Categorie: Cartile Bibliei
Introducere la judecăţile anunţate prin trâmbiţe
Evenimentele mari, care urmează să aibă loc, care pun în umbră pe toate celelalte, sunt răpirea credincioşilor în cer (1. Tesaloniceni 4:16-17 ) şi revenirea Domnului împreună cu ei din cer (Apocalipsa 19:11-14 ). Numai apostolului Pavel i-a fost dat să scrie despre răpire. Venirea Domnului este descrisă - mai mult decât oricare alt scriitor al Noului Testament - de Ioan. În timpul dintre aceste două evenimente se desfăşoară seria judecăţilor anunţate prin deschiderea celor şapte peceţi, de sunetul celor şapte trâmbiţe şi de vărsarea celor şapte potire. Aceste judecăţi de pedeapsă divină devin tot mai intense şi mai grele de la o serie la alta. Ele nu vor avea loc deodată, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor şi judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor vor avea loc după judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor. Succesiunea în timp va fi strict respectată. Caracteristica generală a primei serii este deschiderea fiecărei peceţi; în cea de-a doua serie de judecăţi este sunetul de trâmbiţă al unui înger; în cea de-a treia serie este vărsarea unui potir, care este »plin cu mânia lui Dumnezeu« (Apocalipsa 15:7 ). Aceste caracteristici diferite vor oferi evenimentelor, care au loc în diversele serii de judecăţi, de fiecare dată un caracter cu totul deosebit. Peceţile sunt deschise ca să descopere credinţei perioadele succesive ale revelaţiei divine cu privire la viitor, în timp ce marea mulţime a oamenilor le vor privi probabil ca „lovituri ale soartei”. Astfel de evenimente, sau evenimente asemănătoare, au avut loc şi în trecut. Dar sunetul puternic de trâmbiţă al îngerilor va face cunoscut oamenilor că Dumnezeu va aduce judecăţi şi mai grele peste ei. Răsunetul acestor trâmbiţe simbolice va fi un semnal de alarmă clar pentru tot teritoriul creştinătăţii decăzute de la credinţă. Dar oamenii cu greu vor lua seama la ele în zilele acelea. Cel de-al treilea semn, potirele umplute cu mânia lui Dumnezeu, arată că toată mânia lui Dumnezeu se va revărsa peste oamenii păcătoşi de sub cer. În capitolul 16 este descrisă o serie de judecăţi, care depăşesc în intensitate şi extindere toate evenimentele de până atunci. Se observă că în judecăţile în legătură cu deschiderea peceţilor se vorbeşte despre Miel şi despre sfinţii Lui, care suferă pe pământ, în timp ce la judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor nu este amintit deloc Mielul, iar cei sfinţi sunt amintiţi numai ocazional şi anume ca cei care se roagă.
Primele patru judecăţi anunţate prin sunetul trâmbiţelor (Apocalipsa 8:2-12 ) se referă la relaţiile şi stările generale statale, cetăţeneşti şi religioase din imperiul roman de vest, care atunci va exista din nou. Expresia »a treia parte«, care apare aici de douăsprezece ori, înseamnă împărăţia romană ajunsă din nou la putere - aceeaşi putere, care odinioară a reprezentat legitim răstignirea Domnului nostru şi care a împrăştiat pe Iudei pe tot pământul.
Cea de-a cincea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, care este prima „vai-judecată” (Apocalipsa 8:13 ), loveşte iudaismul decăzut (Apocalipsa 9:1-11 ). Cea de-a şasea judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, totodată cea de-a doua „vai-judecată”, vine direct asupra locuitorilor împărăţiei romane vinovaţi, decăzuţi de la adevărata credinţă creştină (Apocalipsa 9:12-21 ). Ultima judecată anunţată prin sunetul trâmbiţei, sau cea de-a treia „vai-judecată”, are extindere mondială şi efectele ei se extind în timp până la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, până la »timpul să fie judecaţi cei morţi« (Apocalipsa 11:18 ; 20:11-15 ). Efectele uriaşe ale celei de-a şaptea trâmbiţe sunt prezentate numai în patru versete scurte (Apocalipsa 11:15-18 ).
Expresia »a treia parte«, care se întâlneşte des în capitolul 8, nu este amintită la judecata anunţată prin sunetul trâmbiţei a cincea şi a şaptea, în timp ce ea apare la cea de-a şasea. Lipsa ei este justificată prin aceea că la trâmbiţarea făcută de îngerul al cincilea şi al şaptelea nu împărăţia romană este ţinta (sau ţinta deosebită) judecăţilor. Însă la trâmbiţarea făcută de îngerul al şaselea răzbunarea Domnului nostru va lovi tocmai această împărăţie. Deci judecăţile anunţate prin sunetul trâmbiţelor încep în Apocalipsa 8:2 şi se termină în Apocalipsa 11:18 . Între trâmbiţa a şasea şi a şaptea este o intercalare interesantă şi necesară (Apocalipsa 10:1 până la Apocalipsa 11:13 ).
Am constatat deja că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, prin sunetul trâmbiţelor şi prin vărsarea potirelor se împart în grupe de patru şi trei. Toate aceste judecăţi vor lovi pe oameni personal sau în împrejurările în care se găsesc, dar în grupele care constau din trei judecăţi se vede braţul lui Dumnezeu mult mai clar şi mai puternic. Numărul trei arată că aceste judecăţi pornesc direct de la Dumnezeu Însuşi. Dimpotrivă, la grupele de câte patru judecăţi unealta omenească a judecăţii stă mai mult în prim plan, ceea ce corespunde însemnătăţii numărului patru.
Cea de-a şaptea pecete
O tăcere în cer
1. »Şi, când a deschis pecetea a şaptea, s-a făcut tăcere în cer cam o jumătate de oră.« Peceţile sulului de carte pecetluită cu şapte peceţi din mâna dreaptă a Celui veşnic (Apocalipsa 5:1-2 ) sunt deschise una după alta de către Miel. În capitolul 6 sunt deschise primele şase peceţi şi acum în acest verset El deschide cea de-a şaptea pecete cu rezultatul că sulul cărţii hotărârilor lui Dumnezeu cu privire la pământ stă deschis înaintea noastră. Planurile şi hotărârile Sale cu privire la soarta pământului, precum şi mijloacele şi căile cu care şi prin care El va îndeplini aceste hotărâri, nu mai sunt o taină. Totul a fost descoperit. Dar de ce pecetea a şaptea este despărţită de cele şase anterioare? Locul ei normal ar fi fost la sfârşitul capitolului 6. Dar capitolul 7 se interpune între deschiderea pecetei a şasea şi a pecetei a şaptea şi întrerupe derularea normală a evenimentelor. Deschiderea pecetei a şasea (Apocalipsa 6:12-17 ) declanşează judecăţi de o greutate aşa de mare, că oamenii, de la împărat şi până la sclav, vor fi cuprinşi de o groază foarte mare şi vor gândi că a venit ziua cea mare a mâniei Mielului. Dar nu este aşa şi înainte de deschiderea celei de-a şaptea pecete, care pricinuieşte alte judecăţi mult mai îngrozitoare, se dă la o parte o perdea şi privirea este îndreptată la două grupe mari din Israel şi dintre păgâni, care sunt rezultatul unei lucrări extinse a harului - şi aceasta tocmai în timpul când judecăţile pustiesc pământul.
