chinuri sufleteşti şi de conştiinţă, pe când puterea brutală a fiarei, care are plăcere în cruzime şi vărsare de sânge, se va dezlănţui ca să chinuiască trupeşte pe oameni.
După această digresiune lungă, dar necesară, vrem să revenim la studiul capitolului 9.
Steaua căzută
1. »Şi am văzut o stea, care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii adâncului.« Această stea căzută (simbolic!), care a avut cândva locul ei pe „cerul moral”1 ca să facă oamenii de pe pământ conştienţi de autoritatea lui Dumnezeu în guvernarea Sa, nu reprezintă niciun sistem religios sau politic, ci este o persoană reală, un conducător căzut şi degradat. Aici nu se face aluzie la căderea viitoare a lui satan, aşa cum a fost el văzut profetic de Domnul şi vestit celor şaptezeci de ucenici (Luca 10:18 ; Apocalipsa 12 ), ci la prăbuşirea împăratului din Babilon. »Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!« (Isaia 14:12-15 ). Aceste cuvinte ale Scripturii vorbesc despre marele împărat mândru şi arogant al Babilonului, despre căderea lui îngrozitoare, de pe o înălţime pe care niciodată mai înainte nu a avut-o un suveran pământesc, până la cea mai mare adâncime a ruşinii: »Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului.« Unii văd atât în »steaua strălucitoare« a profetului (Isaia 14:12 ) cât şi în steaua căzută din Apocalipsa 9:1 un indiciu la căderea lui satan din cer, dar noi suntem convinşi că prin steaua strălucitoare se înţelege împăratul Babilonului (Isaia 14:4 2) şi prin steaua căzută de aici este vorba de antihrist. Cuvintele din Isaia 14:4-20 se aplică însă profetic şi la fiară3, la deţinătorul puterii lumii din ultimele zile.
1 Prin aceasta se exprimă că această persoană de conducere avea misiunea de purtător de lumină (»stea«), să răspândească lumină morală pe pământ şi prin aceasta să dea oamenilor indicaţii cu privire la umblarea şi orientarea lor în comportarea lor.
2 În Isaia 14:12-14 putem vedea fără îndoială un indiciu la căderea de la început a lui satan, prin care pământul creat de Dumnezeu a fost adus în starea descrisă în Geneza 1:2 (compară cu Isaia 45:18 ). Din Isaia 14:13-14 putem deduce, că mândria a fost cauza căderii lui satan; acelaşi lucru rezultă şi din plângerea asupra împăratului Tirului (Ezechiel 28:12-17 ), unde în mod deosebit versetul 14 arată că aceste cuvinte în înţelesul lor deplin nu se pot aplica la un om şi nici la un împărat.
3 Primul şi al patrulea imperiu mondial (Daniel 2 ; 7 ) au fost imperiul babilonian şi imperiul roman; ambele au stăpânit peste Iuda. Primul este condamnat la pustiire veşnică: »Aşa va fi înecat Babilonul, şi nu se va mai ridica din nenorocirile, pe care le voi aduce asupra lui« (Ieremia 51:64 ). Este greşit să se presupună, că Babilonul ca oraş sau ca vechi imperiu caldeean va înflori iarăşi. Ultimul purtător al puterii pe pământ, fiara, va relua într-un anumit sens istoria Babilonului şi o va duce la sfârşit. Nebucadneţar al Vechiului Testament este un model al acestui mare domnitor păgân din viitor, în care se vor uni caracteristicile celor trei imperii anterioare, împreună cu caracteristicile specifice lui. Şi împăratul Babilonului din Isaia 14 trebuie văzut ca model al împăratului din ultimele zile ale domniei păgâne - înainte de venirea Domnului.
Acestei „stele”, acestui demnitar decăzut, i s-a dat »cheia fântânii adâncului«. Cheia înseamnă împuternicire şi autorizaţie (Matei 16:19 ; Apocalipsa 1:18 ; 3:7 ; 20:1 ). »Fântâna adâncului« este o denumire ciudată, care se foloseşte numai în legătură cu această judecată din Apocalipsa 9:1-2 . »Fântâna« este amintită de şapte ori în cartea Apocalipsa. Ea pare să fie închisoarea demonilor (Luca 8:31 ) în care va fi închis şi satan pentru o mie de ani, pentru toată perioada Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20:3 ). Dar locul veşnic al diavolului şi al celor pierduţi va fi iazul de foc, nu fântâna (Apocalipsa 20:10,15 ). W. B. Carpenter scrie în comentariul său: „Versetele dinaintea noastră ne pun înainte o adâncime imensă, care poate fi atinsă printr-o galerie, a cărei deschidere sau intrare este încuiată. Infernul lui Dante cu spiralele lui, care devin tot mai înguste până jos în galerie, arată ceva asemănător. Abisul este locul cel mai adânc al răului, din care se ridică cele mai rele pericole” (Apocalipsa 11:7 ; 17:8 ; 20:1-3 ). - Această deschidere a adâncului este aici pentru început închisă, dar se acordă împuternicirea, ca să fie deschisă. Unii afirmă că drept rezultat al deschideri acestei închisori uriaşe, roiuri de duhuri rele ies afară şi năvălesc pământul. Dar din abis s-a ridicat fum şi nu duhuri şi din fum a ieşit un roi (simbolic) pustiitor de lăcuste.
