Categorie: Cartile Bibliei
Introducere în judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor
Istoria Bisericii pe pământ se va sfârşi prin aceea, că Domnul va lepăda ce poartă public numele lui Hristos (Romani 11:21-22 ; Apocalipsa 3:16 ); toţi sfinţii - cei care au adormit şi au fost înviaţi şi cei vii, care au fost transformaţi - vor fi însă adunaţi la El la venirea Lui personală (1. Tesaloniceni 4:15-17 ; 2. Tesaloniceni 2:1 ). În capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa am văzut pe Domnul, cum umblă în mijlocul sfeşnicelor de aur, al Adunărilor, cuprinde totul cu privirea, laudă şi mustră. Cunoaşterea sentinţei Lui cu privire la diferitele situaţii este un mare câştig pentru noi; prin aceasta obţinem învăţături bogate şi de valoare.
Mai întâi vrem să ne preocupăm pe scurt cu cuvintele »după acestea«. Ele apar de două ori în Apocalipsa 4:1 şi mai apar în Apocalipsa 7:9 ; 15:5 ; 18:1 ; 19:1 (vezi şi Geneza 15:1 ; 22 ,1) şi de fiecare dată caracterizează o trecere de la evenimentele care au avut loc la cele care vor veni. De aceea din apariţia lor dublă în capitolul 4,1 se poate trage concluzia că istoria Bisericii pe pământ, aşa cum vizionarul a văzut-o mai înainte (capitolele 2 şi 3), s-a încheiat şi că în continuare lui i se arată o serie de evenimente noi.
Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt numiţi pentru prima dată în capitolul 4. Ei joacă un rol deosebit în evenimentele din cer, pe care vizionarul le descrie. Numărul lor simbolic 24 şi titlul care le-a fost dat »bătrâni« arată evident că ei reprezintă numărul total al celor mântuiţi din trecut şi din perioada actuală. Trebuie recunoscut sincer că răpirea sfinţilor la cer nu este menţionată categoric în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:12 se referă la o grupă mică şi foarte deosebită de martori). Apostolul Pavel este singurul scriitor al Noului Testament care descrie răpirea. Ioan vorbeşte dimpotrivă, despre arătarea sfinţilor împreună cu Hristos la apariţia Sa. Apostolul Pavel arată strângerea noastră la El şi revenirea noastră mai târziu împreună cu El, Ioan vorbeşte numai de ultima. Cei douăzeci şi patru de bătrâni reprezintă pe cei mântuiţi în cer (deci răpirea lor a avut deja loc în timpul acela); într-o viziune viitoare, vizionarul i-a văzut venind din cer (Apocalipsa 19:11-14 ; 21:10 ). În care parte a cărţii se poate deci rândui răpirea? Fără îndoială, numai după capitolul 3, cu care se încheie timpul Bisericii pe pământ şi înainte de capitolul 4, în care începe o serie nouă de evenimente şi în care bătrânii, sau cei mântuiţi, sunt văzuţi în cer. De aceea împlinirea din Ioan 14:3 şi 1. Tesaloniceni 4:15-17 o aşteptăm între aceste două capitole ale cărţii Apocalipsa. Cei douăzeci şi patru de bătrâni sunt văzuţi începând cu capitolul 4 acolo sus; actul răpirii lor nu este menţionat, ci este presupus că a avut loc. Atâta timp cât nu se recunoaşte aceasta nu este posibilă înţelegerea corectă a cărţii Apocalipsa. Din aceasta rezultă şi că Adunarea nu va mai fi pe pământ în timpul judecăţilor descrise în această carte. Aşa cum vedem de la prima menţionare a bătrânilor (Apocalipsa 4:4 ) şi până la ultima lor menţionare (Apocalipsa 19:4 ), cerul este domiciliul şi patria lor.
Începem acum cu studiul părţii strict profetice a cărţii. În acest studiu avem în vedere faptul că cele trei serii diferite de judecăţi în legătură cu peceţile, cu trâmbiţele şi cu potirele vor avea loc în timpul cuprins între răpirea noastră la Domnul şi arătarea Sa împreună cu noi înaintea lumii la sfârşitul ultimei săptămâni-an a profeţiei lui Daniel (Daniel 9:24-27 ). Sfinţii răpiţi vor fi în timpul celei de-a 70-a săptămână a lui Daniel, o perioadă de şapte ani, în cer. În a doua jumătate a acestei săptămâni-an, »necazul cel mare« se va dezlănţui greu pe pământ şi cu suferinţele lui incomparabile va atinge şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre Iudeii şi o ceată temătoare de Dumnezeu dintre păgânii care, după răpirea celor care »au parte de chemarea cerească«, vor fi o mărturie pentru Dumnezeu. Adunării îi este făgăduită clar păzirea de ceasul încercării (Apocalipsa 3:10 ). Profeţia se ocupă cu pământul, dar Adunarea, ca trup al lui Hristos şi ca mireasă a Mielului, şi prin aceasta ca ceea ce este mai scump pentru El, este unită cu El în cer şi de aceea este în afara domeniului cu care se ocupă profeţia. Cu toate că noi insistăm, că prezicerile din partea profetică a cărţii Apocalipsa se vor împlini pe deplin şi cuvânt cu cuvânt în timpul scurt de necaz din ultima săptămână-an a lui Daniel, nu negăm aplicarea ei parţială la trecut sau la prezent. Desigur folosirea parţial istorică şi împlinirea cuvânt cu cuvânt sunt două lucruri foarte diferite. Aceasta din urmă va avea loc abia în timpul din urmă.