»Tăcerea în cer« nu înseamnă că amuţesc cântările şi laudele celor mântuiţi. Tăcerea trebuie văzută în legătură cu evenimentele care urmează să aibă loc în curând şi acestea sunt judecăţi. Deoarece aceste judecăţi pe pământ pornesc de la tronul din cer, pătrunde şi acolo liniştea. Derularea judecăţilor este oprită. Ia naştere o pauză atât în facerea cunoscut a judecăţilor, cât şi în exercitarea lor. Dar tăcerea este numai de scurtă durată. O jumătate de oră înseamnă un timp relativ scurt, în care este întreruptă acţiunea judecătorească. Deschiderea celei de-a şaptea pecete nu este urmată imediat de o nouă judecată, ci este urmată mai întâi de o linişte prevestitoare de nenorocire. Este o linişte dinaintea furtunii, aşa cum în natură deseori înainte de furtună puternică este o linişte mare. Nu se spune exact cât de lungă a fost liniştea care impunea respect. Între timp putem să fim martorii unui eveniment, care poartă un cu totul alt caracter decât toate celelalte, pe care le-am văzut până acum şi acesta umple pauza de aproximativ o jumătate de oră, oricât de lungă ar fi fost durata ei exactă.
Şapte îngeri
2. »Şi i-am văzut pe cei şapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Că îngerii, despre care este vorba aici, sunt o ceată eminentă, distinsă, rezultă clar din folosirea articolului hotărât: »cei şapte îngeri«; aceasta mai este confirmată şi de locul de onoare, care li s-a dat: »care stau înaintea lui Dumnezeu«. Aceşti şapte îngeri sunt alţii decât aceia care varsă potirele mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 15:1 ; 16:1 ). Poziţia deosebită »înaintea lui Dumnezeu« este amintită numai la îngerii cu trâmbiţele.
În interiorul cetelor de îngeri sunt diferenţe. Ei sunt împărţiţi în ranguri şi categorii diferite, dar toţi, de la arhanghel şi până la cel mai neînsemnat dintre ei, sunt slujitori. Relaţia lor cu Dumnezeu nu se întemeiază pe o lucrare de răscumpărare. Ei sunt slujitori şi nu vor ocupa niciodată o altă poziţie; ei nici nu doresc o altă poziţie - cel puţin aceasta este adevărat cu privire la îngerii care au rămas credincioşi. Cele două caracteristici mari ale îngerilor sunt ascultarea necondiţionată şi activitatea de slujire (Psalmul 103:20 ; Evrei 1:7,14 ). Expresia »îngerul care este înaintea feţei Lui« era cunoscută Iudeilor (Isaia 63:9 ). Unii văd în ei pe cele şapte duhuri, care sunt înaintea tronului (Apocalipsa 1:4 ), dar aceasta este o greşeală. Ce a spus îngerul Gabriel despre sine însuşi: »Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu« (Luca 1:19 ), se spune aici şi despre cei şapte îngeri. Numărul lor (şapte) arată că ei reprezintă toată puterea lui Dumnezeu în acţiunea ei judecătorească.
2. »Şi li s-au dat şapte trâmbiţe.« Locul unei creaturi a lui Dumnezeu este totdeauna un loc de supunere. Aceasta este valabil chiar şi pentru cele mai superioare fiinţe create; de aceea se spune că lor li s-au dat trâmbiţe. Acţionarea neîngrădită în propria autoritate rămâne totdeauna privilegiul unic al Creatorului. De ce s-au dat trâmbiţe acestor îngeri? Nici un alt instrument de suflat nu s-a folosit în Israel mai mult decât trâmbiţa (sau trompeta). Cu ea era chemat poporul la adunări. Sunetul tare al trâmbiţei i-a chemat la luptă şi le-a arătat când să înainteze şi când să se retragă. La facerea cunoscut a Legii »trâmbiţa răsuna cu putere« şi sunetul trâmbiţei »răsuna tot mai puternic«. La zilele lor de sărbătoare trebuiau să sune cu trâmbiţele lor. Când se apropia vreun pericol sau vreun duşman trebuia făcută gălăgie cu trompeta. Şi la pornirea taberei lui Israel în călătoriile lui prin pustie trebuia să se sune cu trâmbiţa. Anul de bucurie trebuia să fie deschis cu sunete de trâmbiţă în toată ţara, şi de asemenea la toate celelalte activităţi naţionale importante s-a sunat cu trâmbiţa (Exod 19:16,19 ; Levitic 23:24 ; 25:9 ; Numeri 10:2-10 ). Împrejurările, care au provocat intervenţia lui Dumnezeu prin judecăţile descrise în această parte a cărţii Apocalipsa, se aseamănă cu cele din zilele care vor veni, descrise în Ioel 2:1-2 : »O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime.« Atât Ioel cât şi Ioan vorbesc despre sunetul de trâmbiţă, prin care se arată că Dumnezeu este gata să intervină deschis şi înaintea ochilor tuturor împotriva nedreptăţii, care a fost şi care va fi făcută înaintea Lui. Deci trâmbiţele vestesc public şi în depărtare că El este gata să facă judecăţile. Cele şapte trâmbiţe arată o vestire detaliată şi deplină. Trâmbiţele simbolice din cartea Apocalipsa desigur nu trebuie confundate cu instrumentele metalice din Vechiul Testament.
Îngerul-Preot
3-5 »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur; şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu. Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Această scenă are importanţă mare şi pe lângă aceasta ea ne este prezentată în limbajul simbolic cunoscut din Vechiului Testament. Cine este acest »alt înger«? Noi suntem convinşi că acest Înger-preot este Hristos Însuşi, Marele nostru Preot. Aceasta devine clar din lucrarea făcută la altare, căci se vorbeşte atât de altarul din faţă cât şi de altarul de aur. Nicio creatură nu ar putea să dea putere deosebită rugăciunilor sfinţilor; numai Unul poate s-o facă, Cel care are în Sine Însuşi dreptul şi împuternicirea pentru aceasta. În afară de aceasta, lucrarea făcută la altare are un caracter de mijlocire între sfinţii de pe pământ, care suferă şi se roagă şi Dumnezeu; şi deoarece creştinii ştiu că este »un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni; Omul Isus Hristos« (1. Timotei 2:5 ), dovada este incontestabilă, că numai Hristos este Îngerul-Preot - nu este o persoană simbolică, sau o grupă simbolică, aşa cum presupun unii comentatori. Între comentatorii din vechime este o concordanţă foarte mare cu privire la faptul că aici în înger se vede Hristos, şi nu altcineva. De trei ori în cartea Apocalipsa expresia »un alt înger« se foloseşte pentru Hristos (Apocalipsa 8:3 ; 10:1 ; 18:1 ). Această denumire exprimă într-o oarecare măsură reţinere şi distanţă. Pentru cartea Apocalipsa în general este remarcabil că despre Domnul Isus se vorbeşte ca despre »Miel« şi aceasta este valabil în mod deosebit în legătură cu deschiderea peceţilor. Aceasta pare să fie denumirea preferată pentru a exprima interesele lui Hristos faţă de sfinţii Săi precum şi intimitatea şi apropierea lor faţă de El. La judecăţile anunţate prin trâmbiţe, într-o oarecare măsură Hristos se retrage şi se arată numai sub denumirea şi înfăţişarea unui înger. Când însă sfinţii trec pe prim plan în evenimentele profetice, El apare ca Miel (Apocalipsa 7:17 ; 14:1 şi alte locuri).
