Categorie: Cartile Bibliei
Două grupe diferite
Acest capitol cuprinde două viziuni diferite. Prima se referă la Israel (versetele 1-8), cea de-a doua se referă la păgâni (versetele 9-17). Este clar că cele două viziuni de aici sunt intercalate în derularea evenimentelor profetice, căci conţinutul acestui capitol nu aparţine judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor. El este şi în afara succesiunii în timp a evenimentelor. În capitolul 6, sunt deschise succesiv primele şase peceţi. Abia în capitolul 8 Mielul deschide pecetea a şaptea şi ultima. Aşadar aici între pecetea a şasea şi pecetea a şaptea - fără să aparţină evenimentelor care se desfăşoară prin deschiderea peceţilor - se relatează despre o acţiune deosebit de interesantă a harului lui Dumnezeu cu Israel şi cu oamenii dintre naţiuni. Derularea judecăţilor, ca să spunem aşa, este întreruptă, ca să ni se ofere o privire în inima lui Dumnezeu. Nu tot ce se petrece în aceste zile rele şi întunecate este judecată. Dar nu se poate presupune, că întoarcerea la Dumnezeu a acestor două grupe din Israel şi dintre naţiuni - şi cu mult mai puţin prezentarea şi binecuvântarea lor publică - trebuie să aibă loc neapărat între judecata pornită prin deschiderea pecetei a şasea şi judecata pornită prin deschiderea pecetei a şaptea. Capitolul nu este rânduit în timp. Pecetluirea fiilor lui Israel are loc cu privire la locul lor în timpul Împărăţiei de o mie de ani, dar nu ni se spune, când are loc această pecetluire. Mulţimea oamenilor mântuiţi dintre naţiuni, care vin din necazul cel mare, este privită în acest capitol în binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani pe pământ; versetele 16 şi 17 se vor împlini pe pământ. Nu ni se spune când au primit aceşti oameni mesajul lui Dumnezeu şi când au fost mântuiţi. Imediat după răpirea sfinţilor la cer (1. Tesaloniceni 4:15-17 ) Dumnezeu va lucra prin har în vechiul Său popor şi printre toate naţiunile care locuiesc în teritoriile din afara lumii decăzute de la credinţă. Această lucrare a lui Dumnezeu prin martorii Săi va dura mai mulţi ani, probabil în toată cea de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (un timp de şapte ani), posibil şi mai mult. În acest capitol 7 vedem rezultatele acestei mărturii. Este înviorător să vezi aceste grupe de mulţi oameni mântuiţi. Privirea noastră este îndreptată spre ei, după ce puterea duşmanului s-a dezlănţuit împotriva sfinţilor lui Dumnezeu (Apocalipsa 6:9-11 ) şi înainte să vină judecăţi şi mai grele (capitolele 8 şi 16). Deci, capitolul 7 ne oferă o dovadă triumfătoare că nimic nu poate întrerupe intenţiile de har ale lui Dumnezeu şi nimic nu poate împiedeca lucrarea Duhului Său pe pământ. Ce bine este că Dumnezeu ne-a dat aici această intercalare interesantă.
Judecata reţinută
1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului, ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Cuvintele »după aceasta«, care se repetă în versetul 9, arată un început nou. Ele iniţiază aici secţiunea capitolului nostru referitoare la Israel şi în versetul 9, viziunea despre mulţimea dintre naţiuni care purta ramuri de palmier în mâinile lor. Folosirea intenţionată a acestor cuvinte şi reluarea lor în versetul 9 ar trebui să facă pe unii comentatori să se reţină să amestece cele două grupe. Ele se diferenţiază clar după naţionalitatea lor şi după binecuvântările lor. Unii vin din Israel, alţii dintre păgâni. Împărăţia de o mie de ani de pe pământ este scena pe care sunt prezentate public cele două grupe. Pentru înţelegerea capitolului este însă important că momentul acestei viziuni este cu totul altul decât momentul introducerii lor în binecuvântările prevăzute pentru ei.
1. »Şi, după aceasta, am văzut patru îngeri stând la cele patru colţuri ale pământului, ţinând cele patru vânturi ale pământului.« Vizionarul exilat a văzut aici pământul ca pe o câmpie întinsă, care în cele patru direcţii nord, sud, est şi vest era limitată prin puncte finale. În aceste „colţuri” stătea câte un înger, ca să aibă controlul asupra puterilor distrugătoare ale răului.
Apariţia de trei ori a numărului patru arată că acţiunea răului este ţinută complet sub control şi că aceasta este valabil pentru tot pământul - complet şi universal. Nu vedem niciun motiv să limităm noţiunea „pământ” la lumea romană. Vânturile nu aveau voie să sufle, până când un număr simbolic dintre Israel nu va fi pecetluit (versetele 3-4). Ambele case ale lui Israel, Efraim şi Iuda, sunt incluse în această lucrare. Domnul »va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului« (Isaia 11:12 ). Atât profetul Isaia, cât şi vizionarul Ioan vorbesc de pământul locuit în totalitatea extinderii lui şi nu numai de teritoriul limitat al împărăţiei romane din trecut sau din viitor. Afară de aceasta este clar că în versetul 9 se vede rezultatul unei mărturii divine printre păgâni, care se extinde mult în afara imperiului roman. Noţiunea »pământ« trebuie înţeleasă aici în sensul cel mai larg al cuvântului.