O orbire satanică şi efectele ei
2. »Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii.« Aici se vorbeşte despre o orbire satanică, care vine din abis şi are efect nimicitor de orbire spirituală şi morală. Probabil că apostolul Pavel vorbeşte în 2. Tesaloniceni 2:11-12 despre aceeaşi orbire, în care va fi dată creştinătatea decăzută. Efectul fumului, această influenţă a lui satan, care întunecă, va fi că cea mai înaltă putere de conducere (soarele) va fi înlăturată şi că întreaga viaţă socială şi principiile oamenilor (aerul) vor fi întunecate moral şi nimicite. Aerul, ca simbol a ceea ce influenţează moral pe oameni - atmosfera în care ei trăiesc şi respiră - apare de două ori în cartea Apocalipsa, aici la judecata anunţată de trâmbiţa a cincea şi la vărsarea potirului al şaptelea (Apocalipsa 16:17 ).
Lăcustele
3. »Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului.« Nici fumul şi nici lăcustele nu trebuie interpretate literalmente. Fumul dă naştere la lăcuste. Puterile satanice intră pe scena profeţiei. Durerile îngrozitoare provocate de ele sunt comparate în versetul 5 cu chinul provocat de înţepătura otrăvitoare a unui scorpion. Scorpionii evită lumina şi sunt cu adevărat de temut de oamenii din Africa şi din diferite seminţii arabe din Asia. Înţepătura lor este rar mortală, dar ea provoacă dureri îngrozitoare. Aici scorpionii stau în legătură cu steaua căzută; în Luca 10:19 Domnul aminteşte şerpii, scorpionii şi toată puterea duşmanului în legătură cu căderea lui satan. Dar aceste puteri infernale ale răzbunării, care vor veni atunci asupra oamenilor vinovaţi din Israel, sunt atâta timp lipsite de putere, până când li se va da putere de acţiune: »Şi li s-a dat putere.«
4. »Şi li s-a spus să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Prin armata lăcustelor este prezentată simbolic o judecată supranaturală. Aceasta rezultă din descriere şi din interdicţia de a vătăma iarba şi copacii, hrana naturală a lăcustelor. Mai există însă şi un alt motiv pentru care lumea vegetală trebuia să fie cruţată. Iarba, toată verdeaţa şi copacii arată o stare generală de prosperitate în mediul pământesc şi în starea exterioară a oamenilor. Lăcustelor li se porunceşte să invadeze Palestina, care înainte de toate este o ţară vegetală, dar ele trebuie să vatăme numai pe oamenii »care nu au pecetea lui Dumnezeu pe frunţile lor.« Mulţimea dintre păgâni nu va fi pecetluită, ci numai 144000 din Israel (Apocalipsa 7:3-4 ). Vedem deci aici că cei nepecetluiţi din Israel sunt daţi acestei judecăţi viitoare, ca să bea complet paharul răzbunării Domnului. Moartea ar fi după părerea lor eliberarea mult dorită de chinul, de necazul sufletului, care le-a fost provocat de aceste puteri satanice, dar acest ultim refugiu al deznădejdii nu li se va oferi, »moartea va fugi de ei« (versetul 6). Durerea care îi străpunge şi chinurile îngrozitoare ale unei conştiinţe vinovate, pătată de păcate, sunt de nedescris; ea poate fi apreciată şi evaluată numai de aceia care trec prin ea.
5. »Şi li s-a dat să nu-i ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor este asemenea chinului de scorpion, când îl înţeapă pe un om.« Durata acestei biciuiri satanice este limitată la cinci luni. Aceasta este şi durata naturală de viaţă a lăcustelor (din mai până în septembrie). Această indicare a timpului se referă la o perioadă scurtă, stabilită mai dinainte, a acestei vai-judecată, dar nu neapărat la cinci luni efective.
În versetele 7-10 urmează unele descrieri detaliate ale armatei de lăcuste, în care fiecare punct este important şi semnificativ:
1. Ele sunt complet echipate şi dornice, pline de spirit combativ, să împlinească misiunea lor, »ca nişte cai pregătiţi de luptă« (versetul 7).
2. Ele au pretenţia suveranităţii regale. O cunună de aur împodobeşte capul Fiului Omului (Apocalipsa 14:14 ) şi capetele bătrânilor sau mântuiţilor triumfători (Apocalipsa 4:4 ). Dar aceşti invadatori satanici din fumul fântânii adâncului nu sunt încununaţi cu adevărat şi nici nu se vorbeşte de aur adevărat. Ei au pretenţia unei demnităţi, care nu le va fi dată de Dumnezeu. De aceea se spune: »Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur« (versetul 7). Pretenţia lor la autoritatea regală nu este justificată.
3. Ele creează impresia, că în comportarea lor sunt călăuzite de înţelepciune omenească, dar aceasta este numai aparentă, feţele lor »se asemănau cu nişte feţe de oameni« (versetul 7). Demnitatea şi înţelepciunea lor simulată este tot aşa fără valoare ca şi pretenţia lor la demnitatea regală.
4. Fiinţa lor, natura lor este inumană şi ele sunt supuse, dar nu lui Dumnezeu, ci lui satan, conducătorul lor: »Aveau părul ca părul de femeie« (versetul 8).
5. Ele sunt sălbatice, lacome de pradă şi barbare: »Dinţii lor erau ca dinţii de lei« (versetul 8, compară cu Ioel 1:6 ).
6. Ele nu cunosc mila. Nici forţa şi nici rugăciunea fierbinte nu le poate opri de la ce şi-au propus să facă. Inimile lor sunt împietrite, conştiinţa lor este ca fierul: »Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier« (versetul 9).