3. »Şi un alt înger a venit şi a stat lângă altar, având o tămâietoare de aur.« Vedem aici o referire la altarul jertfei de ardere, care a stat odinioară în curtea din faţă a cortului întâlnirii. Focul, care a fost aprins o singură dată în chip ciudat (Levitic 9:24 ), trebuia după aceea să fie menţinut permanent aprins pentru şi prin jertfele zilnice, anuale şi alte jertfe. Acest altar din faţă este amintit de şase ori în cartea Apocalipsa, şi anume sub denumirea simplă de »altar« (Apocalipsa 6:9 ; 8:3,5 ; 11:1 ; 14:18 ; 16:7 ). Tămâietoarea a fost folosită ca să se ia foc de pe altarul din faţă.
3. »Şi i s-a dat tămâie multă, ca să o dea rugăciunilor tuturor sfinţilor, pe altarul cel de aur care era înaintea tronului.« Tămâia, care a fost folosită la slujba în cortul întâlnirii, era alcătuită din patru părţi componente, prezentate în Exod 30:34-36 . Era o preparare deosebită, amestecată după o reţetă divină. Orice preparare sau folosire păcătoasă de astfel de tămâie era pedepsită cu moartea (Exod 30:37-38 ). Fără îndoială cele patru componente preţioase, trei din ele fiind numite numai o singură dată în Scriptură, vorbesc despre frumuseţile morale şi despre desăvârşirea lui Hristos, aşa cum le putem studia în cele patru Evanghelii; dar a fost nevoie de focul judecăţii, pentru ca tot mirosul plăcut al lui Hristos să poată să se reverse şi aceasta putea să aibă loc numai pe Golgota. Altarul de aur, care este amintit de două ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 8:3 ; 9:13 ), stătea în interiorul cortului pe locul sfânt, înaintea perdelei Locului prea sfânt. Pe cele patru coarne ale lui se punea odată pe an sânge pentru ispăşire, care mărturisea despre judecată şi moarte (Levitic 16:18-19 ); tot aşa se făcea şi cu alte ocazii (Levitic 4:7,18 ). Pe el se ardea în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară tămâie mirositoare (Exod 30:7-10 ), »o tămâiere neîncetată înaintea Domnului«. Însemnătatea deosebit de mare a tămâiei nu se poate prezenta suficient, prin ceea ce poate să spună o limbă sau să descrie o peniţă. Tămâia arată mirosul plăcut, preţios al lui Hristos, care a ieşit din ceea ce era El, din ce a făcut El şi din ce a suferit El.
Vrem acum să combinăm detaliile evenimentului şi să încercăm să înţelegem adevărata semnificaţie a celor petrecute. Cauza celor petrecute este faptul că un număr mare de sfinţi suferinzi se află pe pământ în timpul judecăţilor anunţate prin trâmbiţe şi că aceştia au nevoie de intervenţie în favoarea lor. Deja la deschiderea celei de-a cincea peceţi s-a văzut o grupă de martiri. Sufletele lor erau sub altar şi ei strigau şi implorau (Apocalipsa 6:9-10 ), dar pentru ei nu a fost nicio intervenţie preoţească în favoarea lor; pentru ei nu era necesară această intervenţie. Acest har este partea celor vii, nu a morţilor. Rugăciunile acestor sfinţi, care în criza cea mai mare a istoriei lumii, în timpul de necaz, vor fi pe pământ, nu sunt notate. Fără îndoială tema lor principală este rugămintea de eliberare de apăsătorii lor păcătoşi şi judecarea lor. Rugăciunile lor nu vor respira duhul harului, ci duhul judecăţii*.
* Caracterul răspunsului, pe care ei l-au primit, lasă să se tragă concluzii cu privire la rugăciunile lor.
În concordanţă cu caracterul şi spiritul perioadei din timpul acela rugăciunea pentru judecare va fi potrivită şi plăcută, aşa după cum astăzi ar fi total nepotrivită şi ar sta în contradicţie cu spiritul acestui timp al îndelungii răbdări şi al harului lui Dumnezeu. Chiar şi rugăciunea spirituală cea mai fierbinte este nedesăvârşită şi de aceea Domnul Isus leagă desăvârşirea Sa în viaţă şi moarte cu ea.
4. »Şi fumul tămâiei s-a suit cu rugăciunile sfinţilor, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu.« Fumul tămâiei simbolizează mirosul plăcut al lui Hristos şi acesta se înalţă spre Dumnezeu împreună cu rugăciunile sfinţilor şi anume nu din tămâietoarea de aur, ci »din mâna îngerului«, prin aceasta se exprimă faptul că El personal intervine pentru ei. Cât de eficiente vor fi rugăciunile, chiar şi ale sfinţilor cei mai slabi, când ele sunt unite cu mirosul plăcut al Preaiubitului lui Dumnezeu!