Aceşti îngeri care ţin cu putere - aceste puteri spirituale, invizibile şi totuşi reale - au fost văzuţi aici cum ţin sub control puterile şi uneltele răului, »cele patru vânturi* ale pământului«. Faptul că îngerii ţineau cele patru vânturi, şi anume cu putere, arată că vânturile oarecum se forţau să se elibereze. Cât de nebiruită stă mâna Celui Atotputernic pe forţele răului! Ele sunt ţinute în frâu prin aceşti îngeri, până când se împlineşte timpul şi planurile lui Dumnezeu trebuie împlinite.
* Prin noţiunea »vânturi ale pământului« ne gândim la nevoi şi probleme politice sau de altă natură. Noţiunea »vânturi ale cerului« trebuie diferenţiată de noţiunea »vânturi ale pământului« (Iov 1:19 ; Ieremia 49:36 ; Daniel 7:2 ). Prima noţiune se referă la „uneltele” pe care Dumnezeu, în providenţa Sa, le foloseşte pentru împlinirea intenţiilor Sale, în timp ce expresia a doua îndreaptă atenţia mai mult spre faptul că aceste judecaţi şi nevoi lovesc pământul cu oameni vinovaţi. Cuvântul pământ se întâlneşte de trei ori în versetul 1; la prima şi a doua oară ne gândim la tot pământul, în sensul cel mai larg, în timp ce a treia oară se referă numai la partea civilizată a pământului care stă în opoziţie cu marea, partea necivilizată a pământului (vezi şi Apocalipsa 10:2 ).
Acest capitol ne dă învăţături importante şi încurajatoare. Punctul culminant al judecăţilor de până acum a fost judecata anunţată prin deschiderea pecetei a şasea, sub care orice guvernare şi ordine, în domeniul politic sau social, în rândul autorităţilor înalte sau subordonate, s-a prăbuşit şi din aceasta a rezultat o stare de groază, care i-a umplut pe toţi cu frică. Dar dureri şi mai mari urmează să vină. Şi totuşi, în prigonirile care au avut loc, nu toţi martorii lui Dumnezeu au fost înjunghiaţi (Apocalipsa 6:9-11 ) şi nici judecăţile mai grele, care vor veni, nu vor împiedeca mărturia mondială pentru Dumnezeu, aşa cum dovedesc limpede comunicările aducătoare de mângâiere din acest capitol. De aceea problemele şi nevoile vaste, prezentate simbolic ca »vânturi ale pământului«, sunt reţinute pentru un timp, până când Dumnezeu în Harul Său a luat măsurile pentru păstrarea unui număr complet din poporul Său Israel şi a unei mulţimi nenumărate dintre păgâni.
1. »Ca nici un vânt să nu sufle pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.« Prin pământ se înţelege aici teritoriul cu regimuri şi ordine consolidată (Apocalipsa 10:2 ; Psalmul 46:2 ). Marea reprezintă popoarele şi naţiunile unde domneşte dezordinea şi anarhia (fără regimuri capabile de a conduce) (Isaia 57:20 ; Daniel 7:2-3 ). Un copac reprezintă simbolic mărimea, puterea şi mândria pe pământ (Daniel 4:10,20-22 ); Ezechiel 31:2-9,14-18 ). Motivul reţinerii judecăţilor este redat cu cuvinte clare în versetul 3: »până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor«.
Îngerul cu pecetea lui Dumnezeu
2-3 »Şi am văzut un alt înger, urcând de la răsăritul soarelui, având pecetea Dumnezeului celui viu; şi a strigat cu glas tare celor patru îngeri, cărora li se dăduse să vatăme pământul şi marea, spunând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor”.« Judecata, care în versetul 1 este văzută în tabloul vânturilor, este pusă aici în mâinile îngerilor. Vânturile reprezintă simbolic uneltele (umane), care produc necazuri politice şi de altă natură; îngerii sunt puterile spirituale care conduc aceste unelte ale răului şi le ţin sub control, deci în versetul 1 vedem uneltele judecăţii şi în versetul 2 puterile care le conduc.
»Un alt înger« nu este unul din cei patru şi, cu siguranţă, nici Domnul Isus* Însuşi, aşa cum au presupus unii în chip ciudat. Partea din frază »până [noi] îi vom pecetlui pe robii Dumnezeului nostru pe frunţile lor« ar fi nepotrivită demnităţii Domnului nostru. Felul de exprimare şi duhul din Ioan 20:17 : »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru« este păstrat în tot Noul Testament. Nu citim niciodată, când este vorba de Hristos şi de credincioşi, despre Dumnezeul nostru şi Tatăl nostru.
* Îngerul-preot din Apocalipsa 8:3-5 şi îngerul puternic din Apocalipsa 10:1-6 este fără îndoială Domnul Isus. Expresiile folosite acolo şi acţiunile prezentate acolo nu se pot aplica la o fiinţă creată, oricât de mare ar fi ea.
Acest »un alt înger« este se pare o fiinţă spirituală privilegiată cu o misiune foarte deosebită. El »urcă de la răsăritul soarelui« şi are »pecetea* Dumnezeului celui viu«. Îngerul cu pecetea, care se urcă de la răsăritul soarelui ca să păstreze pe aceşti robi ai lui Dumnezeu pentru binecuvântările lui Israel, care vor veni, pare într-o oarecare măsură să fie un mesager sau un premergător al lui Mesia, care va apărea ca »Soarele neprihănirii, şi tămăduirea va fi sub aripile Lui« (Maleahi 4:2 ) şi care va străluci cu o strălucire netulburată peste ţară şi popor. Este prima roadă a binecuvântării lui Israel ca Naţiune, pe care îngerul o vesteşte, prin aceea că vorbeşte despre »robii Dumnezeului nostru«; recolta urmează la revelarea Domnului Isus din cer.