Prima pecete - Particularităţi
1.-2. »Şi am văzut când a deschis Mielul una din cele şapte peceţi şi am auzit pe una din cele patru făpturi vii spunând cu glas ca de tunet: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal alb şi cel care şedea pe el, avea un arc; şi i s-a dat o cunună şi a ieşit învingător şi ca să învingă.« Seria de judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor şi sub trâmbiţe nu vor lovi în acelaşi timp pământul, ci succesiv. Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor se vor întinde pe o perioadă mai îndelungată de timp decât judecăţile trâmbiţelor, dar acestea din urmă vor fi mai grele şi mai decisive.
Observăm că Mielul stă în legătură cu peceţile, îngerii în legătură cu trâmbiţele şi Dumnezeu în legătură cu potirele mâniei.
În această vestire introductivă a judecăţilor care vor veni găsim un caracter complet şi o exactitate a felului de exprimare pe care nu o găsim la deschiderea celorlalte şase peceţi şi nici la prima trâmbiţă şi nici la primul potir. Numai aici apare numărul de bază (»una din«) în locul numărului de ordine, care se foloseşte la toate celelalte peceţi (»a doua«, »a treia« ...).
De două ori se spune: »Şi am văzut«; Ioan a fost un martor ocular foarte atent. El a văzut cum a deschis Mielul pecetea (versetul 1) şi el a văzut unealta judecăţii (versetul 2).
Caii de culori diferite la primele patru judecăţi sub peceţi arată simbolic unealta omenească care este folosită pentru exercitarea acestor judecăţi ale providenţei lui Dumnezeu* pe pământ. Aceia, care au gândul lui Hristos şi posedă puterea de discernământ spiritual, pot să privească înapoia derulării exterioare a evenimentelor şi pot urmări ceea ce are loc până la izvorul lui ascuns şi anume, până la Dumnezeu. Făpturile vii, într-o oarecare măsură organele executive ale tronului, cheamă succesiv „instrumentele“ omeneşti ale răzbunării, ca să îndeplinească misiunea pe care Dumnezeu le-a stabilit-o. Ele nu pot executa nicio judecată, înainte ca ele să fie chemate de la tron, ca să facă judecata. Această cunoaştere mângâie mult inimile noastre în zilele rele. Caracteristic primelor patru judecăţi sub peceţi este participarea făpturilor vii şi a cailor, care nu mai sunt amintite la următoarele judecăţi sub peceţi.
* Judecăţile providenţei lui Dumnezeu sunt diferite de judecăţile, pe care le face Domnul direct şi personal.
La deschiderea primei pecete vorbeşte numai una din făpturile vii »cu glas ca de tunet« şi, imediat, are loc primul eveniment profetic, despre care relatează cartea Apocalipsa. Prin aceasta încep evenimentele profetice.
Un cuceritor victorios
Porunca rostită cu glas tare şi categoric a făpturii vii »Vino!« este executată imediat. »Şi iată un cal alb şi pe cel ce şedea pe el.« Era evident un cal de bătălie, dar acest călăreţ nu poate, aşa cum afirmă o mulţime de comentatori, să reprezinte pe Hristos într-un marş triumfal. Psalmul 45 şi în mod deosebit Apocalipsa 19:11 au fost folosite ca dovezi, că versetul 2 se referă la Hristos. Dar atât psalmistul, cât şi vizionarul în Apocalipsa 19:11 vorbesc despre Hristos în momentul măreţ al venirii Sale, ca să înceapă guvernarea asupra lumii, în timp ce prima judecată sub peceţi are loc câţiva ani înainte de instaurarea Împărăţiei în putere. În capitolul 19 este numit Numele călăreţului, aici în versetul 2 nu este numit. Nici nu se spune din ce ţinut al pământului vine călăreţul de pe calul alb. Vedem în el simbolul unui cuceritor mare. Un cal alb vorbeşte despre o putere victorioasă. Arată că pe scena profetică va apărea o putere, care este hotărâtă să îşi supună totul. Înaintea acestui războinic împărătesc, care va veni, stă o victorie nestingherită, strălucitoare şi aproape fără vărsare de sânge, aşa că el va obţine reputaţie mondială. Asemenea împăratului Cirus, Alexandru sau Napoleon în triumfurile şi cuceririle lor, aşa va veni călăreţul primei judecăţi anunţată prin deschiderea pecetei, dar fără mare vărsare de sânge.
Acest călăreţ »avea un arc«. Iudeii, care s-au întors din captivitate ca să reconstruiască Ierusalimul, au fost aşezaţi »cu săbiile, suliţele şi arcurile lor« (Neemia 4:13 ). Pentru lupta de aproape s-a folosit sabia, la distanţe scurte ale războinicilor s-a folosit suliţa, în timp ce arcul* a fost folosit la distanţe mai mari. Această armă nu producea dezastru mare; ea este folosită ca simbol al unei lupte la distanţă, în care nu mor mulţi.