5. »Şi îngerul a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ; şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Îngerul (Hristos) a trecut de la altarul arderii de tot la altarul tămâierii şi de acolo a lăsat să se ridice spre Dumnezeu rugăciunile »tuturor sfinţilor« de pe pământ împreună cu mirosul plăcut preţios al vieţii şi jertfei Sale. După aceea S-a reîntors la altarul arderii de tot şi şi-a umplut tămâietoarea, care acum era goală, din focul de pe altar. Dar după aceea nu a mai pus tămâie pe foc, căci aceasta a fost adusă în favoarea sfinţilor. - Judecata şi nimic altceva este partea oamenilor decăzuţi de pe pământ şi noi vedem seriozitatea vestirii acestei judecăţi în acţiunea semnificativă a îngerului; »a luat tămâietoarea şi a umplut-o din focul altarului; şi a aruncat pe pământ.« Aceasta este probabil o anunţare impresionantă a judecăţilor. Dumnezeu este gata să pedepsească pe oamenii de pe pământ şi, aşa cum în Vechiul Testament altarul era expresia sfinţeniei Sale şi a dreptăţii Sale în felul de acţionare cu păcatele poporului Său, tot aşa aceeaşi sfinţenie şi dreptate va cerceta pământul, va evalua totul şi va pedepsi conform cu sentinţa Sa. Acţiunii îngerului îi urmează imediat semnele simbolice ale atotputerniciei lui Dumnezeu: »Şi s-au făcut glasuri şi tunete şi fulgere şi un cutremur de pământ.« Aceste semne sunt prevestitorii mâniei lui Dumnezeu care va veni asupra pământului. Un alt comentator a scris în privinţa aceasta: „Aceste noţiuni constituie o formulare aducătoare de nenorocire şi cele patru semne, din care constă ea, arată că nenorocirea va cuprinde tot pământul.” De patru ori găsim în mare acelaşi conţinut al „formulei” divine, care anunţă o judecată imediată (Apocalipsa 4:5 ; 8:5 ; 11:19 ; 16:18-21 ). În primele din aceste locuri prin cele trei semne: »fulgere, glasuri, tunete« se arată concentrarea mâniei care va veni. În locurile următoare se aminteşte un cutremur de pământ; în ultimele două locuri se adaugă »o grindină mare«. Însă în toate cele patru locuri sunt numite fulgere şi voci şi tunete, într-o succesiune puţin diferită. Unele din aceste semne, în mod deosebit cutremurul de pământ şi grindina, sunt nu numai prevestitori şi vestitori ai judecăţilor, ci reprezintă judecata însăşi.
Pregătirea pentru a suna cu trâmbiţa
6. »Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din trâmbiţe.« Cei şapte îngeri nu fac ei înşişi judecata, pe care o anunţă. Cei patru îngeri ai judecăţii (Apocalipsa 9:14-15 ) sunt alţi îngeri decât cei şapte îngeri cu trâmbiţele. Cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu, primesc trâmbiţele înainte de intervenţia Îngerului-preot (Apocalipsa 8:2 ). După aceea sunt făcute cunoscut mărimea şi gravitatea lucrării care urma să o facă (judecata) prin simboluri şi semne ale atotputerniciei (versetul 5) şi după aceea îngerii se pregătesc. Nu se recunoaşte grabă în privinţa aceasta, dar semnele de atenţionare, date prin Domnul, şi pregătirea minuţioasă a îngerilor, arată gravitatea situaţiei, care cere o judecată fără cruţare.
Prima trâmbiţă
7. »Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă: şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ; şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Puterile distrugătoare »grindina şi focul, amestecate cu sânge« nu trebuie înţelese aici în sensul lor textual, ci ca simboluri. Cea de-a şaptea plagă în Egipt a fost »grindina şi focul«, o furtună cu fulgere şi tunete, aşa cum nu a fost cunoscută în toată istoria acestei împărăţii vechi (Exod 9:18-25 ). Judecata anunţată aici va fi însă mai îngrozitoare, mai nimicitoare şi va fi mai extinsă; şi, pe lângă aceasta, va fi nu numai o simplă judecată provocată de forţele naturii nimicitoare grindină şi foc. Adăugarea unui al treilea simbol - nu ca o putere deosebită, devastatoare, ci cele două puteri numite »amestecate cu sânge« - oferă acestei judecăţi o caracteristică specifică, supranaturală. Prin conlucrarea neobişnuită a puterilor diferite ea este cu totul în afara domeniului evenimentelor naturale. Sfânta Scriptură ne dă informaţii cu privire la felul cum trebuie înţelese simbolurile folosite aici.
Grindina simbolizează o judecată violentă, copleşitoare, venită deodată de sus, care este făcută de Dumnezeu Însuşi (Isaia 28:2,17 ; Apocalipsa 11:19 ; 16:21 ). Focul este expresia mâniei lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură focul se foloseşte ca simbol mai frecvent decât oricare alte simboluri. Focul exprimă o judecată temeinică, necruţătoare şi chinuitoare. Desigur el are şi alte înţelesuri, dar aici privim numai aspectul judecătoresc (Deuteronom 32:22 ; Isaia 33:14 ; Luca 16:24 ; Apocalipsa 20:10,14,15 ). Sângele vorbeşte despre moarte şi anume atât despre moartea trupească, cât şi despre moartea morală/spirituală. Moartea morală/spirituală se prezintă sub forma decăderii*, a renunţării totale la adevărul revelat şi la renunţarea la orice mărturisire creştină. Sângele ca referire la moartea trupească este amintit în Geneza 9:5-6 şi Ezechiel 14:19 ; despre moartea morală/spirituală vorbeşte sângele în Faptele Apostolilor 2:19-20 şi în Apocalipsa 6:12 şi 16:3-6. În timp ce primele două simboluri, grindina şi focul, pot fi privite fiecare în parte, cel de-al treilea simbol nu trebuie văzut separat. Sângele a fost văzut amestecat cu cele două puteri nimicitoare, grindina şi focul. Acestea împreună vorbesc foarte clar despre o adevărată izbucnire îngrozitoare a mâniei divine, oricine sau oricare ar fi unealta pentru înfăptuirea hotărârii divine. Trâmbiţa va suna şi judecata recunoscută clar va veni.
* În Iuda 12 se vorbeşte despre oameni, care sunt »de două ori morţi«; ei sunt, în primul rând, morţi în păcate, după aceea ei sunt morţi prin decăderea lor.
7. »Şi a venit grindină şi foc, amestecate cu sânge, şi au fost aruncate pe pământ.« Această judecată loveşte exact acelaşi teritoriu, pe care a aruncat îngerul focul de pe altar (versetul 5). Cuvintele »a aruncat« şi »au fost aruncate« lasă să se recunoască în ambele cazuri forţa irezistibilă, din care pornesc cele care au loc. Faptul că judecata prin grindină şi foc amestecate cu sânge nu poate fi interpretată pe baza cauzelor naturale o dovedeşte faptul că acestea sunt aruncate pe pământ de o mână invizibilă, dar plină de putere şi nu cad din cer, aşa cum cade în mod obişnuit grindina. Teritoriul lovit este pământul. Dar deoarece pământul şi marea se diferenţiază în vorbirea simbolică din cartea Apocalipsa, trebuie să cercetăm, să vedem ce se înţelege prin aceste noţiuni. În Apocalipsa 10:1-3 este văzut Hristos, caracterizat prin simbolurile maiestăţii divine. El coboară din cer, ca să-şi revendice drepturile asupra lumii întregi. Ea Îi aparţine. De aceea este remarcabil că El, impunând dreptul Lui neîngrădit şi atotcuprinzător, Îşi aşează piciorul drept în mare şi piciorul stâng pe pământ şi astfel ia în stăpânire întreaga scenă de sub cer. Aceste două părţi ale suprafeţei pământului sunt simboluri, pe de o parte a lipsei de linişte (marea) şi pe de altă parte pentru statornicie şi tărie (pământul). Deoarece aceste denumiri simbolice sunt folosite şi în alte părţi ale cărţii Apocalipsa, precum şi în alte locuri din Scriptură, înţelesul lor este aşa de exact şi deplin stabilit, cum nu s-ar putea descrie mai bine cu alte cuvinte. Un simbol prezintă tabloul complet al aceluia despre care este vorba, deseori mult mai clar şi mai precis decât o pot face explicaţiile lungi. De aceea pentru exprimarea gândurilor şi imaginaţiilor omeneşti se folosesc în mare măsură simboluri. Expresia »pământul« înseamnă deci partea civilizată a lumii aflată sub o autoritate constituţională, cu un regim consolidat şi stabil. În contrast cu acesta, marea reprezintă acea parte a lumii, care trăieşte în dezordine, în anarhie şi răzvrătire, fără stăpânire şi conducere omenească şi divină*. Lepădarea publică a lui Dumnezeu va fi urmată repede de respingerea oricărei autorităţi statale şi oficiale şi, când fărădelegea şi ateismul a atins punctul culminant, atunci Dumnezeu va interveni cu judecăţi. Partea profetică a cărţii Apocalipsa oferă dovezi suficiente pentru aceasta, aşa cum putem vedea pe parcursul acestui studiu.