7. Oştirea satanică se năpusteşte cu o energie irezistibilă şi produce frică şi groază la cei ce sunt prada lor. Apropierea lor se face cunoscută în felul următor: »Vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă« (versetul 9; compară şi cu Ioel 2:5 ).
8. Ele atacă pe oameni şi le produc durerile cele mai mari: »Aveau nişte cozi ca de scorpioni, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni« (versetul 10). În acest verset se foloseşte prezentul în loc de trecut. Schimbarea este cu siguranţă intenţionată, deoarece prin aceasta acestă cea mai ciudată şi rea caracteristică este ceva mai redusă în comparaţie cu cele anterioare.
Aceste lăcuste-scorpioni vor inunda „ţara sfântă” de odinioară şi oarecum vor vâna partea oamenilor din Israel nepecetluiţi şi păcătoşi. Otrava minciunii şi falsităţii - dogmele, învăţăturile şi principiile greşite şi care duc în rătăcire - care vine din abis va fi primită de partea decăzută a naţiunii iudaice şi vor da naştere la chinuri insuportabile în sufletele şi conştiinţa lor. Ei vor fi fără Dumnezeu şi Dumnezeu îi va da acestei judecatăţi, ca să urmeze minciuna şi înşelătoria lui satan; dar ca adepţi înşelaţi ai lui satan, în măsura în care este posibil oamenilor de pe pământ, vor cunoaşte toată măsura suferinţei şi necazului. Cozile lăcustelor »asemenea scorpionilor« vor conţine otrava morală, care va aduce chinuri îngrozitoare acelora care o primesc. Acolo sunt acele otrăvitoare, şi acolo este puterea să distrugă şi să chinuie. În Isaia 9:15 găsim explicaţia: »Prorocul, care învaţă pe oameni minciuni, este coada«.
Două denumiri ale aceleiaşi persoane
11. »Au un împărat peste ele, pe îngerul Adâncului: numele său în evreieşte este Abadon şi în greceşte (el) are numele Apolion.« Aşa cum arată pronumele la singular („său” şi „el”), împăratul lăcustelor* simbolice este aceeaşi persoană ca şi îngerul abisului. Ambele denumiri se referă la satan. Judecata, pe care o studiem aici, are loc pe pământ, nu este o judecată veşnică. Conducătorul sau iniţiatorul omenesc al acestei judecăţi îngrozitoare este steaua căzută, sau antihristul, în timp ce capul invizibil al tuturor uneltelor judecăţii este diavolul însuşi. Dar antihrist este slujitorul lui, prin care satan îşi exercită influenţa sa rea, este reprezentantul lui religios între oameni. De aceea uneori ai impresia că ambii sunt văzuţi ca o singură persoană. Într-un anumit sens ei sunt una, căci diavolul dă trăsăturile lui de caracter acestui om subordonat lui, dar pe de altă parte sunt persoane diferite. Satan este un duh şi conducătorul ascuns al oştirii răului, în timp ce antihrist este un om, un iudeu decăzut, a cărui rază de acţiune se extinde asupra iudaismului stricat şi pe jumătate necredincios şi asupra creştinătăţii decăzute.
* Despre lăcustele naturale se spune: »Lăcustele n-au împărat« (Proverbe 30:27 ).
De aceea noi privim steaua căzută ca un tablou al lui antihrist, pe împăratului oştirii lăcustelor şi îngerul abisului ca tablou al lui satan.
Ambele denumiri Abadon şi Apolion arată, cu toate că ambele au practic acelaşi înţeles şi ambele se referă la aceeaşi persoană îngrozitoare, la o privire atentă totuşi o diferenţă remarcabilă. Abadon este în ebraică şi înseamnă textual „stricăciune”; Apolion este în greacă şi înseamnă „cel care strică”. De ce această diferenţă aparent neimportantă între cele două denumiri semnificative? Şi de ce denumirea ebraică stă înaintea denumirii în greacă? Deoarece iudeul a îngrămădit mai multă vină asupra sa decât păgânul, cuvântul ebraic Abadon, stricăciune, vorbeşte cu accent mai mare despre judecata inevitabilă şi sigură asupra iudeilor decăzuţi. Şi deoarece primul necaz va lovi direct mulţimea iudeilor, Abadon stă pe primul loc. Al doilea necaz va lovi pe locuitorii împărăţiei romane; de aceea Apolion este pe locul doi după Abadon. Atât în perioada harului cât şi la judecată ordinea este: mai întâi iudeul, apoi grecul (sau naţiunile, compară cu Romani 1:16 ; 2:9-11 ; Faptele Apostolilor 13:45-46 ). Numele grecesc Apolion, cel care produce stricăciune, descrie caracterul lui satan cu privire la creştinătate, după cum Abadon, stricăciune, caracterizează legătura lui cu iudaismul. Ambele sisteme stricate, ale iudaismului decăzut şi ale creştinătăţii decăzute, se vor vedea pe deplin în ultimele zile în persoana şi în mâinile antihristului, care va introduce respingerea drepturilor preoţeşti şi profetice ale lui Hristos, prin aceea că el va nega adevărurile de bază ale iudaismului şi ale creştinismului (Daniel 11:36-39 ; 1. Ioan 2:22 ). Negarea că Isus este Hristosul, Mesia, este caracteristica specifică a iudaismului decăzut, negarea Tatălui şi a Fiului este tot aşa de clar caracteristica creştinătăţii decăzute. În felul acesta cele două nume, folosite în ebraică şi în greacă pentru satan, au perechea pe pământ în legătura dublă a lui antihrist cu sistemele stricate al iudaismului decăzut şi al creştinătăţii decăzute. Fiara, care se înalţă din abis (Apocalipsa 11:7 ), va conduce răzvrătirea politică împotriva lui Hristos în drepturile Sale ca Împărat.