* Când se vorbeşte despre o luptă activă cu arcuri şi săgeţi, atunci sunt amintite în mod deosebit săgeţile (Numeri 24:8 ; Psalmul 45:5 ; Zaharia 9:14 ). Dar aici nu se spune, că arcul este încordat şi gata de a trage (ca în Psalmul 7:12 ; Plângerile lui Ieremia 2:4 ), ci se spune numai, călăreţul avea un arc. Victoria nesângeroasă este aici gândul principal.
»I s-a dat o cunună.« Această cunună a fost mai mult decât o cunună de biruitor, care era pusă de gâtul unui cuceritor la sfârşitul unei bătălii victorioase, căci aici i s-a dat cununa, înainte să se spună, că el a biruit. Acestei personalităţi distinse i se oferă demnitate de suveran, înainte să înceapă minunatul marş triumfal.
»A ieşit învingător şi ca să învingă.« Victorie după victorie, cucerire după cucerire, fără înfrângeri şi fără întrerupere - aceasta va caracteriza marşul măreţ al acestui viteaz într-una din zilele care va veni. Simbolurile folosite la această pecete şi la următoarele sunt simple, dar semnificative*.
* Cei patru cai de la primele patru judecăţi sub peceţi amintesc clar de caii din Zaharia 1 şi Zaharia 6 . În Zaharia 1 caii roşii, roşu deschis şi albi reprezintă trăsăturile de caracter şi energia celor 3 vechi imperii al Persiei, al Greciei şi al Romei. În omul de pe calul roşu unii privesc simbolic pe renumitul împărat al perşilor Cir (2. Cronici 36:22-23 ), distrugătorul Babilonului şi eliberatorul Iudeilor, care la rândul lui este un tablou al lui Hristos, care într-o zi viitoare va salva pe Israel şi va fi Judecătorul Babilonului simbolic (Apocalipsa 18 ). În Zaharia 6 sunt văzute simbolic cele 4 imperii păgâne şi direcţiile lor de atac. Aceste puteri, fără ca ele să ştie, au împlinit voia lui Dumnezeu în căile Lui de guvernare. Caii negrii (perşii) s-au îndreptat spre ţara de la miază-noapte (Babilonul) şi au nimicit-o (Zaharia 6:6-8 ); ei înşişi au fost mai târziu învinşi de caii albi (grecii). Caii bălţaţi (romanii) s-au îndreptat spre ţara de miazăzi. În Zaharia 6:7 se face aluzie că Dumnezeu a încredinţat romanilor domnia peste toată lumea. Din Zaharia 6:8 se deduce că Duhul lui Dumnezeu a găsit linişte prin distrugerea Babilonului, deoarece prin aceasta a avut loc judecata Sa. Ambele Babilonuri sunt condamnate la distrugere definitivă, cel literalmente după Ieremia 50 - 51 , cel simbolic potrivit cu Apocalipsa 18 . Ambele Babilonuri au ţinut în captivitate pe poporul lui Dumnezeu.
Pecetea a doua - O mare vărsare de sânge
3.-4. »Şi, când a deschis pecetea a doua, am auzit pe a doua făptură vie spunând: „Vino!” Şi a ieşit un altul, un cal roşu, şi celui care şedea pe el i s-a dat să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii; şi i s-a dat o sabie mare.« La toate judecăţile prin deschiderea peceţilor, în afară de aceasta a doua, vizionarul confirmă că el era martor ocular, prin aceea că spune »am văzut«. Pentru aceasta se vorbeşte numai la această judecată prin peceţi de »un alt« cal. S-ar putea ca unii să considere aceste diferenţe ca fiind lipsite de importanţă, dar, deoarece noi credem cu toată convingerea în inspiraţia textuală a Sfintei Scripturi, suntem convinşi, că acest aparent lipsit de importanţă detaliu are o însemnătate dată de Dumnezeu. Folosirea cuvintelor »am văzut«: şi »iată« la prima pecete şi lăsarea lor la o parte la pecetea a doua se poate explica prin aceea, că cuvintele »un altul« de la pecetea a doua leagă cele două peceţi între ele. În felul acesta rezultă următorul context: »Am văzut: şi iată un cal alb (versetul 2) ... Şi a ieşit un altul, un cal roşu (versetul 4 - textual: roşu ca focul, roşu aprins)«.