* S-a afirmat că simbolica evreilor a fost preluată de la egipteni şi asirieni; sistemul reprezentării simbolice a atins în ambele imperii un punct înalt de dezvoltare. Dar trebuie noi să presupunem că Dumnezeu împrumută de la popoarele păgâne ale antichităţii? Acest gând trădează o lipsă mare de cunoştinţă şi dovedeşte necredinţă. În realitate simbolica este mult mai veche decât cele două imperii amintite şi tot aşa de veche ca şi omenirea. Vedem deja în timpurile de început (Geneza 2:9 ) pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului ca primele simboluri prezentate omului. Simbolica aparţine vorbirii generale. Un simbol prezentat lasă să se recunoască foarte clar caracteristicile lucrului pe care îl reprezintă. Astfel, leul mediază imediat gândul la putere, maiestate şi autoritate regală. De aceea aceste caracteristici prezentate prin simbol pot fi folosite cu privire la Hristos (Apocalipsa 5:5 ) sau la primul din cele mai mari imperii ale lumii (Daniel 7:4 ). Nu este aşa că leul în sine reprezintă pe Hristos sau imperiul babilonian puternic; mai degrabă caracteristicile leului sunt: puterea, mărimea şi maiestatea, care pot fi desigur marcante pentru persoane sau alte obiecte. Simbolul personifică o anumită însuşire sau idee (sau o sumă de însuşiri). De aceea nu trebuie presupus că folosirea actuală de simboluri este un semn al sărăciei vorbirii. În orice limbă şi la toate popoarele, fie ele civilizate sau nu, se foloseşte un sistem de vorbire simbolică. Vorbirea simbolică şi-a găsit repede accesul în religiile lumii antice. „Ea era vorbirea altarului, a profeţilor şi a Templului”. Multe realităţi invizibile se pot uşor înţelege dacă sunt întruchipate prin obiecte şi sunt prezentate ochiului şi minţii. Compară cu articolul „Symbols” din Vol. 1 al lucrării „Notes and Comments” (J. N. D.)
7. »Şi a treia parte a pământului a fost arsă; şi a treia parte din copaci a fost arsă, şi toată iarba verde a fost arsă.« Vedem aici urmările rele pe care le va aduce judecata venită evident din cer. Ţările, în care adevărul creştin lumina aşa de strălucitor, vor cădea sub această judecată. Suveranitatea lui Dumnezeu nu va mai fi recunoscută de naţiuni în timpul judecăţilor anunţate prin sunetul trâmbiţelor şi ele vor fi renunţat deja la mărturisirea creştină. Ce mai rămâne atunci de făcut, decât ca braţul puternic al lui Dumnezeu să se descopere pentru judecată? Puterile simbolice nimicitoare din această viziune au fost aruncate pe pământ, şi efectele au fost întreite.
»Şi a treia parte a pământului a fost arsă« Ca parte a treia* este denumită aici partea de vest a „pământului” profetic (şi anume, împărăţia romană reinstaurată din timpul acela). Acest imperiu roman cu căpetenia lui, »cornul mic« (Daniel 7:8,20-21 ), care va prigoni pe sfinţi şi va batjocori pe Dumnezeu şi cu vechea şi renumita lui capitală Roma va stăpâni din nou pământul; dar acest imperiu, cel puţin partea vestică cea mai stricată, va fi dat să aibă parte de răzbunarea Domnului. Nu ştim, dacă prin cuvântul »arsă« se înţelege efectul devastator al unui război sau al altor catastrofe trimise de Dumnezeu, dar este clar, că imperiul roman va fi pustiit prin judecăţi diferite şi care acţionează în comun.
* Cele patru imperii (şi au fost numai patru) erau imperiul babilonian, imperiul persan, imperiul grec şi marele imperiu roman. Ele sunt reprezentate simbolic prin diverse metale (Daniel 2 ) şi ca animale (Daniel 7 ). Primele trei sunt numite pe nume în cartea Daniel. La cel de-al patrulea, imperiul roman, se face referire în Luca 2:1 : »În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.« Roma a fost întemeiată în anul 753 înainte de Hristos, scurt timp înainte ca cele zece seminţii din Israel să fie duse în captivitate de Salmanasar. Romulus, primul lor împărat, a dat cetăţii numele Roma - această cetate, care era rânduită să joace un rol foarte important în istoria lumii. Carthago (Cartagina), rivala africană a Romei, era singura putere, care părea în stare să se opună puterii Romane în creştere. Cetatea africană era cea mai veche dintre cele două cetăţi şi poseda bogăţii mari. Dar Ham a trebuit să fie înfrânt de Iafet. Roma a crescut în putere şi expansiune, până când lumea cunoscută în timpul acela era la picioarele ei (Luca 2:1 ). Gibbon spune: „Împărăţia Romană umple toată lumea”. După cucerirea Greciei, virtuţile de odinioară ale Romei au cedat treptat şi a apărut decăderea. Corectitudinea şi dreptatea, care caracterizau odinioară Roma, au fost sacrificate cu îndrăzneală şi călcate în picioare, în timp ce ambiţia personală, în locul grijii faţă de stat şi interesele acestuia, a devenit trăsătura caracteristică clară a cezarului şi generalilor săi. După ce imperiul a dăinuit mai mult de cinci sute de ani neîmpărţit, el s-a destrămat în secolul patru şi cinci după Hristos şi a încetat să mai existe. Ridicarea papalităţii şi decăderea imperiului au avut loc în aceeaşi perioadă de timp şi au fost legate una de alta. Supremaţia „sfântului scaun” a început în secolul patru. Situaţia actuală din Europa, cu interesele ei numeroase şi deseori contrare, este rezultatul prăbuşirii totale a imperiului unitar al cezarilor de odinioară. Pana istoricilor a urmărit istoria Romei de la începutul ei în anul 753 înainte de Hristos şi până la sfârşitul ei lipsit de glorie din anul 476 după Hristos, dar apoi a încetat. Dar Dumnezeu dă perdeaua la o parte şi arată viitorul acestui imperiu, care nu există încă. Profetul Daniel (Daniel 2 ; 7 ) şi apostolul Ioan (Apocalipsa 17 ; 19 ) arată clar, că imperiul roman va apare din nou şi el va fi prezent la venirea Domnului în putere. Nimicirii lui definitive de către Domnul Însuşi îi va urma imediat Împărăţia de o mie de ani a Domnului nostru Isus Hristos, care va întrece orice împărăţie a pământului, de când există el, în măreţie, glorie şi extindere (Daniel 7:26-27 ).