* În perioada actuală pecetea nu este un semn exterior, ca aici. Este Duhul Sfânt, care a fost dat de Dumnezeu ca să locuiască în cei credincioşi (2. Corinteni 1:21-22 ; Efeseni 1:13 ). Este Dumnezeu (nu Hristos) cel care pecetluieşte; Duhul Sfânt Însuşi, o Persoană, este pecetea.
Pecetea Dumnezeului celui viu are ca urmare faptul că ei rămân cruţaţi de moarte; şi faptul că ei poartă pe frunţile lor această pecete înseamnă recunoaşterea publică, că aceşti pecetluiţi aparţin lui Dumnezeu. Ce fel de pecete este aceasta, nu se spune aici. Cei pecetluiţi din Israel sunt numiţi »robii Dumnezeului nostru«. Prin încercări şi greutăţi ei au păstrat neîntinată mărturia lui Dumnezeu; drumul lor era caracterizat de luptă şi lucrare. Cât de potrivit este de aceea titlul de »robi«.
Pecetluirea nu este lucrarea numai a unui înger; şi alţii participă la lucrarea binecuvântată de a proteja de judecată un număr complet din Israel: »până [noi] îi vom pecetlui«. Această acţiune este descrisă mai detaliat aici, ceea ce noi nu găsim nici în pecetluirea relatată de Ezechiel (Ezechiel 9:4 ), profetul captivităţii şi nici în pecetluirea celor dintâi din Iuda pe muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ). Faptul că îngerul se urcă de la răsăritul soarelui, aceasta corespunde în totul misiunii lui măreţe. Lui nu i-a fost încredinţată o lucrare obişnuită şi de aceea împrejurările mărturisesc despre mărimea misiunii sale.
El a strigat »cu glas tare« celor patru îngeri, cărora le-a fost încredinţată judecata: »Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii«. Această strigare poruncitoare este ascultată şi cei mântuiţi din Israel sunt pecetluiţi pentru binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani.
Numărul celor pecetluiţi
Mulţimea mare dintre naţiuni (versetul 9) nu putea fi numărată. Cei pecetluiţi din Israel sunt însă număraţi cu atenţie. Rezultatul este notat aici, nu într-o sumă generală, ci ca număr exact de o sută patruzeci şi patru de mii, din fiecare seminţie a lui Israel douăsprezece mii. Aceste numere, fie simplu (12) sau multiplicat cu el însuşi (144), reprezintă un număr complet şi definitiv. Numărul doisprezece este specific pentru Israel şi se foloseşte frecvent în legătură cu acest popor. El reprezintă un număr complet cu privire la administrarea, domnia şi guvernarea pe pământ*. Desigur, numărul celor pecetluiţi trebuie înţeles aici simbolic; el arată, că Dumnezeu a pus deoparte pentru Sine un număr precis, complet şi totuşi limitat din Israel.
* Cele douăsprezece ore ale zilei şi douăsprezece ore ale nopţii (aşa cum este socotit în Israel) arată spre cei doi luminători mari - soarele şi luna - pe care Dumnezeu i-a făcut »să stăpânească ziua« şi noaptea (Geneza 1:16 ). Sunt douăsprezece seminţii ale lui Israel şi doisprezece apostoli în legătură cu guvernarea viitoare a lui Israel (Matei 19:28 ) şi, de asemenea, douăsprezece porţi în oraşul sfânt Ierusalim (Apocalipsa 21:10-12 ). Israel a fost reprezentat simbolic în cele douăsprezece pietre preţioase de pe pieptarul marelui preot, precum şi în cele douăsprezece pâini pentru punerea înainte de pe masă (Exod 28:15-21,29 ; 25:30 ; Levitic 24:5-6 ). Caracterul complet este ideea predominantă în acest număr.
Particularităţi
La cele aproximativ 18 enumerări din Scriptură ale seminţiilor lui Israel este numit aproape întotdeauna numărul complet simbolic de 12 seminţii. Deoarece Iacov avea însă 13 fii, căci cei doi fii ai lui Iosif au fost număraţi în locul tatălui lor ca fii ai lui Iacov (Geneza 48:16 ), întotdeauna la numărătoare este lăsată la o parte una sau alta din seminţii, cel mai frecvent seminţia lui Levi. Aici în Apocalipsa 7 nu este amintită seminţia lui Dan şi a lui Efraim. Motivul, pentru care aceste două seminţii au fost lăsate la o parte, este probabil acela că ei au stat în mod deosebit în legătură cu slujirea la idoli în Israel (Deuteronom 29:18-21 ). La urmă triumfă însă harul şi la viitoarea împărţire a ţării între seminţiile lui Israel seminţia lui Dan este numită prima (Ezechiel 48:1 ); dar, cu toate că ea este numită prima, ea este cea mai departe de Templu, deoarece lozul ei este în partea cea mai de nord. Seminţiile sunt numite la numărătoare în grupe de câte două seminţii, ca şi apostolii (Matei 10:2-4 ): mai întâi Iuda şi Ruben, al patrulea şi primul copil al Leei, Iuda ca seminţie împărătească, Ruben ca reprezentant simbolic al întregului popor (Geneza 49:3 ); în al doilea rând Gad şi Aşer, cei doi fii ai Zilpei, care sunt numiţi împreună şi în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:19-20 ); în al treilea rând Neftali (sau Naftali) şi Manase, care stau împreună în numărătoarea din Ezechiel 48:4 ; în al patrulea rând Simeon şi Levi, al doilea şi al treilea fiu al Leei, numiţi de asemenea împreună în binecuvântarea profetică a lui Iacov (Geneza 49:5-7 ); în al cincilea rând Isahar şi Zabulon (sau Zebulon), al cincilea şi al şaselea fiu al Leei, enumeraţi împreună atât în Geneza 49:13-15 , cât şi în Ezechiel 48:26 ; în al şaselea rând Iosif* şi Beniamin, cei doi fii ai Rahelei, soţia preaiubită a patriarhului. Deci enumerarea începe cu Iuda şi se termină cu Beniamin. Anumite trăsături de caracter ale celor două seminţii se unesc în Hristos (Geneza 49:8-12,27 ).