Dacă ar fi nevoie de o dovadă suplimentară că steaua căzută este o persoană subordonată îngerului abisului, atunci aceasta este în faptul că steaua căzută practică numai o autoritate conferită: »I s-a dat cheia fântânii adâncului«; numai de aceea a putut ea să deschidă abisul. În opoziţie cu aceasta folosirea articolului hotărât, »îngerul adâncului« (versetul 11), îl prezintă pe acesta ca fiind o personalitate independentă cu autoritate. În continuare se mai poate remarca că în legătură cu steaua se vorbeşte despre »cheia fântânii adâncului«, în timp ce despre »fântâna adâncului« se vorbeşte atunci când este vorba de domeniul puterii „îngerului” adâncului. Din adânc se ridică fiara (Apocalipsa 11:7 ) şi în adânc va fi aruncat satan pentru o mie de ani, aşa că adâncul va deveni o închisoare pentru el (Apocalipsa 20:1-3 ). În încheiere recapitulăm că în steaua căzută (versetul 1) se identifică antihristul, în împărat şi în înger se identifică satan (versetul 11).
Trâmbiţa a şasea, a doua vai-judecată
13-21 »Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau. Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.«
Cele două altare
Cortului întâlnirii din Vechiul Testament îi aparţin două altare. Unul din ele era în afara cortului în curtea din faţă, celălalt în interiorul Locului Sfânt. În cartea Apocalipsa se vorbeşte de două ori despre altarul de aur, aici şi în Apocalipsa 8:3 . Altarul din faţă, care a stat odinioară în curtea din faţă, este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa şi anume, simplu, ca »altar«. Punctul central al serviciului divin levitic a fost acest altar din faţă, pe care se aduceau jertfele. Ceea ce era acest altar împreună cu slujba sa pentru iudei, şi anume fundamentul legăturii poporului cu Dumnezeu, este crucea lui Hristos pentru creştini, ea caracterizează creştinismul. Altarul de aur şi-a obţinut valoarea şi eficienţa sa într-un anumit sens prin altarul din faţă. În fiecare dimineaţă şi în fiecare seară s-a ars tămâie, ce reprezintă calităţile lui Hristos, pe altarul de aur, în afară de ziua împăcării, care avea loc în fiecare an. În această zi deosebită din timpul anului lui Israel şi la alte ocazii, o parte din sângele animalului de jertfă era stropit pe cele patru coarne ale altarului de aur (Levitic 16:18-19 ; 4:7,18 ). Mirosul plăcut al tămâii lua naştere prin focul care era luat de pe altarul din faţă şi sângele de pe coarnele altarului era luat din sângele care era vărsat în partea de nord a altarului din faţă din curtea din faţă (Levitic 1:11 ; 6:18 ). În felul acesta eficienţa adorării şi părtăşiei poporului cu Dumnezeu, care era menţinută la altarul de aur, avea ca fundament vărsarea sângelui la altarul jertfei de ardere.
Glasul din cele patru coarne ale altarului
13. »Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur.« Am remarcat deja că altarul de aur este amintit de două ori în cartea Apocalipsa. În Apocalipsa 8:3 rugăciunile sfinţilor de pe pământ sunt ascultate şi lor li se dă putere pe altarul de aur. În timpul despre care vorbeşte viziunea, fiara din adânc va fi deja activă, care în mod deosebit în ultima perioadă a drumului ei va rosti batjocuri şi va urmări barbar pe sfinţi. În timpul despre care am citit în Apocalipsa 6:11 , va fi deci încă o grupă de martori pe pământ, care vor suferi din cauza mărturiei lor. Rugăciunea lor fierbinte pentru intervenţia lui Dumnezeu în favoarea lor va fi acum ascultată şi pe aceasta o găsim în această vai-judecată. La primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe starea generală a imperiului roman, în relaţiile şi starea lui socială, morală, economică şi politică, ajunge sub nuiaua mâniei lui Dumnezeu. Judecata prin trâmbiţa a şasea, sau a doua vai-judecată, va fi în felul şi efectul ei mult mai îngrozitoare decât toate cele dinainte. Popoarele împărăţiei romane sunt aici obiectul direct al judecăţii, dar ea nu va aduce chinuri, ca prima vai-judecată, ci o masacrare a locuitorilor prin hoardele duşmanilor din afară, la care minciuna şi înşelătoria satanică vor avea suplimentar efecte nimicitoare asupra sufletului şi conştiinţei oamenilor. Urgiile judecăţii prin împrejurări în care oamenii se află sunt un lucru, dar atacarea directă a omului, aceşti duşmani declaraţi şi deschişi ai lui Dumnezeu şi ai sfinţilor Săi, sunt un alt lucru. De aceea răspunsul lui Dumnezeu la strigătul şi implorarea sfinţilor Săi care suferă vine din altarul apărării. Rugăciunile se înalţă spre el (Apocalipsa 8:3 ) şi din el vine aici şi răspunsul. Glasul, pe care vizionarul l-a auzit, este ori glasul lui Dumnezeu ori glasul unui împuternicit al Lui.