La cuvântul »Vino!« al celei de-a doua făpturi vii a ieşit un cal roşu. Care este înţelesul culorii roşu?* Calul alb arată o serie de succese paşnice. Dimpotrivă, calul roşu sau roşu aprins vestesc un timp de ucidere şi vărsare de sânge (Isaia 63:2 ; Apocalipsa 12:3 ). Nici aici nu este numit numele călăreţului. Este ziua răzbunării Domnului pe lumea vinovată; de aceea se spune: »i s-a dat«, prin care trebuie accentuat că unealta, care va exercita judecata, va fi un om, pe care Dumnezeu l-a hotărât pentru aceasta. Oricare ar fi motivele omeneşti sau ambiţiile politice ale acestui om de sânge, care va veni, în timpul acela el va fi biciul trimis de Dumnezeu. După răpirea sfinţilor în cer va urma imediat un timp scurt de pace; aşa cum am văzut la judecata prin deschiderea primei pecete, chiar şi apariţia şi marşul triumfal al unui cuceritor puternic nu va fi caracterizat prin vărsare mare de sânge. Drumul său plin de triumfuri abia va influenţa pacea generală. Dar la judecata pricinuită de deschiderea celei de-a doua pecete, mergem pe urmele unui om, care străbate pământul într-o misiune sângeroasă. El are o misiune divină, »să ia pacea de pe pământ şi ca să se înjunghie unii pe alţii«. În mersul lui va aţâţa pretutindeni patimile rele ale oamenilor. Regimurile ţărilor europene, cu regret, gândesc puţin la faptul că urmare înarmării şi instruirii populaţiei, armele ucigătoare, îmbunătăţite permanent prin progresul ştiinţei, se vor folosi nu numai în războaie de cucerire şi de apărare, ci şi în războaie civile şi conflicte între partide. Versetul 4 nu vorbeşte de război al unei naţiuni împotriva altei naţiuni, ci despre faptul că »se înjunghie unii pe alţii«. Patimile nestăpânite ale oamenilor vor fi descătuşate, aşa că va fi un timp când se vor lupta unii împotriva altora. Autorităţile statale nu vor fi în stare să oprească dezordinea şi vărsările de sânge în oraşele mari şi mici şi în sate, dacă nu chiar şi ei vor lua parte la aceste evenimente îngrozitoare. »O sabie mare«, care a fost dată călăreţului, arată că luptele şi tumultul, pe care el le va provoca, vor fi caracterizate de o mare vărsare de sânge. Un război de atac sau de apărare este probabil totdeauna destul de regretabil, dar o stare deschisă, răzvrătire înarmată om contra om, om contra semenul său, în care ei îşi satisfac poftele de răzbunare şi varsă sângele ca apa, este mult mai rea decât orice stare de război. Dar aceste evenimente îngrozitoare sunt vestite în versetele 3 şi 4.
* Culorile roşu, roşu cum este cârmâzul, roşu ca stacojiul şi roşu aprins vorbesc simbolic despre pierderea vieţii.
Pecetea a treia - O foamete
5.-6. »Şi, când a deschis pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal negru şi cel care şedea pe el avea o balanţă în mâna sa. Şi am auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii, spunând: „O măsură de grâu, un dinar; şi trei măsuri de orz, un dinar; şi nu vătăma untdelemnul şi vinul!”« Calul alb este simbolul puterii biruitoare. Calul roşu reprezintă o putere care varsă sânge. Calul negru reprezintă o putere care va da naştere la un timp de bocete şi întristare. Aici calul negru urmează după calul roşu, ca în Zaharia 6:2 . Profetul spune: »Din pricina aceasta, ţara este în jale, şi cerurile sus sunt întunecate.« (Ieremia 4:28 ). Întristarea este înţelesul simbolic al acestei culori.
Despre fiecare ceilalţi călăreţi se vor spune diferite lucruri, despre acesta se spune numai unul: el »avea o balanţă în mâna sa«. Cele două cereale sunt cele mai importante soiuri de cereale care slujesc la hrana zilnică, trebuie să fie vândute economic şi la preţuri de speculă. Sunt numite grâul şi orzul. Orzul a fost folosit cu prioritate pentru hrana sclavilor şi a populaţiei sărace, deoarece era mult mai ieftin şi de calitate inferioară. Dinarul roman era plata zilnică a unui soldat şi plata zilei de muncă a unui muncitor (Matei 20:2 ). Cu un dinar se putea cumpăra în mod normal opt măsuri de grâu, aici numai o măsură (aproape un litru), ajungea numai ca să trăieşti*. Ce va fi cu marea mulţime de oameni bătrâni, femei şi copii, care nu vor putea să lucreze? Dacă dinarul ajunge numai pentru procurarea hranei necesare unui om, ce va fi cu cei mulţi care, din cauza neputinţei sau alte piedici, nu vor putea să-şi procure pâinea? Ei vor trebui să simtă amărăciunea foamei şi vor privi moartea ca o eliberare din chinurile foamei.
* Dacă pâinea se va împărţi după greutate (sau după mulţime), acesta este un semn clar de lipsă (Levitic 26:26 ; Ezechiel 4:10,16-17 ). Sub această judecată prin peceţi vor suferi mulţi oameni din lipsă de hrană.
Făpturile vii nu sunt ele însele declanşatorul acestei pedepse după providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt strâns legate cu tronul (Apocalipsa 4:6 ), dar Dumnezeu este Cel care stă pe tron şi va şedea totdeauna. Vizionarul »a auzit ceva ca un glas în mijlocul celor patru făpturi vii«, din tronul Celui veşnic; el a auzit facerea cunoscut a foametei. Este Dumnezeu Însuşi, care în providenţa Sa aduce asupra oamenilor de pe pământ aceste judecăţii de început. Ei vor fi pedepsiţi de El, chiar dacă El foloseşte instrumente pentru executarea planurilor Sale.
Cei bogaţi sunt aici cruţaţi
Interdicţia »nu vătăma untdelemnul şi vinul« este înţeleasă de unii ca indiciu al unei atenuări a foametei anunţate. Dar aceasta este aproape imposibil. Oamenii nu pot trăi din untdelemn şi vin. Grâul şi orzul sunt alimentele de bază. Untdelemnul şi vinul au fost privite ca obiecte de lux, care se găseau numai pe masa celor bogaţi (Proverbe 21:17 ; Ieremia 31:12 ; Psalmul 104:15 ). În felul acesta clasa muncitoare va cădea în mod deosebit sub această pedeapsă. Clasa celor bogaţi, a celor avuţi şi a celor care guvernează este aici clar exclusă. Dar nici ei nu vor scăpa, căci la pecetea a şasea (versetul 12-17), judecata îi va lovi pe toţi, fără nici o excepţie, de la împărat şi până la sclav (versetul 15).