* Aici găsim pe Iosif şi nu pe Efraim, pe tată în locul fiului. În ceea ce priveşte binecuvântarea, Efraim are prioritate faţă de fratele lui mai mare Manase şi din aceasta străluceşte harul (Geneza 48:8-20 ).
Trei grupe diferite de mântuiţi pentru Împărăţia de o mie de ani
Cele două grupe - din Israel şi dintre naţiuni - au fost văzute de vizionar în două viziuni diferite. Ceata celor aleşi dintre cele douăsprezece seminţii (versetele 4-8) se diferenţiază nu numai de tovarăşii lor dintre naţiuni (versetele 9-17), ci se deosebeşte şi de cei 144000 din Iuda, care vin din necazul cel mare şi vor sta împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1-5 ). Vor fi deci două grupe iudaice cu acelaşi număr (simbolic!), 144000 din tot Israelul (Apocalipsa 7 ) şi 144000 numai din Iuda (Apocalipsa 14 ). Marea mulţime dintre naţiuni cu ramuri de palmier în mâini nu trebuie confundată nici cu Adunarea (sau Biserica) şi nici cu Israel. Această mulţime nenumărată este rodul unei lucrări vaste a harului, care începe imediat sau scurt după răpirea sfinţilor cereşti şi va fi continuată pe tot parcursul săptămânii profetice de şapte ani (Matei 24:14 ). Această mărturie mondială, care se va face cu multă energie în perioada dintre răpirea Adunării şi apariţia Domnului, va fi binecuvântată de Dumnezeu în mod deosebit. Sub mâna cea bună şi conducătoare a lui Dumnezeu va fi timp suficient pentru lucrarea harului, aşa că aceste rezultate copleşitoare ne amintesc de zilele binecuvântate de la Rusalii.
Între cele două grupe de sfinţi din acest capitol 7 putem să constatăm şi o altă diferenţă. Cei aleşi din Israel sunt văzuţi înainte ca ei să intre în »necazul lui Iacov«, mulţimea celor mântuiţi dintre naţiuni, dimpotrivă, după ce ei »vin din necazul cel mare«.
Marea mulţime dintre naţiuni
9. »După aceasta am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor.« Am văzut deja că mulţimea îmbrăcată în haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini vine din necazul cel mare. Cu toate că şi binecuvântările lor, după felul lor şi timpul lor, se aseamănă clar cu binecuvântările din Împărăţia de o mie de ani, ei nu trebuie confundaţi cu o altă grupă dintre naţiuni, care va fi mântuită la începutul Împărăţiei de o mie de ani, după terminarea necazului cel mare. De aceea este arătat locul deosebit, pe care are voie să stea mulţimea nenumărată şi felul specific al binecuvântărilor lor. Atât locul lor cât şi binecuvântările lor se deosebesc în chip minunat de necazurile anterioare, din care ele au venit şi în care mulţi martori credincioşi dintre Iudei şi naţiuni au fost înjunghiaţi. Ei au venit »din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi«. Această prezentare concentrată a omenirii întregi am mai întâlnit-o (Apocalipsa 5:9 ). Este o formulare deosebită care, prin cele patru expresii ale ei, arată universalitatea (vezi şi Apocalipsa 11:9 ).
Marea mulţime nu putea fi numărată de nimeni. În această privinţă ea se deosebeşte în mod deosebit de numărul limitat şi bine stabilit al celor din Israel. Vizionarul i-a văzut »stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor«. Aceşti sfinţi se vor afla pe pământ. A sta înaintea tronului şi înaintea Mielului este cu siguranţă un semn de demnitate deosebită. Tronurile sfinţilor cereşti sunt însă »jur-împrejurul« tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:4 ) şi al Mielului (Apocalipsa 5:6 ). Da, mai mult chiar, ei şed pe ele (vezi şi Apocalipsa 20:4 ). Sfinţii cereşti au tronuri şi cununi; aceasta nu se spune aici despre sfinţii de pe pământ. În această privinţă, şi în altele, sfinţii cereşti ocupă o poziţie mai înaltă şi mai sublimă a demnităţii, decât ocupă mulţimea nenumărată, care stă pe pământ înaintea tronului. Dar faptul că ei stau înaintea tronului, reprezintă o recunoştinţă şi evidenţiere deosebită din partea lui Dumnezeu.