Glasul a venit »din cele patru coarne ale altarului«. De ce nu a venit din altarul însuşi, ca în Apocalipsa 16:7 ? Şi de ce sunt numite expres coarnele şi numărul lor? Numărul patru exprimă*universalitatea, caracterul pământesc complet, privirea spre tot pământul şi spre toată omenirea. Un corn este simbolul puterii (Psalmul 89:17,24 ; 92:10 ; 132:17 ; Apocalipsa 5:6 şi alte locuri). Toată activitatea şi toată puterea altarului apărării se va vedea clar în răspunsul divin la rugăciuni, cu care se uneşte norul lucrării de tămâiere din jurul altarului. Acest răspuns divin va fi judecata anunţată prin sunetul celei de-a şasea trâmbiţe. Fiecare din cele două altare avea patru laturi şi patrucoarne. Prin aceasta se exprimă simbolic faptul că fiecare păcătos, din orice parte a pământului ar veni, găseşte primire la Dumnezeu pe baza stropirii sângelui pe altarul din faţă. Şi toţi sfinţii, oriunde s-ar găsi ei, găsesc ascultare la altarul de aur. Vorbim desigur despre adevăruri care sunt prezentate prin cele două altare, nu prin prescrierile Legii. Astăzi sângele Mielului fără cusur al lui Dumnezeu vărsat pe crucea de pe Golgota este fundamentul tuturor; spre acesta arăta sângele stropit odinioară pe altarul din faţă.
* Patru metale (Daniel 2 ) şi patru fiare (Daniel 7 ) reprezintă simbolic cele patru imperii mondiale. Omenirea este rezumată în patru expresii (Apocalipsa 7:9 ).
Vrem aici să atragem atenţia la încă o diferenţă. În Apocalipsa 8:3 se spune că altarul este înaintea scaunului de domnie, în timp ce aici se spune că altarul este înaintea lui Dumnezeu. Această ultimă legătură este mai intimă şi mai strânsă; ea exprimă interesele personale ale lui Dumnezeu faţă de sfinţii Săi.
O poruncă categorică
14-15 »„Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni.« Vocea de pe locul apărării şi puterii are, se pare, autoritate divină şi este îndreptată spre îngerul al şaselea. Repetarea numerelor »al şaselea« (versetele 13-14) şi »patru« (versetele 14-15) arată atenţia şi exactitatea cu care se va îndeplini această vai-judecată. În afară de aceasta arată exactitatea cu care este stabilită ora răzbunării şi numărul de unelte folosite pentru aceasta (versetele 15-16), că această pedeapsă divină va avea un caracter deosebit de serios. Cei patru îngeri, care ţineau cele patru vânturi (Apocalipsa 7:1 ), nu trebuie confundaţi cu cei patru îngeri din această secţiune, care sunt legaţi la râul Eufrat. Aceia sunt la marginile pământului, aceştia sunt în ţinutul restrâns al Eufratului. În afară de aceasta nu numai momentul şi împrejurările sunt diferite, ci şi acţiunea îngerilor, care este total opusă în cele două cazuri. Cei patru îngeri din capitolul 7 reţin puterile răului, în timp ce aici uneltele umane şi diabolice ale răzbunării lui Dumnezeu sunt lăsate liber.
Eufratul este amintit de două ori în cartea Apocalipsa, aici şi în Apocalipsa 16:2 . În ambele cazuri se vorbeşte despre »râul cel mare Eufrat«. Lungimea lui totală este de aproximativ 2700 km şi el este cu mult mai lung decât orice râu important din vestul Asiei. În istoria şi în prorociile Bibliei el ocupă un loc principal. Marele înaintaş al lui Israel, Avram, a venit odinioară din partea de răsărit a acestui râu în ţara Canaan. Râurile Nil şi Eufrat au fost stabilite de Dumnezeu ca graniţe ale ţării făgăduite (Geneza 15:18 ). Pentru un timp scurt David şi Solomon au extins graniţele domniei lor până la Eufrat (1. Cronici 18:3 ; 2. Cronici 9:26 ). După împărţirea împărăţiei în timpul lui Roboam acest ţinut extins a fost mult redus. Eufratul era graniţa naturală care despărţea naţiunile din răsărit de Palestina. Râul larg curgea între Israel şi duşmanul lui puternic Asiria. El constituia şi graniţa cuceririlor romane în această parte a lumii. De aceea după părerea noastră aici - ca şi în Apocalipsa 16:12 - se referă la adevăratul râu Eufrat şi nu la puterea turcă.
Porunca dată îngerului al şaselea este să elibereze pe cei patru îngeri, care sunt legaţi de marele râu. Aceşti îngeri stau ca slujitori ai judecăţii sub supraveghere divină; ei nu pot acţiona fără să primească o poruncă clară. Ora exactă, în care Domnul în dreptatea răzbunătoare va acţiona asupra popoarelor decăzute din împărăţia romană reinstaurată, este stabilită cu atenţie. Îngerii erau pregătiţi pentru această oră. Nu ni se spune ce a împiedecat pe aceşti îngeri să acţioneze mai devreme. Ora răzbunării potrivit cu planul profetic nu a venit mai înainte. Nedreptatea oamenilor acestei împărăţii nu va atinge mai înainte punctul culminant, care este prorocit în Scriptură. Dar în ceasul acela se va atinge acea înălţime şi judecata aspră şi zdrobitoare nu va mai aştepta mult.