Socialismul
Nu este o răsplătire dreaptă în faptul că cea mai mare parte a oamenilor din ţările noastre vor fi în primul rând loviţi cu judecata şi vor trebui să sufere? Un semn sinistru al timpului este răspândirea socialismului, „evanghelia“ despre egalitatea oamenilor. Diferenţele dintotdeauna dintre stăpân şi slujitor, dintre stăpânitor şi supus, sunt desconsiderate; diferenţe în starea socială cu drepturi corespunzătoare sunt date la o parte cu desconsiderare; munca şi capitalul sunt privite ca forţe adverse. Clasa muncitorilor ajunge tot mai mult la putere şi prinde repede orice ocazie ca să ceară şi alte drepturi şi facilităţi. Pretutindeni este răspândit duhul de răzvrătire şi desconsiderare a oricărei autorităţi. Această sămânţă a fost semănată, recolta va urma cu siguranţă. Vedem aici marea mulţime, căreia îi lipseşte strictul necesar, în timp ce cei bogaţi în abundenţa şi luxul lor aparent rămân neatinşi. Dar şi ei vor trebui să sufere sub judecăţile care vor veni.
Pecetea a patra - Moartea şi Locuinţa morţilor
7.-8. »Şi, când a deschis pecetea a patra, am auzit pe cea de-a patra făptură vie spunând: „Vino!” Şi am văzut: şi iată un cal gălbui; şi numele celui care şedea pe el era Moartea; şi Locuinţa morţilor urma cu el; şi i s-a dat autoritate peste a patra parte a pământului, ca să omoare cu sabie şi cu foamete şi cu moarte şi prin fiarele pământului.« O altă putere va fi chemată acum. Aceste judecăţi de început cresc în greutate. Calul gălbui cu culoarea lui cadaverică este un alt prevestitor al judecăţii care se apropie.
La cele trei judecăţi anterioare nu a fost numit călăreţul. Numele acestui al patrulea călăreţ este Moartea, »şi Locuinţa morţilor urma cu el«. În privinţa aceasta un alt comentator a scris: „Cele patru judecăţi pornite prin deschiderea peceţilor au lovit pe oamenii vii. De aceea aici se vorbeşte evident despre moarte, prin care ei au fost răpuşi. Locuinţa morţilor primeşte pe aceia, care au fost luaţi prin moarte, în timp ce ea este carul funebru al morţii. Din acest motiv Locuinţei morţilor nu îi este atribuit niciun cal deosebit.“ Locuinţa morţilor nu urmează după moarte, ci cu moartea. Aceşti doi sunt oarecum păstrătorii trupurilor şi sufletelor oamenilor. La sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani ei trebuie să dea înapoi pe captivii lor şi ei înşişi, văzut personificat, vor fi aruncaţi în iazul de foc (Apocalipsa 20:14 ). Cuvintele »în Locuinţa morţilor« (Luca 16:23 ) arată o stare, care urmează imediat după moarte şi care se va termina prin înviere, deci starea dintre moarte şi înviere. Cuvântul „Locuinţa morţilor“ sau „Hades“ înseamnă „nevăzutul“. În această descriere impresionantă apare »împăratul groazei« însuşi. Culoarea cadaverică a calului corespunde în totul numelui şi naturii călăreţului lui. Moartea şi Locuinţa morţilor sunt tovarăşi de nedespărţit. Ei lucrează împreună la judecată şi îşi împart prada.
Cele patru judecăţi cumplite ale lui Dumnezeu
Amintim încă o dată faptul important, că aceste judecăţi în succesiunea lor, în forma lor, durată şi gravitate pornesc de la tronul lui Dumnezeu. Citim: »i s-a dat autoritate«. Este discutabil, dacă aici trebuie citit „lui“ sau „lor“, dar decizia o oferă textul însuşi. Moartea atacă pe oamenii vii. Locuinţa morţilor îşi revendică dreptul asupra sufletelor morţilor. În felul acesta moartea merge în mod necesar înaintea Locuinţei morţilor. Moartea cuprinde pe cei vii, Locuinţa morţilor are a face cu cei morţi.
La judecăţile prin deschiderea peceţilor de până aici a fost numită de fiecare dată o unealtă a judecăţii. Aici, în legătură cu cel de-al patrulea călăreţ, sunt amintite patru feluri de a omorî; sunt cele patru feluri, cu care Domnul a ameninţat odinioară Ierusalimul vinovat: »Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu: „Cu cât mai mult, când voi trimite asupra Ierusalimului cele patru judecăţi cumplite ale Mele: sabia şi foametea şi fiarele sălbatice şi ciuma, ca să nimicesc din el pe om şi pe animal!“« (Ezechiel 14:21 ). Singura diferenţă între cele două enumerări este că animalele sălbatice sunt numite la urmă; în loc de „moarte“, de pe locul trei, se poate înţelege şi „ciuma“. Sabia din a doua judecată a peceţilor şi foametea din judecata a treia devin aici, împreună cu alte două grozăvii, din nou active. Sabia scoasă, aflată în mâna călăreţului fără milă, nu se va odihni până când nu a îndeplinit misiunea încredinţată ei de Dumnezeu. Şi foametea va face o lucrare de moarte; ea lasă pe oameni să moară încet şi în chinuri mai mari decât sabia. Apoi moartea sau ciuma se va folosi de secera cu efect ucigător, ca să strângă o recoltă deplină. În cele din urmă, animalele sălbatice ale pământului vor întregi lucrarea de nimicire - în mărimea stabilită pentru ele.