»A treia parte din copaci a fost arsă.« Vedem aici că judecata aspră va lovi şi pe cei mari şi distinşi, pe oameni în mândria şi poziţia lor înaltă. Toţi aceştia vor muri, în măsura în care trăiesc pe teritoriul la care se referă aceste înştiinţări profetice. Un copac este simbolul potrivit şi cunoscut al măririi omeneşti, al mândriei şi al unei poziţii înalte între oameni (Ezechiel 31 ; Daniel 4:4-27 ; Judecători 9:8-15 şi alte locuri).
»Toată iarba verde a fost arsă.« Aici nu este nicio limitare, nicio a treia parte şi nici o a patra parte, ca în cazul judecăţii anunţate prin deschiderea pecetei a patra (Apocalipsa 6:8 ). Iarba vorbeşte despre poporul Israel (Isaia 40:7 ); dar şi despre omenirea întreagă se spune: »orice carne este ca iarba« (1. Petru 1:24 ). »Iarba verde« se referă în mod normal la o stare înfloritoare şi roditoare a locuitorilor împărăţiei. Legătura dintre copaci şi iarbă (care se găseşte şi în Apocalipsa 9:4 ) arată că judecata va lovi pe toţi, mari şi mici şi va include distrugerea totală a întregului lor mediu înconjurător favorabil. Iarba verde arsă vorbeşte simbolic despre o stare de pustiire generală. Ce zile îngrozitoare aşteaptă ţările care acum sunt aşa de bogat binecuvântate şi favorizate, care atunci într-o răsplătire dreaptă vor fi date judecăţii aspre a lui Dumnezeu.
Trâmbiţa a doua
8-9 »Şi al doilea înger a sunat din trâmbiţă: şi ca un munte mare aprins de foc a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge; şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă; şi a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Scriptura însăşi ne dă înţelesul expresiei simbolice »munte mare aprins de foc«. Găsim această expresie în profetul Ieremia cu privire la puternicul imperiu babilonian (Ieremia 51:25 ): »Iată, zice Domnul, Eu sunt împotriva ta, munte nimicitor, care nimiceşti tot pământul. Şi Îmi voi întinde mâna împotriva ta şi te voi prăvăli de pe stânci şi te voi preface într-un munte ars.« Domnul ameninţă împărăţia Caldeii prin aceste cuvinte cu o judecată nimicitoare, împărăţie care se pare că era în stare prin puterea şi mărimea sa să prevină o înfrângere. Ea va deveni »un munte ars«. Chiar şi piatra, pe care nu a atins-o nicio mână de om sau vreo unealtă, a lovit la picioarele tabloului, al simbolului domniei asupra naţiunilor, a distrus-o şi apoi a devenit »un munte mare şi a umplut tot pământul« (Daniel 2:34-35 ). Prin aceasta ni se vesteşte domnia mondială a Fiului Omului (Daniel 2:44-45 ). Un munte reprezintă simbolic o împărăţie sau o putere întărită (Ieremia 51:25 ; Isaia 2:2 ; Zaharia 4:7 ; Psalmul 46:4 ; Apocalipsa 6:14 ; 16:20 ). Este important să se înţeleagă gândurile, care ne sunt făcute cunoscut în vorbirea simbolică profetică din versetul 8: o putere mare, întărită, este ea însăşi subiectul răzbunării lui Dumnezeu în guvernarea Sa (căci vizionarul a văzut muntele arzând cu foc) şi pe de altă parte ea este în mâna lui Dumnezeu unealta judecăţii păgânilor. Deci în profetul Ieremia este dat exact înţelesul vorbirii simbolice din acest verset (Ieremia 51:25 ).
Muntele a fost aruncat în mare. Prima judecată anunţată de sunetul trâmbiţei va lovi „pământul”, cea de-a doua va lovi „marea”. Prin pământ se înţelege împărăţia romană în totalitatea ei, partea a treia este partea vestică a împărăţiei. Marea, dimpotrivă, vorbeşte despre o stare de răzvrătire împotriva oricărei autorităţi instaurate constituţional, despre popoare într-o stare lipsită de linişte şi de aceea este vorba de popoare din afara graniţelor împărăţiei romane. În interiorul acestei împărăţii a fost în trecut şi va fi şi în viitor o autoritate şi un regim recunoscut. Marea permanent învolburată (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ; Apocalipsa 13:1 ; 18:21 ) este aleasă aici ca simbol ca să descrie popoarele pământului, care trăiesc în totală fărădelege, fiindcă lipseşte o putere puternică de conducere, sau o conducere stabilă. Autorităţile statale şi civile au fost rânduite de Dumnezeu (Romani 13:1 ). Starea viitoare a naţiunilor din afara graniţelor împărăţiei romane reapărute poate fi comparată cu starea Franţei în timpul domniei groazei din secolul 18: un popor fără Dumnezeu, fără religie, numai cu un regim de formă, condus de patimile neînfrânate ale plebei, într-o stare, în care acţiunea lui Satan se putea desfăşura clar. „Marea” profetică reprezintă deci simbolic starea generală a naţiunilor fără conducere statală şi spirituală. În această viziune, în mulţimea învolburată a oamenilor păgâni, »muntele aprins de foc«, este aruncată această putere. În continuare vedem rezultatele îngrozitoare, care sunt întreite ca şi la judecata anunţată prin prima trâmbiţă.
»A treia parte din mare a devenit sânge.« Vorbeşte aici sângele despre o moarte trupească violentă, sau se referă la moartea spirituală, la decăderea oamenilor fără Dumnezeu? După înţelegerea noastră este vorba de ambele forme de moarte. Naţiunile, care atunci vor fi într-o legătură politică sau de altă formă exterioară cu împărăţia romană, vor fi nimicite. Ce spune vorbirea simbolică, este nimicirea vieţii în popoarele păgâne, care stau în legătură cu cel mai vinovat imperiu din cele patru imperii mondiale. Orice legătură cu puterea Romei viitoare decăzută, batjocoritoare şi prigonitoare a sfinţilor va fi cu siguranţă însoţită de moartea spirituală şi trupească.
»Şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Şi aici vedem o judecată care va veni peste o parte a unei lumi care nu este supusă unei autorităţi de drept, dar care stă într-o relaţie exterioară cu imperiul roman. Cuvântul »făpturi« lasă să se recunoască că acum se vorbeşte despre persoane şi nu despre popoare sau naţiuni, aşa cum a fost mai înainte. Şi între păgâni există o măsură diferită de responsabilitate şi în mod corespunzător diverse grade de vinovăţie. De aceea şi aici se vorbeşte despre »a treia parte«, deci despre cei care sunt cei mai stricaţi, aşa cum este deseori cazul în acest şir de judecăţi: »şi a murit a treia parte din făpturile care erau în mare, care aveau viaţă.« Interpretarea judecăţilor anunţate prin trâmbiţe nu este aşa de uşor de făcut, cum este interpretarea judecăţilor anunţate prin peceţi. În judecăţile anunţate prin trâmbiţe se cuprinde intenţionat o taină în simbolurile folosite, din care cauză o cercetare exactă este mai grea. Dacă alăturăm capitolele din Apocalipsa 2:23 şi Apocalipsa 3:1 atunci stăm pe un fundament tare. Fără îndoială judecata anunţată aici va avea ca urmare moartea morală, spirituală. Aceşti oameni vor fi morţi pentru Dumnezeu, morţi faţă de toate principiile referitoare la adevăr şi dreptate, morţi din punct de vedere moral în sensul cel mai larg al cuvântului.
»A treia parte din corăbii a fost nimicită.« Puterea aducătoare de pierzare - fie ea un popor sau un sistem, care va fi „aruncată” cu putere în mulţimea subordonată a omenirii - va aduce nu numai pierzarea, moartea trupească şi moartea morală/spirituală a popoarelor şi persoanelor. Ea va distruge şi comerţul şi mijloacele de comunicare cu lumea largă folosite: »a treia parte din corăbii a fost nimicită.« Dar prin aceasta judecăţile nu s-au terminat. Cu cât noaptea înaintează, cu atât întunericul devine mai mare. Acestei grozăvii îi vor urma alte grozăvii. Fie ca creştinătatea să se trezească şi să recunoască realitatea serioasă, că Judecătorul este la uşă!
Trâmbiţa a treia
10-11 »Şi al treilea înger a sunat din trâmbiţă: şi a căzut din cer o stea mare, arzând ca o făclie; şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« La sunetul trâmbiţelor, cei patru îngeri care ţineau cele patru vânturi ale pământului (uneltele judecăţii, Apocalipsa 7:1 ) sunt dezlegaţi. În capitolul 7 norii negri ai judecăţii asupra unei lumi vinovate sunt mânaţi la o parte pentru un timp scurt, ca să se recunoască lucrarea harului liber al lui Dumnezeu pentru Israel şi pentru păgâni. După aceea sub sunetul trâmbiţelor se vor desfăşura judecăţile hotărâte. Primele două trâmbiţe aduc judecăţi îngrozitoare asupra pământului şi asupra mării; asupra pământului, ca ţinut în care domină o ordine statală şi unde Dumnezeu este mai mult sau mai puţin recunoscut - în ceea ce priveşte mărturisirea exterioară; peste mare, ca ţinut în care legea şi ordinea nu este luată în seamă şi în care voinţa nestăpânită a omului are suveranitatea şi întotdeauna aceasta este legată cu respingerea oricărei autorităţi spirituale şi statale. Această a treia trâmbiţă provocă o judecată, care se aseamănă în greutate cu cele anterioare şi într-o anumită privinţă este mai îngrozitoare: »şi a căzut din cer o stea mare.« Cerul este punctul de plecare al oricărei autorităţi şi cu siguranţă el este un locstabil. Orice autoritate spirituală, statală şi cetăţenească porneşte la urma urmelor de acolo. »Stăpânirea Celui ce este în ceruri«, spune cuvântul profetic (Daniel 4:26 ). La prima şi la a doua judecată anunţată de trâmbiţe, uneltele judecăţii sunt aruncate pe pământ şi în mare, dar nu se spune de unde sunt aruncate. Aici acest purtător al demnităţii a căzut din cer1. Cuvântul »aruncat« arată că urzitorul nevăzut s-a folosit de putere ca să provoace judecăţile, în timp ce cuvântul »a căzut« arată mai degrabă o cădere deodată, neaşteptată. Steaua este folosită deseori ca simbol în cartea Apocalipsa şi semnifică un domnitor sau un om, care ocupă o poziţie înaltă în responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:13 ; 12:1,4 şi alte locuri). Puterea de guvernare cea mai mare este reprezentată prin soare, puterile derivate şi subordonate sunt reprezentate prin lună; stelele, dimpotrivă, reprezintă autorităţi mai puţin importante sau persoane de conducere. Această »stea mare« este fără îndoială un conducător deosebit, care a fost aşezat pe locul autorităţii morale şi de aceea poartă răspunderea, să lase să lumineze lumina sa în noaptea întunecoasă din timpul acela. Dar el este un om decăzut şi de aceea stă sub judecata imediată a lui Dumnezeu. El a fost văzut »arzând ca o făclie« şi în privinţa aceasta s-a asemănat cu »muntele mare aprins de foc«. Muntele este caracterizat ca fiind »mare« şi tot aşa şi steaua; muntele reprezintă însă un sistem puternic sau o corporaţie (asociaţie), în timp ce prin stea se înţelege o persoană singulară sus pusă. Nu ne este făcut cunoscut cine este această persoană decăzută şi dezonorată din viitor. Unii văd în această stea mare, căzută, pe antihrist2, dar aceasta nu este decât o presupunere. Antihrist va avea un rol important în timpul de necaz care va veni, aşa cum vom vedea.
1 »Steaua mare« din Apocalipsa 8:10 nu trebuie confundată cu steaua căzută prezentată în Apocalipsa 9:1 . Ambele sunt conducători spirituali, care au căzut din punct de vedere moral de pe poziţia lor înaltă. Sunt însă personalităţi diferite.
2 Numele simbolic al stelei (versetul 11) nu oferă nicio explicaţie cu privire la cine se subînţelege prin această stea, ci numai despre influenţa ei distrugătoare.
10. »Şi a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor.« Apele reprezintă în general simbolic popoare şi neamuri (Apocalipsa 17:15 ; Isaia 17:12-13 ), marea indică o stare de turbulenţă şi nelinişte printre aceste popoare (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ); râurile indică spre ce aduce înviorare şi rodire (Isaia 33:21 ; 43:20 ; Ezechiel 31:4 ; 47:7-10 ); izvoarele apelor reprezintă simbolic sursele de influenţă şi principiile care stăpânesc şi conduc viaţa popoarelor (Osea 13:15 ; Ioel 3:18 ; Apocalipsa 14:7 ; 21:6 ).