Ei erau »îmbrăcaţi în haine albe«. În suferinţe şi necazuri deosebite au păstrat drepturile şi cerinţele lui Dumnezeu faţă de o lume răzvrătită şi încăpăţânată. Acum Dumnezeu Îşi aminteşte de credincioşia lor şi îi răsplăteşte. Ei vor fi îmbrăcaţi în haine albe, haine ale neprihănirii (dreptăţii). Palmierii sau ramurile de palmier sunt expresia bucuriei pentru eliberarea deplină (Levitic 23:40 ; Ioan 12:13 ). Dumnezeu i-a trecut în siguranţă prin »necazul cel mare« stabilit, un timp de necaz îngrozitor şi acum jubilează în triumful Dumnezeului lor. Palmierul este singurul copac care va fi amintit în descrierea Templului din timpul Împărăţiei de o mie de ani (Ezechiel 40 şi 41). Ramurile de palmier sunt amintite şi cu ocazia sărbătorii corturilor, ultima sărbătoare şi sărbătoarea de încheiere a sărbătorii bucuriei în Israel (Levitic 23:40 ). Această mulţime îmbrăcată în alb este singura grupă despre care se spune în cartea Apocalipsa că poartă palmieri; cuvântul se găseşte numai o singură dată în cartea Apocalipsa.
10. »şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!”« Luptele şi încercările lor au trecut. Tronul, înaintea căruia ei stau, este acum şi întotdeauna izvorul puterii şi siguranţei lor. Mulţimea nenumărată a acestor mântuiţi se uneşte într-o strigare comună cu voce tare. Care este conţinutul acestui strigăt tare, comun? Mântuirea în sensul cel mai larg al cuvântului este atribuită lui Dumnezeu şi Mielului. Niciunul din această mulţime a mântuiţilor nu tace. Harul neîngrădit şi-a făcut lucrarea lui plină de putere. Ea a adunat din toate ţările şi limbile şi naţiunile o mulţime, care depăşeşte capacitatea omenească de numărare. Toţi erau odinioară morţi în păcate şi acum stau ca mântuiţi şi binecuvântaţi înaintea tronului lui Dumnezeu. Cât de potrivit este de aceea, că triumful harului divin este preamărit şi este făcut cunoscut izvorul lui: Dumnezeu în suveranitatea Lui pe tron şi Mielul ca revelaţie a dragostei Sale şi a harului Său.
Răspunsul oştirii îngerilor
11-12 »şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin” Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie a Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin.”« Citim despre două acte diferite în cer, în care tronul este punctul central, aici şi în Apocalipsa 5:11-12 . În ambele cazuri îngerii constituie cercul exterior din jurul tronului. În această viziune sublimă auzim preamărirea adusă de ceata îngerilor, în care ei aduc de fiecare dată adorarea lor prin şapte expresii. Prima dată (capitolul 5) Mielul este tema preamăririi, a doua oară (capitolul 7) este Dumnezeu Cel pe care ei Îl adoră. În ambele evenimente locul îngerilor este »de jur-împrejurul tronului«, în timp ce bătrânii şi făpturile vii constituie cercuri interioare şi mai strâmte. Mulţimea dintre naţiuni de pe pământ strigă: »Mântuirea este a Dumnezeului nostru«; dar El este totodată şi Dumnezeul îngerilor, de aceea şi ei vorbesc pe locul lor din cer despre »Dumnezeului nostru«. La lauda adusă de mântuiţii jubilând s-au prosternat îngerii - tot aşa de nenumăraţi ca şi mulţimea mântuiţilor de pe pământ, faţă de care au interese aşa de mari - şi s-au închinat lui Dumnezeu spunând: Amin! Cât de profundă a fost adorarea adusă de ei se poate vedea din comportarea lor: »s-au prosternat înaintea tronului«. Ordinea expresiilor în lauda adusă de îngeri este alta decât în capitolul 5. Ultimele două expresii de acolo sunt gloria şi binecuvântarea, în capitolul nostru binecuvântarea şi gloria stau la început. În loc de bogăţie avem aici mulţumirea. Articolul hotărât care însoţeşte fiecare expresie arată că fiecare din ele este înţeleasă în precizarea ei cei mai înaltă şi completă.
Cele două grupe de mântuiţi de pe pământ sunt aici aleşii din Israel şi mulţimea îmbrăcată în alb dintre naţiuni. În cer se văd îngerii, bătrânii şi făpturile vii. Nici bătrânii şi nici făpturile vii nu iau aici parte la laudă. Aceasta este păstrată pentru mulţimea dintre naţiunile de pe pământ şi a îngerilor din cer. Tema deosebită a întregii secţiuni (versetele 9-17) este relaţia mulţimii cu ramuri de palmier în mâini cu Dumnezeu şi cu Mielul. Aceasta se exprimă şi în strigătul lor, cu care şi îngerii sunt pe deplin de acord*, spunând »Amin!« Relaţia bătrânilor şi a făpturilor vii cu Dumnezeu este dezvăluită în capitolele 4 şi 5. De aceea se vorbeşte acolo şi nu aici despre adorarea adusă de ei.
* Primul Amin este răspunsul la lauda adusă de mulţimea mântuită, cel de-al doilea este confirmarea laudei aduse de ei înşişi.