Sub judecăţile anterioare anunţate prin deschiderea peceţilor se va abandona orice lucrare agricolă, fără recolta ei nu poate trăi nici un popor civilizat. În timpul celei de-a doua judecăţi anunţată prin deschiderea peceţilor mulţimea oamenilor va pune mâna pe sabie, în loc de plug. În felul acesta pământul rămâne nelucrat şi urmare a lipsei de recoltă vine foametea. Animalele sălbatice părăsesc teritoriile lor obişnuite şi măresc necazul general, atacând oamenii. Aceste „patru judecăţi cumplite“, sabie, foamete, ciumă şi animale sălbatice vor veni toate în acelaşi timp asupra oamenilor. Să spiritualizezi acestea, aşa cum fac mulţi, să le dai un alt înţeles decât acela simplu şi natural, înseamnă să răstălmăceşti Sfânta Scriptură. Prin bunătatea lui Dumnezeu teritoriul în care au loc aceste judecăţi este limitat la »a patra parte a pământului«. Când este vorba de reapariţia viitoare a imperiului Roman, se vorbeşte de »a treia parte« (Apocalipsa 8:7-12 ; 12:4 ). Spaţiul unde vor avea loc judecăţile este limitat. Dar ce viitor îngrozitor aşteaptă pe locuitorii fără Hristos ai ţărilor noastre!
Pecetea a cincea - Subîmpărţirea judecăţilor anunţate prin deschiderea peceţilor
9.-11. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o; şi strigau cu glas tare, spunând: „Până când, o, Stăpâne, sfânt şi adevărat, nu judeci şi nu răzbuni sângele nostru asupra celor care locuiesc pe pământ?“ Şi fiecăruia i s-a dat o haină albă; şi li s-a spus să se mai odihnească puţin timp, până se va împlini şi numărul celor împreună-robi cu ei şi al fraţilor lor, cei care urmau să fie ucişi ca şi ei.« Primele patru judecăţi sub peceţi se deosebesc clar de restul, aşa cum este de cele mai multe ori cazul pentru grupele de câte şapte. La fiecare din primele patru se vede o făptură* vie şi un cal, în timp ce aceştia nu se văd în judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor. Făpturile vii sunt în legătură cu guvernarea asupra lumii potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Ele sunt puterile invizibile care stau înapoia uneltelor umane şi a acţiunilor lor. Însă la judecăţile următoare anunţate prin deschiderea peceţilor tabloul se întunecă şi devine mai clară intervenţia directă a lui Dumnezeu în evenimentele de pe pământ şi în acţiunea oamenilor. Grupări asemănătoare se recunosc şi în seria judecăţilor anunţate prin sunetul celor şapte trâmbiţe şi vărsarea celor şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 8:13 ; 16:10 ). În ultimele trei judecăţi anunţate prin vărsarea potirelor se vede deplin venirea mâniei lui Dumnezeu asupra creştinătăţii cu numele, decăzute şi vinovate.
* Fără îndoială există o concordanţă între caracterul particular al făpturilor vii (Apocalipsa 4:7-8 ) şi judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor. La prima făptură vie asemenea unui leu şi la cuceritorul victorios al primei judecăţi se recunoaşte uşor aceasta. Tot aşa există o asemănare frapantă între cea de-a patra făptură vie asemenea unui vultur care zboară (compară cu Matei 24:28 ) şi marşul morţii de la a patra judecată prin deschiderea peceţii.
Prima grupă de martiri
9. »Şi, când a deschis pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi« Cum s-a schimbat aici scena! Astăzi credincioşii mai sunt încă »sarea pământului« (Matei 5:13 ). Prezenţa lor pe pământ împiedică decăderea totală, stricăciunea totală şi judecata care urmează acestora. Dar ei sunt şi »lumina lumii« (Matei 5:14 ). Mărturia lor despre harul lui Dumnezeu, chiar dacă ea este sărăcăcioasă în ce priveşte plinătatea şi felul ei, este încă binecuvântarea cea mai înaltă şi de valoare pentru lume. Dar, când a trecut timpul răbdării lui Dumnezeu şi sarea şi lumina au fost luate de pe pământ, atunci stricăciunea şi întunericul moral vor umple pe deplin scena, care va fi predată judecăţilor de răsplătire dreaptă (Isaia 60:2 ). Începutul lor l-am văzut în primele patru judecăţi anunţate prin deschiderea peceţilor.