În această judecată va fi omorâtă a treia parte din oameni. La vai-judecata anterioară nu se vorbeşte despre o treime. Acolo Palestina este scena evenimentelor judecăţii şi numai cei care nu au fost pecetluiţi din Israel sunt subiectul judecăţii. Ei vor fi în mare necredinţă reîntorşi în ţară şi starea din urmă a lui Israel va fi prin stricăciune şi închinare la idoli mult mai rea decât a fost vreodată (Matei 12:45 ). Dar aici se vorbeşte iarăşi despre a treia parte, care este amintită aşa de evident la primele patru judecăţi anunţate prin trâmbiţe, şi din aceasta se deduce că împărăţia romană va deveni din nou domeniul activităţii divine. Judecata anunţată prin trâmbiţa a şasea va fi un măcel îngrozitor al locuitorilor ei. - Acum privirile sunt îndreptate spre uneltele omeneşti, care vor face această baie de sânge.
Numărul oştirii de război
16. »Numărul oştirilor lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul.« Numărul conducătorilor invizibili a fost patru, dar vizionarul a fost informat cât de numeroasă va fi oştirea folosită pentru răzbunare: numărul ei era »de douăzeci de mii de ori zece mii« sau 200 de milioane. Acest număr depăşeşte capacitatea de imaginaţie omenească. Duhul devine pus la încurcătură în efortul de a-şi imagina o astfel de armată, care va întrege la număr tot ce a fost vreodată pe pământ. Dar şi carele invizibile de luptă ale lui Dumnezeu sunt numărate cu zecile de mii (Psalmul 68:17 ). Fie ca lecţia să se întipărească adânc în inima noastră, că toate forţele vizibile şi invizibile ale binelui şi răului stau sub controlul direct al lui Dumnezeu! Aici nu trebuie să ne gândim literalmente la o oştire de 200 de milioane de călăreţi. Ideea principală este o armată imensă, care biruieşte totul, care nu poate fi numărată de oameni şi care depăşeşte* cu mult la număr pe toate cele anterioare. Un alt scriitor o numeşte: „O armată de o putere superioară, compactă”. Însă nu va fi o armată, ci „oştiri de război” se vor apropia. Aici se foloseşte pluralul, pentru că oştirea de dincolo de Eufrat va pătrunde cu succes de mai multe ori în împărăţia fiarei. Unul din duşmanii viitori ai împărăţiei romane reinstaurate va fi Gog (Rusia), marea putere din nord-est. Vor veni şi alte puteri din răsărit ca unelte executive ale judecăţii.
* După relatările istorice, cea mai mare armată trimisă pe câmpul de luptă a fost acea a lui Xerxe în atacul asupra Greciei. După mărturia lui Herodot ea consta din mai mult de două milioane şi jumătate de războinici.
Descrierea călăreţilor şi a cailor
17. »Şi iată cum mi s-a arătat în vedenie caii şi călăreţii; aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.«Călăreţii aveau »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa«. - Ţările, în care lumina Evangheliei a strălucit aşa de luminoasă, vor fi date în curând întunericului satanic şi amăgirii. Diavolul le va lua într-o oarecare măsură în stăpânire. Influenţa sa va pătrunde şi va otrăvi sursele şi motivul gândirii şi acţiunii popoarelor şi a fiecărui om în parte. El va conduce şi va domina puterile spirituale şi omeneşti ale răutăţii. Închinarea la demoni va fi foarte răspândită (versetul 20). Iudeii şi creştinii decăzuţi vor fi lăsaţi pradă să aducă închinare şi preamărire directă lui satan şi celor doi reprezentanţi importanţi ai lui de pe pământ, fiara şi profetul mincinos (Apocalipsa 13:4,12 ; 2. Tesaloniceni 2:3-4 ). - În timpul acela Dumnezeu va permite diavolului să echipeze oştirile lui nenumărate cu platoşe, care îi va face invulnerabili. Combinaţia »platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa« a fost just denumită „echipamentul de apărare al iadului”. Focul şi pucioasa au efect nimicitor; Dumnezeu le-a lăsat odinioară în judecata Sa directă să cadă din cer (Geneza 19:24 ). Ele sunt şi simbolul chinului veşnic (Apocalipsa 20:10 ).
După aceea urmează o descriere a cailor. La prima vai-judecată am văzut o asociere de lăcuste şi scorpioni, care reprezintă simbolic nimicirea şi chinul. Aici caii stau pe prim plan, ajutoarele de informare şi războinice în atac şi război. Capetele lor »ca nişte capete de lei« oferă oştirilor de război o oarecare maiestate; ele vorbesc simbolic şi despre curaj şi cutezanţă, cunoscutele caracteristici ale „împăratului pustiei”.*
* Noi citim despre leul care răcneşte, care produce groază (Apocalipsa 10:3 ), despre dinţii leului, care inspiră cruzime (Apocalipsa 9:8 ), despre un cap, care arată maiestate (în versetul acesta) şi despre o gură, care arată caracterul lui puternic (Apocalipsa 13:2 ).