Întrebarea bătrânilor şi răspunsul
13-17 »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?” şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii”. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său; şi Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă; pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor”«. Vizionarul stătea liniştit, cuprins de uimire. El a auzit strigătul de triumf al mulţimii mântuite şi a văzut bucuria lor, dar personal nu a luat parte la ea. »Şi unul dintre bătrâni s-a ridicat şi mi-a zis« - el a văzut întrebarea nerostită din inima vizionarului. Bătrânii sunt caracterizaţi prin caracterul înalt al adorării şi prin înţelegerea gândurilor şi căilor lui Dumnezeu. Ei înşişi au fost mântuiţi de pe pământ şi s-a cuvenit ca unul din ei şi nu o făptură cerească inocentă să dea explicaţii lui Ioan şi prin aceasta şi nouă despre originea şi istoria acestei cete remarcabile, pe care vizionarul a văzut-o pentru prima dată. Lucrarea cerească a bătrânilor nu era însă necunoscută vizionarului. Într-o viziune anterioară (Apocalipsa 5:5 ) el a fost mângâiat şi învăţat de un bătrân. De aceea cele două întrebări adresate lui Ioan exprimă tocmai ceea ce căuta el să afle: »Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?«
Nu este fără importanţă că de trei ori este îndreptată atenţia asupra hainelor lor albe (versetele 9,13,14). Această îmbrăcăminte de cel mai curat alb* mărturiseşte despre primirea lor oficială înaintea lui Dumnezeu şi despre recunoaşterea curăţiei caracterului lor şi a faptelor lor prin El.
* Un preot scoţian bătrân remarca în privinţa aceasta: cuvântul tradus prin »haine« înseamnă de fapt o haină de nuntă şi deoarece acest cuvânt şi cuvântul tradus cu »alb« este însoţit de articol, aceasta oferă expresiei o frumuseţe şi putere deosebită. Pentru a înţelege conţinutul complet al expresiei, ea ar trebui redată cu cuvintele: „Cine sunt aceştia, care sunt îmbrăcaţi cu cele mai frumoase haine de nuntă, haine de cel mai curat alb?”
Necazul cel mare
14. »Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare.« »Necazul cel mare« este o perioadă de timp viitoare; această expresie nu se referă la suferinţele generale, cărora toţi sfinţii sunt mai mult sau mai puţin expuşi. Folosirea articolului hotărât arată clar că este vorba de un timp deosebit de necaz, bine stabilit. Comentatorii care au vrut să explice părţile profetice ale Cuvântului lui Dumnezeu prin evenimente istorice, care au avut deja loc, în mod diferit au declarat prigonirile sub Nero şi alţi domnitori păgâni, precum şi de către sistemul papal, ca fiind »necazul cel mare«. Mult mai frecvent această expresie este pusă în legătură cu necazurile şi nevoile generale ale vieţii. Dar orice interpretare a cărţii Apocalipsa, care pune la bază istoria şi nu Cuvântul lui Dumnezeu, este în mod necesar derutantă, nesigură şi deseori greşită. După însemnătatea şi amploarea expresiei trebuie căutat în Sfânta Scriptură şi nu în însemnările istoriei omeneşti. Interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, precum şi aplicarea lui la conştiinţă, este dreptul unic al Duhului Sfânt, care a dat Cuvântul.
Necazul cel mare este încă în viitor. El are ca premisă faptul că naţiunea iudaică în necredinţă este revenită în Palestina şi năzuieşte scopuri politice păgâne. Durata acestui necaz, care în gravitatea lui va întrece toate celelalte timpuri de necaz de pe pământ (Marcu 13:9 ), este limitată la cea de-a doua jumătate a celei de-a 70-a săptămâni-an a lui Daniel (Daniel 9:27 ; Matei 24:15 ) sau, mai exact spus, la 1260 de zile, aceasta înseamnă 42 de luni a 30 de zile1 (Apocalipsa 11:3 ; 13:5 ). Instigatorul acestei revărsări incomparabile de furie şi ură împotriva martorilor lui Dumnezeu dintre Iudei şi păgâni este Satan aruncat din cer pe pământ (Apocalipsa 12:7-17 ). Numim aici pe cei trei slujitori mai importanţi ai lui Satan în timpul prigoanelor. Primul va fi »fiara«, şi anume împărăţia romană reinstaurată în persoana domnitorului ei, care este numită şi »cornul mic« (Daniel 7:7-8,20-21 ; Apocalipsa 13:1-8 ); apoi antihristul (care este numit aşa numai în scrisorile lui Ioan), aliatul fiarei şi complicele ei (Apocalipsa 13:11-17 ); şi, în sfârşit, împăratul nordului sau asirianul (Daniel 8 ; 11 ; Isaia 10:24-34 ). Primii doi vor fi uneltele active conducătoare în prigonirea sfinţilor; ultimul va acţiona în duşmănie politică împotriva statului iudeu reinstaurat, dar martorii iudei credincioşi vor avea şi ei de suferit din partea lui, pentru că aparţin acestui popor. Iudeii şi păgânii vor trăi »necazul cel mare« în acelaşi timp; cu toate acestea, sunt unele diferenţe între ceea ce va lovi pe iudei, potrivit cu Matei 24:15-22 , şi necazul cel mare despre care se vorbeşte în Apocalipsa 7:14 . Creştinătatea decăzută este teritoriul îndepărtat care, în »ceasul încercării« care va veni (Apocalipsa 3:10 ), va cădea sub judecăţile Domnului, dar sabia judecăţii nu se va retrage, până când şi păgânii au simţit loviturile ei (1. Petru 4:17 ). Cu toate că necazul va lovi deci pe Iudei şi pe păgâni, Iudeii vor fi însă cei care vor avea cel mai mult de suferit (Ieremia 30:7 ). Marea mulţime din toate naţiunile din capitolul 7 vine din necazul cel mare. Aceşti drepţi vor rămâne păziţi, în timp ce creştinătatea cu numele, moartă spiritual, şi Iudeii vor simţi toată urgia necazului2 .