Când se va lua locuinţa Duhului de pe pământ, Adunarea (1. Corinteni 3:16 ), (căci Hristos vrea să înfăţişeze El Însuşi înaintea Lui Biserica slăvită, Efeseni 5:27 ), Duhul va lucra din cer pe pământ şi prin puterea lui divină va aduce suflete la viaţă. Aceşti primi martori* întorşi la Dumnezeu, fără o acţiune omenească cunoscută nouă, vor atrage asupra lor ura mare şi barbară a oamenilor fără Hristos pe pământ. Este posibil - aşa cum a fost şi în cazul prigoanelor păgâne de odinioară - ca şi martorii din viitor ai credinţei să fie făcuţi responsabili de catastrofele naţionale şi acestea vor stârni prigoanele îndârjite şi barbare. Aici însă este prezentat clar adevăratul motiv al suferinţelor lor: ei au fost »înjunghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o«. Cuvântul lui Dumnezeu, dacă este vestit cu credincioşie şi ajunge la conştiinţa oamenilor, va stârni întotdeauna duşmănia lumii şi martorii, care prin umblarea lor şi prin cuvintele lor depun cea mai credincioasă mărturie, trebuie să pecetluiască această mărturie cu sângele lor. În prezent Domnul ţine încă în frâu patimile oamenilor, prin puterea Duhului Sfânt pe pământ, dar când Duhul nu va mai fi prezent pe pământ, se va arăta duşmănia lumii împotriva lui Hristos şi a celor ce sunt ai Săi prin prigoane îndârjite şi fanatice. »Mărturia pe care au dat-o« nu vorbeşte, ca mărturia de astăzi, despre harul lui Dumnezeu, ci despre drepturile lui Dumnezeu în legătură cu instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ. Răspunsul la aceste drepturi este sabia puterii în mâinile răzvrătiţilor şi ostililor deţinători ai puterii din timpul acela. Ei vor prigoni pe aceşti martiri sfinţi. Drepturile lui Hristos în legătură cu Împărăţia vor fi atunci subiectul mărturiei (Matei 24:14 ), dar oamenii vor călca în picioare drepturile Lui şi vor înjunghia brutal pe martorii Lui. Cuvântul »a înjunghia«, folosit deseori în legătură cu jertfele, se foloseşte şi aici. Înseamnă soarta deosebită a acestor martori (probabil Iudei). Despre martorii de mai târziu din timpul fiarei (Apocalipsa 13:7 ) se spune că ei vor fi »omorâţi« (Apocalipsa 6:11 ), ceea ce este o noţiune mai generală decât »înjunghiat«. - Putem aici să vedem o referire la altarul arderii de tot, care sta în curtea din faţă a Cortului întâlnirii şi a Templului. Acest altar din faţă, care vorbeşte simbolic de suferirea judecăţii divine, este amintit şi în Apocalipsa 11:1 ; 14:18 ; 16:7 . Altarul de aur al mijlocirii se vede de două ori în cartea Apocalipsa în secţiunile care urmează (capitolul 8, a doua parte din versetul 3 şi capitolul 9:13). În Apocalipsa 8:3 (prima parte) şi Apocalipsa 8:5 este vorba de altarul din faţă.
Sub altar, pe care ei - simbolic spus - au fost înjunghiaţi de mâna prigonitorilor lor, sufletele strigă tare după răzbunare asupra duşmanilor lor. Această vorbire se aseamănă cu cea a Vechiului Testament, dar este uşor de înţeles. Strigătul lor nu respiră duhul harului divin, ci al unei judecăţi drepte. Că rămăşiţa iudaică va chema în viitor pe Dumnezeul judecăţii este de asemenea în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu ca şi cuvintele impresionante ale Domnului pe cruce: »Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac« (Luca 23:34 ) sau ca rugăciunea primului martir creştin: »Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta« (Faptele Apostolilor 7:60 ). Schimbarea perioadei de timp schimbă şi caracterul acţiunii lui Dumnezeu cu oamenii, cu lumea. Legea a fost principiul după care Dumnezeu a acţionat în timpul Vechiului Testament. Harul este fundamentul acţiunilor şi căilor Sale actuale. Judecata, în care El acţionează împotriva răului şi a acelora care fac răul, va caracteriza timpul scurt de necaz care va veni înainte să apară gloria Sa minunată pe pământ. De aceea strigătul celor înjunghiaţi de sub altar este în deplină concordanţă cu Psalmul 94:1-3 : »Doamne, Dumnezeul răzbunărilor, Tu, Dumnezeul răzbunărilor arată-Te! Scoală-Te, Judecătorul pământului, şi răsplăteşte celor mândri după faptele lor! Până când cei răi, Doamne, până când se vor bucura cei răi?« - Judecata, care a fost înfăptuită la cruce asupra păcatului şi asupra păcatelor, este fundamentul pe care se odihneşte în siguranţă slava noastră în cer. Judecata asupra păcatelor, care va lovi atunci pe cei răi de pe pământ, este necesară, ca să curăţe pământul de tot răul şi să-l facă ca locuinţă corespunzătoare poporului pământesc al lui Dumnezeu.
Ioan a văzut în această viziune sufletele sub altar. Dacă le-ar fi văzut pe altar, ar fi însemnat că jertfa tocmai se aducea în momentul acela. Dar el le-a văzut sub altar, acolo unde se vărsa sângele jertfei pentru păcat (Levitic 4:7 ) şi aceasta înseamnă că jertfa a fost deja adusă. Moartea de martir a sfinţilor nu a avut loc tocmai în momentul acela, ci a avut deja loc mai înainte. Detalii în privinţa aceasta nu sunt numite. Nu se relatează nici despre cruzimea asupritorilor şi nici despre suspinele martorilor statornici pentru Domnul şi drepturile Sale de Împărat. Martirii nu sunt văzuţi aici ca vii sau ca înviaţi, ci în starea în care sufletul este despărţit de trup. El a văzut »sufletele celor înjunghiaţi«.