17. »Şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.« Aceste expediţii de război vor fi sub conducerea lui satan. El este cel care echipează uneltele sale cu echipament de apărare din abis, faţă de care toate armele adversarului rămân fără efect. Vedem aici că el echipează oştirile sale de război şi cu o combinaţie de trei arme de atac nimicitoare. Oamenii împărăţiei care L-a răstignit pe Hristos au distrus Ierusalimul şi au împrăştiat pe iudei, vor trebui să sufere prin ele, în măsura în care este posibil oamenilor, groaza şi chinurile iazului de foc. La foc şi pucioasă, simboluri ale chinurilor inimaginabile (Apocalipsa 14:10 ; 19:20 ; 21:8 ) se adaugă fumul, care reprezintă simbolic întunericul moral şi orbirea venită din abis.
O recoltă bogată a morţii
18. »A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa, care ieşeau din gurile lor.« - Focul, fumul şi pucioasa sunt în sine însuşi urgii independente, dar aici ele contribuie împreună la lucrarea de moarte. Mulţi oameni vor muri din cauza puterii judecătoreşti încredinţate lui satan. De aceea, această moarte va fi mult mai îngrozitoare decât moartea rapidă prin sabie. Judecata descrisă nu va fi un simplu măcel cu metodele moderne sau cu tacticile vechi. Nu călăreţii, ci caii vor aduce moartea. Puterile distrugătoare din abis vor fi lăsate asupra »a treia parte din oameni« ca să-i omoare - probabil cei mai răi dintre ei, căci vor fi unii care vor fi cruţaţi (versetul 20). Dar nici aceştia nu se vor pocăi. De două ori sunt numite cele trei urgii şi de două ori se spune că ele ieşeau din gurile cailor. Amintirea repetată a acestor puteri nimicitoare trebuie să scoată clar în evidenţă că atunci puterea de execuţie a lui satan va fi la lucru şi că uneltele folosite pentru aceasta nu sunt simpli soldaţi angajaţi, ci că ei sunt mânaţi de satan şi vor ucide cu bucurie. Cuvintele »din gurile lor« arată că ei găsesc o plăcere diabolică în această lucrare. Şi în Apocalipsa 16:13 vedem că răul iese din gură; în evanghelia după Matei 12:34 găsim principiul general: »Din prisosul inimii vorbeşte gura.«
Gura şi cozile cailor
19. »Căci puterea cailor stătea în gura şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.« Constatarea că puterea cailor stătea în gura lor serveşte numai ca legătură cu ceea ce se spune despre cozile lor. Acţiunea distrugătoare şi nimicitoare nu a fost suficient prezentată prin ceea ce ieşea din gura cailor. Ea se arată suplimentar prin simbolul cozilor asemenea şerpilor. Gura stă aici la singular în timp ce mai înainte apare de două ori la plural; despre cozi se vorbeşte la plural. Prin gură şi cozi - o dată la singular şi o dată la plural - se exprimă că toţi sunt însufleţiţi de un duh, dar că învăţăturile şi minciunile lui satan sunt felurite. »Puterea cailor este în gura şi în cozile lor.« În această judecată devine activă nu numai puterea vădită a lui satan, ci, suplimentar, şi influenţa sa mai mult ascunsă, rea şi nimicitoare a sufletelor. Ambele sunt văzute aici. La prima vai-judecată puterea de a distruge este în cozi (versetul 10). Aici puterea de distrugere este în gură şi în cozi. Acolo satan este mincinosul, aici el este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ).
»Cozile lor erau ca nişte şerpi.« Şarpele a fost creatura aleasă, în care s-a ascuns satan, atunci când a înşelat-o pe Eva (Geneza 3:1 ). El este probabil singurul animal condamnat să rămână permanent degradat, chiar şi în lunga perioadă de binecuvântări multiple din timpul Împărăţiei de o mie de ani (compară Geneza 3:14 cu Isaia 65:25 ). Şarpele este simbolul vicleniei, înşelătoriei, făţărniciei, rafinamentului. Coada este simbolul influenţei rele, prefăcătoriei, minciunii şi nenorocirii (Isaia 9:15 ; Apocalipsa 12:4 ).
În afară de aceasta cozile erau ca nişte şerpi cu capete. Prin capete se arată că influenţa rea este practicată cu inteligenţă. Intenţia de a distruge este nemiloasă şi bine chibzuită.
Nicio pocăinţă
20-21 »Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.« Ultimele două versete ale capitolului dezvelesc un tablou remarcabil al stricăciunii omeneşti. Trâmbiţele care sună succesiv vor fi atenţionările publice ale lui Dumnezeu pentru lume, vor fi vestirea judecăţilor care vor veni. Crescând în intensitate, va urma judecată după judecată. Scena evenimentelor profetice va deveni domeniul deosebit de acţiune al lui satan. Pentru un timp el va putea triumfa. Ce stare va fi în aceste ultime zile ale „ultimelor zile”! Europa de vest, care se laudă cu starea de aleasă cultură şi cu ştiinţa sa, va fi dedată la cea mai grosolană închinare la idoli şi la cele mai ruşinoase păcate. Vedem aici o decădere evidentă în păgânismul timpurilor de demult. Vor degenera aceste popoare devenite creştine într-o măsură aşa de mare că se vor practica în mare măsură cele mai groaznice forme de idolatrie şi cele mai murdare păcate ale cărnii (firii pământeşti)? Da. Locuri ca cele din Romani 1:21-32 , 2. Timotei 3:1-5 şi versetele 20 şi 21 studiate aici dau la o parte voalul şi ne lasă să vedem o mulţime clocotind de păcate, vicii şi ateism.* »Restul oamenilor«, de asemenea decăzuţi, dar care au rămas cruţaţi până atunci, »nu s-au pocăit«. Sfârşitul groaznic al celor ce fac aceste lucruri şi tovarăşii lor în închinarea la idoli şi în stricăciunea generală va face numai o impresie trecătoare asupra lor. De două ori se spune: »Nu s-au pocăit.« Împietrirea inimii lor, cu care se îndepărtează de Dumnezeu şi se îndreaptă spre satan - cu toate exemplele de atenţionare dinaintea ochilor lor - şi rămân acolo, este constatată în versetul 20. Versetul 21 arată de asemenea inima lor, care nu vrea să se pocăiască, care se îndreaptă de la o aparentă neprihănire spre fărădelege şi perseverează în ea.