1 Necazul se termină înainte de venirea lui Hristos în putere (Matei 24:29-30 ) şi eu cred, că se va termina cu adevărat odată cu vărsarea potirului mâniei (Apocalipsa 16 ). Sub aceste plăgi, oricât s-ar zvârcoli, nici fiara şi nici complicii ei nu vor fi în stare să prelungească prigonirile. Cele 1260 de zile de prigoană (Apocalipsa 11:3 ) sau 42 de luni de câte 30 de zile vor trece înainte să se termine cei 3 ani şi jumătate. Ele vor fi cu 17 zile mai scurte decât cei 3 ani şi jumătate. Atât timp cât durează cele 42 de luni, puterea fiarei rămâne neînfrântă (Apocalipsa 13:5 ). Când va suna cea de-a şaptea trâmbiţă, se va îndeplini şi taina lui Dumnezeu (Apocalipsa 10:7 ). El va acţiona atunci, aşa cum arată judecăţile anunţate prin vărsarea potirelor, direct cu judecată asupra celor răzvrătiţi. Aceasta nu va mai fi nicio taină. Zilele necazului cel mare vor fi scurtate (Matei 24:21-22 ): durata puterii fiarei (42 de luni) va fi mai scurtă cu 17 zile decât cei 3 ani şi jumătate. Scurtarea sau prelungirea zilelor (nu a unei zile) se referă la o perioadă de timp şi nu la o zi naturală de 24 de ore. Cheia înţelegerii interdependenţelor este diferenţa între 1260 de zile şi 3 ani şi jumătate (= 1277 zile). La sfârşitul celor 3 ani şi jumătate va veni Domnul, ca să ia domnia Sa în stăpânire. La sfârşitul celor 1260 de zile va răsuna cea de-a şaptea trâmbiţă şi restul de 17 zile rămân numai pentru vărsarea potirului (Apocalipsa 16 ).
2 Ţinutul în care trăiau aceşti oameni mântuiţi dintre păgâni, atunci când mărturia lui Dumnezeu le-a atins conştiinţa, nu trebuie limitat în gândire la graniţele „ţărilor creştine”. Întinderea indicată în versetul 9 cuprinde probabil toată lumea păgână. Cine respinge astăzi harul oferit încă de Dumnezeu - un har, care astăzi este vestit pe deplin şi liber - va fi dat judecăţii în timpul de necaz (2. Tesaloniceni 2:10-12 ) şi la venirea Domnului va fi pedepsit cu pierzarea veşnică (2. Tesaloniceni 1:6-9 ). De aceea toţi, care astăzi resping mântuirea, vor fi atunci excluşi de a avea parte de lucrarea harului, care între răpirea Adunării şi venirea Domnului (timpul exact nu este numit) va avea loc rapid şi în lumea întreagă.
14-15 »Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Spălarea hainelor este una din expresiile specifice cărţii Apocalipsa. Oricare ar fi mărturia deosebită la aceşti păgâni (noi nu citim nimic despre o mărturie pe care ei o dau), fără îndoială un punct esenţial în această mărturie va fi sângele Mielului. De aceea se spune aici că ei şi-au spălat hainele (simbolice) şi »le-au albit« în sângele Mielului. Numai acest sânge poate să facă o astfel de curăţire desăvârşită. Baza, pe care ei stau înaintea tronului lui Dumnezeu, este pentru toţi, cei care prin credinţă în El şi în sângele Său au fost sfinţiţi, aceeaşi în toate timpurile şi în veşnicie. Numai sângele vărsat al lui Hristos dă dreptul unui om să stea înaintea tronului. »Acest har, în care stăm noi« (Romani 5:2 ) este fundamentul pe care toţi sfinţii stau împreună. Cuvântul »acest« din textul citat nu se referă la har în general, ci la harul deosebit al lui Dumnezeu, care a fost revelat prin moartea şi învierea Domnului. »Pentru aceasta sunt ei înaintea tronului lui Dumnezeu.« Sângele Mielului face pe aceşti oameni, care erau păcătoşi, sfinţi; necazul îi face persoane suferinde.
15. »şi-I slujesc zi şi noapte în templul Său.« Am văzut originea acestei cete nenumărate, biruitoare, de mântuiţi, a căror mântuire o datorează lui Dumnezeu şi Mielului (versetele 9-10). După aceea atenţia este îndreptată spre faptul că ei vin din necazul cel mare şi că sângele Mielului, nu suferinţele lor, i-a făcut în chip desăvârşit corespunzători de a apărea înaintea tronului lui Dumnezeu. Citim acum aici despre slujba lor necurmată: ei »slujesc zi şi noapte în templul Său«. Vedem din aceasta că aceşti sfinţi sunt pe pământ şi nu în cer. Despre noul Ierusalim, care vine din cer, vizionarul spune: »Nu am văzut niciun templu în el« (Apocalipsa 21:22 ). Ierusalimul pământesc va avea însă iarăşi Templul lui, un Templu de dimensiuni uriaşe, în care Iudeii şi păgânii în zilele Împărăţiei de o mie de ani se vor închina lui Dumnezeu şi Îi vor sluji (Ezechiel 40 - 44 ; Isaia 56:5-7 ). Ei sunt văzuţi aici ca o mulţime imensă, care se închină - ca preoţi ai lui Dumnezeu*.