11. »Şi numele stelei este Pelin; şi a treia parte din ape a devenit pelin şi mulţi dintre oameni au murit din cauza apelor, pentru că se făcuseră amare.« Numele »Pelin« desemnează caracterulstelei. Mulţi comentatori vechi văd în această persoană pe satan, dar noi nu avem nicio posibilitate, aşa cum am remarcat deja, să constatăm cine este această persoană în realitate. Ţinutul afectat este »a treia parte«. Izvoarele apelor, izvoarele principiilor vieţii naţionale, vor fi otrăvite. Tot ce vine sub influenţa stricată a acestei fiinţe decăzute, va primi acelaşi caracter şi va deveni »amar«. Evident avem aici opusul evenimentului interesant din istoria lui Israel, relatat în cartea Exod 15:22-25 . Acolo apa amară a fost făcută dulce, aici apele dulci sunt făcute amare. Principiile şi obiceiurile, întregul caracter al vieţii naţionale va fi stricat. Această judecată cu o formă deosebit de gravă va veni peste a treia parte din naţiuni; motivaţiile lor, sursele afacerilor lor şi toate principiile morale ale vieţii lor vor fi otrăvite şi rezultatul va fi că »mulţi dintre oameni au murit«. Nu este vorba de moartea fizică, ci de moartea moral-spirituală, decăderea totală de la Dumnezeu, mult mai gravă decât moartea fizică. Un alt comentator a scris: „Dacă privim substanţele otrăvitoare, care sunt aduse în apă prin căderea acestei stele mari, atunci nu este o minune că mulţi mor, ci că unii supravieţuiesc.”
Trâmbiţa a patra
12. »Şi al patrulea înger a sunat din trâmbiţă: şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună şi a treia parte din stele, ca să fie întunecată a treia parte din ele şi ziua să nu-şi arate a treia parte din ea şi noaptea tot aşa.« Soarele, luna şi stelele simbolizează împreună întreaga putere de conducere, de la vârfurile conducerii şi până la cei mai de jos funcţionari, deci un sistem de conducere întreg cu toate treptele lui. La judecata a şasea anunţată prin peceţi (Apocalipsa 6:12-13 ) se folosesc aceleaşi simboluri ca să prezinte prăbuşirea totală a oricărei autorităţi de guvernare de pe pământ. Toată puterea omului va fi zdrobită, orice putere şi stăpânire de sub cer va fi răsturnată. Chiar şi regimurile care durează de mult şi toţi purtătorii puterii şi de funcţii vor fi răsturnaţi în prăbuşirea generală. Acolo însă nu este nicidecum limitată nimicirea întregilor structuri sociale şi răsturnarea oricărei autorităţi. Singura limitare la judecăţile anunţate prin peceţi, care este amintită o singură dată (Apocalipsa 6:8 ), este »a patra parte a pământului«. Aici, la trâmbiţa a patra, judecata se extinde la »a treia parte« din ţinutul studiat, deci asupra părţii de vest a împărăţiei romane reapărute; în acest verset apare de cinci ori expresia »a treia parte«. Efectul acestei judecăţi va fi că întunericul moral se întinde ca un giulgiu peste împărăţie.
Vestirea cu glas tare a celor trei vai-judecăţi
13. »Şi am văzut: şi am auzit un vultur zburând în mijlocul cerului, spunând cu glas tare: „Vai, vai, vai de cei care locuiesc pe pământ, din cauza celorlalte glasuri de trâmbiţă ale celor trei îngeri care urmează să sune din trâmbiţă!”« Cuvintele »am văzut« şi »am auzit« arată că ochii şi urechile vizionarului au fost solicitate şi, în felul acesta, atenţia lui încordată şi interesele lui sunt îndreptate spre evenimentele care i-au fost prezentate în această viziune. În Apocalipsa 14:6 s-a văzut un înger zburând, aici un vultur zburând; dar misiunile încredinţate lor au fost de natură diferită. Ambii au zburat »în mijlocul cerului«, aşa că ei au putut să privească pământul de la mijlocul lui şi până la cele mai îndepărtate margini ale lui. Îngerul este un mesager al harului, dar vulturul în acest verset anunţă alte judecăţi prin întreitele cuvinte »vai«. În zborul lui rapid şi înalt prin înălţimea cerului vesteşte cu glas tare soarta grea „a părţii creştine” a pământului, şi anume, acei oameni, care în mândria lor resping chemarea cerească şi despre care apostolul Pavel scrie: »sfârşitul lor va fi pierzarea. Dumnezeul lor este pântecele şi slava lor este în ruşinea lor, şi se gândesc la lucrurile de pe pământ« (Filipeni 3:19 ). Acestea sunt caracteristicile morale, care caracterizează pe aceşti locuitori ai pământului; ei sunt denumiţi aici - ca şi mai înainte (Apocalipsa 3:10 ; 6:10 ) - ca aceia care »locuiesc pe pământ«. Acestor dispreţuitori li se vesteşte public şi fără să poată scăpa auzului o judecată directă şi inevitabilă. Un simbol mai potrivit decât vulturul, care din zborul lui înalt pe cer, cu ochiul lui ager recunoaşte deja de departe prada sa, nu putea să fie folosit aici. Vulturul este prevestitorul altor judecăţi care se apropie (vezi şi Deuteronom 28:49 ; Ieremia 48:40 ; Matei 24:28 ). Cele patru judecăţi anterioare sunt grele, dar în cele care urmează se va atinge punctul culminant al groazei, de aceea se face această anunţare în prealabil*.
* „Un vai întreit se vesteşte şi anume în mod deosebit asupra acelora care îşi văd locuinţa pe pământ, în opoziţie cu chemarea lor cerească şi prin judecăţile, cu care va fi lovit pământul, ei nu se lasă nici treziţi şi nici nu se neliniştesc, ci fără să ţină seama de aceste lucruri se agaţă de pământ, ca patrie a lor. Expresia »cei care locuiesc pe pământ« nu s-a folosit mai înainte, decât în făgăduinţa dată adunării din Filadelfia şi în strigătul sufletelor de sub altar, căci atât Filadelfia cât şi aceste suflete erau în opoziţie cu aceia care locuiau pe pământ. După toate acţiunile lui Dumnezeu, aceşti oameni reprezintă o clasă deosebită, care iese clar în evidenţă şi care este amintită în mod deosebit, atunci când este vorba de evenimentele de pe pământ. Judecăţile lui Dumnezeu se îndreaptă acum împotriva acestei clase încăpăţânat de necredincioase, pe care El le aduce asupra pământului (Apocalipsa 9 ) şi care vor lovi în primul rând pe Iudei, apoi pe locuitorii pământului roman, în timp ce efectul celor din urmă este atotcuprinzător.” (Studii asupra Cuvântului lui Dumnezeu de J.N.D.)
sursa: https://comori.org/