Expresia »faptele mâinilor lor« arată în mai multe locuri despre idoli şi închinarea la idoli (Isaia 2:8 ; Ieremia 1:16 ; 25:6-7 ; Deuteronom 4:28 ; Psalmul 115:4-7 ; 135:15 ).
20. »Ca să nu se închine dracilor.« Închinarea la demoni este diferenţiată aici de închinarea la idolii fără viaţă, făcuţi de oameni din materiale diferite. Demonii sunt duhuri cu viaţă, care se tem de judecata care va veni (Matei 8:28-29 ). Domiciliul potrivit pentru ei este abisul (Luca 8:31 ). Ei sunt o clasă de duhuri rele, care cu intenţii rele fac răul (Apocalipsa 16:14 ). Conducătorul lor este satan, »îngerul adâncului« (Apocalipsa 9:11 ). - Oştirea demonilor din abis este adorată de aceşti oameni. Închinarea la idoli practicată de păgâni, pe care apostolul Pavel o condamnă aşa de aspru (1. Corinteni 10:20-21 ), va fi practicată mai deschis şi mai general în interiorul graniţelor ţărilor numite creştine. Toţi vor decădea închinării la idoli. Cei bogaţi vor avea idolii lor de aur şi argint, pătura de mijloc vor avea idoli de aramă şi de piatră şi cei săraci vor fi aprovizionaţi cu idoli din lemn.
Caracterul închinării şi umblarea închinătorilor vor veni în mod necesar în concordanţă. Când se renunţă la Dumnezeu, care este lumină şi dragoste, în favoarea lui satan, ucigaşul şi mincinosul, atunci acest caracter se va impregna pe aceia care îl cinstesc şi i se închină. O egalare în natură, în căi şi acţiune va fi rezultatul normal. Aceasta devine foarte clar din lista scurtă, dar cuprinzătoare a fărădelegilor şi păcatelor, cărora se dedică adoratorii demonilor. Aşa cum versetul 20 descrie comportarea lor religioasă, versetul 21 arată faptele lor. În privinţa aceasta este vorba în mod deosebit de rătăciri păgâne şi de vicii. Patru delicte sunt enumerate, o listă scurtă dar suficient de cuprinzătoare.
1. Ucideri şi acestea nu ca excepţii rare, ca rezultat al unei iritări violente sau patimi, ci sunt practicate din obişnuinţă.
2. Vrăjitoriile, susţinerea puterilor supranaturale, legături nepermise cu duhuri, pretinsa prezicere a viitorului. Femeia din En-dor, care chema morţii, (1. Samuel 28:7 ) şi Elima, vrăjitorul (Faptele Apostolilor 13:8 ), sunt exemple despre aceia care practică „arta neagră” a magiei. Această veche nelegiuire canaanită a fost aspru condamnată de Dumnezeu şi pentru ea este rânduită pedeapsa cu moartea a acelora care o practică (Deuteronom 18:10-12 ; Levitic 20:27 ; Exod 22:18 ). Vrăjitorii sunt numiţi împreună cu câinii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii la idoli ca aceia care »sunt afară« - în afara oraşului ceresc (Apocalipsa 22:15 ). Spiritismul înaintează astăzi cu paşi mari şi în curând creştinătatea decăzută va fi pradă practicilor lui.
3. Curvia trebuie înţeleasă aici în adevăratul ei sens. Legătura căsniciei este cea care de fapt încă mai ţine împreună societatea omenească, protecţia ei este împotriva celei mai grosolane imoralităţi. Fără teamă de Dumnezeu, fără o ameninţare cu pedeapsa, fără nicio reţinere de la satisfacerile desfrânate ale poftelor nestăpânite, acest păcat, care a fost păcatul dominant al păgânilor în toate timpurile, va da multe roade în aceste ţări cu virtuţi creştine. Ce tablou îngrozitor al decăderii morale se conturează aici! Principiile morale ale creştinătăţii sunt deja acum mult decăzute şi ele se vor degrada tot mai mult.
4. Furtişagurile sunt urmarea atunci când legăturile sociale se destramă şi orice respect reciproc al drepturilor celuilalt, chiar şi în cele mai sfinte relaţii, se pierde complet. Lăcomia va face mulţimea oamenilor, »care n-au fost ucişi«, să se îmbogăţească pe seama societăţii. „Fiecare pentru sine”, aceasta va fi deviza acelor timpuri, care vor veni. Probabil că va exista un oarecare respect faţă de proprietatea şi drepturile celuilalt, dar furtişagurile vor fi la ordinea zilei în acele timpuri îngrozitoare. Vedem aici o lume fără Dumnezeu, la care El a renunţat şi care a luat pe satan ca domn şi conducător! Ce caricatură a creştinismului prezintă versetul 20 şi ce principii morale arată versetul 21!
sursa: https://comori.org/