* „Ei nu se află, ca Israel, în curţile din faţă, şi nu au un loc, ca naţiunile, în lume, ci ei ocupă o poziţie preoţească în Templul pământesc. Mulţimea care aparţine Împărăţiei de o mie de ani (cei care s-au născut în ea) sunt adoratori, în timp ce aceştia sunt aici preoţi. Aşa cum Ana, fiica lui Fanuel, nu se depărta de la Templu, tot aşa aceştia au acces permanent la tron.” (Synopsis de J.N.D.)
15. »Acela care şade pe tron Îşi va întinde cortul peste ei.« În Vechiul Testament Dumnezeu şi-a întins »cortul« peste cortul întâlnirii (Exod 40:34 ; Numeri 9:15-16 ). Prin aceasta el a devenit punctul central şi locul de odihnă pentru mii din Israel şi norul i-a acoperit în pustie (Numeri 10:34-36 ). Două milioane şi jumătate de oameni, toată mulţimea răscumpăraţilor Domnului, au fost protejaţi, prin acest „cort de protecţie” uriaş pe care Dumnezeu la întins peste ei, de soarele pârjolitor şi de furtunile iernii. Norul Domnului a fost glorie şi protecţie pentru Israel. Ne amintim şi de cuvintele din Isaia 4:5-6 : »Domnul va aşeza, peste toată întinderea muntelui Sionului şi peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, şi un foc de flăcări strălucitoare noaptea. Da, peste toată slava va fi un adăpost, o colibă, ca umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii.« În starea veşnică va fi coliba (sau cortul) lui Dumnezeu cu oamenii (Apocalipsa 21:3 ), în Împărăţia de o mie de ani cortul Său va fi peste ei (Apocalipsa 7:15-16 ). Ce sentiment de siguranţă va savura mulţimea în haine albe, când se vor odihni sub cortul splendid, întins peste ei, fiecare în parte din această mulţime nenumărată în aceeaşi măsură ocrotit şi în aceeaşi măsură apărat! Cortul lui Dumnezeu va fi peste ei şi tronul cu toată tăria şi măreţia lui va fi pentru ei.
16. »Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu-i va dogori soarele, nici vreo arşiţă.« Aici şi în versetul următor sunt descrise, cu afirmaţii pozitive şi negative, binecuvântările deosebite ale mulţimii mântuite dintre naţiuni în timpul Împărăţiei de o mie de ani; citim despre experienţe amare, pe care ei nu le vor mai face şi despre experienţe binefăcătoare (versetul 17), pe care le vor retrăi din nou. Binecuvântările lor corespund în totul noii ordini a lucrurilor sub guvernarea personală a lui Hristos. La enumerarea acestor binecuvântări pământeşti nimănui nu-i poate scăpa faptul că binecuvântările sfinţilor din cer vor fi cu mult mai mari şi mai minunate. Gloria împreună cu Hristos în cer şi binecuvântarea sub Hristos pe pământ în Împărăţia Sa - aceasta este diferenţa. Că aici se vorbeşte despre zilele Împărăţiei de o mie de ani, nu poate fi nicio îndoială (vezi Isaia 49:10 ). Cu negaţii clare şi decisive este asigurată mulţimea mântuită dintre naţiuni, că lipsurile şi nevoile vieţii, foametea şi setea, prigonirile şi strâmtorările, soarele pârjolitor şi arşiţa nu vor mai fi niciodată partea lor. Nevoile de care au avut parte în trecut nu vor mai reveni niciodată.
17. »Pentru că Mielul, care este în mijlocul tronului, îi va păstori şi-i va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor.« Mielul »în mijlocul tronului« (Apocalipsa 5:6 ) în harul Său va împlini orice nevoie. Pentru aceasta Îşi va exercita puterea şi Îşi va arăta maiestatea. Nu lucrarea îngerilor potrivit cu providenţa Sa, aşa cum este în timpul de acum (Evrei 1:4 ), ci dragostea de Păstor a Mielului va fi atunci activă în a îngriji, a păzi şi a conduce pe fiecare în parte din mulţimea acestor oameni mântuiţi. El îi va duce »la izvoarele apelor vieţii«, nu la râuri sau fântâni, ci la izvoarele vieţii. Toată plinătatea binecuvântărilor pământeşti le va aparţine şi Mielul Însuşi va fi Conducătorul lor la aceste izvoare de bucurie netulburată şi mântuire deplină (Isaia 12:3 ).
Cuvintele de încheiere sunt inegalabile în adâncimea şi gingăşia lor: »şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor«. Nu Mielul, ci Dumnezeu, acest Dumnezeu sfânt împotriva căruia ei şi noi am păcătuit, El Însuşi va înlătura toate pricinile şi cauzele suferinţelor. Dacă El şterge orice lacrimă, atunci ei nu vor mai plânge niciodată. »Mângâiere veşnică« (2. Tesaloniceni 2:16 ) este partea fericită şi sigură a fiecăruia din poporul Lui ceresc şi pământesc. Cuvintele versetului nostru se reiau textual în Apocalipsa 21:4 . Acolo este descrisă starea veşnică, aici este o făgăduinţă pentru Împărăţia de o mie de ani. Ambele făgăduinţe sunt date oamenilor mântuiţi de pe pământ, nu oamenilor din cer.
sursa: https://comori.org/