Ei au strigat cu glas tare: »până când?« Acesta este cunoscutul strigăt al Iudeilor suferinzi din ceasul care va veni al necazului incomparabil. În acest strigăt de durere se exprimă chin şi credinţă (Psalmul 74:9-10 ; 79:5 ; 89:46 ; 94:3-4 ). Strigătul se îndreaptă spre Dumnezeu ca »Stăpân« neîngrădit. Acest titlu spune că El posedă cea mai mare putere; el nu se foloseşte niciunde în altă parte a cărţii Apocalipsa. Sunt adăugate cuvintele »sfânt şi adevărat«. Strigătul se îndreaptă spre Unul care are dreptul şi puterea să răzbune sângele vărsat cu aşa curaj; Cel care este sfânt în natura Sa şi adevărat în cuvintele şi făgăduinţele Sale. Împrejurările, care ne apar înainte la deschiderea acestei a cincea pecete, se aseamănă cu cele descrise în Psalmul 79 ; psalmistul vorbeşte însă de evenimente care vor avea loc mai târziu şi într-un teritoriu mai limitat. Martirii imploră răzbunare »asupra celor care locuiesc pe pământ«. Ce caracterizează în mod deosebit pe aceşti oameni găsim în Filipeni 3:19 . - Strigătul după răzbunare este auzit, dar împlinirea lui în momentul acela trebuia să fie amânată. Între timp Domnul le dă un semn al recunoştinţei Lui deosebite. Fiecare din ceata martirilor primeşte ca distincţie şi pentru îndreptăţirea lor: »Fiecăruia i s-a dat o haină albă«.
Chiar dacă acest verset ar sta independent, el nu ar putea să justifice interpretarea istorică, aplicarea la martirii din timpul mărturiei creştine. Creştinii stau în legătură cu Tatăl, nu cu Stăpânitorul; ei se roagă pentru cei care îi tratează cu răutate şi dispreţ şi nu imploră răzbunare asupra lor. Pentru un creştin ar fi o astfel de implorare imposibilă. Dar pentru un Iudeu devenit martir acest strigăt îndreptăţit de răzbunare era şi este pe deplin compatibil cu Legea sub care el a trăit şi cu scrierile referitoare la el; Domnul Însuşi pune pecetea aprobării Sale pe cerinţele lor, dăruind fiecăruia o haină albă.
Ce bun şi îndurător este Domnul nostru, aprobând imediat în felul acesta atitudinea dreaptă a sfinţilor Săi chinuiţi. Dar sabia Lui nu trebuie încă scoasă. Nedreptatea oamenilor trebuie să ducă însă la deplina desfăşurare a răului, înainte ca mânia dreaptă şi sfântă a Domnului să vină cu toată povara ei asupra necredincioşilor. Până la timpul răzbunării ei trebuiau »să se mai odihnească puţin timp«. O altă grupă, numită aici »împreună-robi« şi »fraţi«, mai trebuia să umple rândurile cetei nobile a martirilor. În aceste versete se vorbeşte evident de două grupe de martiri, prima grupă este văzută* aici în versetul 9, cea de-a doua va fi omorâtă mai târziu, după scurt timp. La strigătul celor »de sub altar« se va putea abia atunci răspunde pe deplin, când şi cea de-a doua grupă a cetei de martiri va fi deplină.
* În Matei 24:9 se vorbeşte despre acelaşi timp şi despre aceleaşi evenimente ca aici.
Încă o dată vrem să accentuăm deosebit că aici nu este vorba nici de martirii Vechiului Testament, începând cu Abel şi nici de martirii creştini, începând cu Ştefan. Aceste două grupe cuprind pe aceia, care pecetluiesc cu sângele lor mărturia, după ce sfinţii din timpurile trecute şi din prezent au fost răpiţi în cer. Timpul scurt de necaz, care va veni, va aduce în prima şi a doua jumătate a sa declanşări violente de prigoniri îngrozitoare împotriva martorilor lui Dumnezeu din zilele acelea.
Pecetea a şasea - Prăbuşirea completă a tuturor puterilor statale şi de guvernare
12-17. »Şi am văzut când a deschis pecetea a şasea: şi s-a făcut cutremur mare de pământ şi soarele s-a făcut negru ca un sac de păr şi luna s-a făcut toată ca sângele şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi. Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor. Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor; şi spuneau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului; pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?“« La deschiderea pecetei a cincea am văzut o luptă înverşunată între lumină şi întuneric. Lupta dintre bine şi rău nu încetează. Dar la sfârşit va triumfa Dumnezeu. Răspunsul deplin la implorările aduse de sfinţii înjunghiaţi trebuia amânat până se va împlini numărul cetei martirilor. În versetul 11 se vesteşte o a doua declanşare, mai târzie, de furie împotriva martorilor lui Dumnezeu, declanşată de fiară şi de antihriştii uniţi cu ea. Atunci va fi venit »necazul cel mare« şi atunci un Dumnezeu mânios va acţiona cu judecată împotriva prigonitorilor barbari ai celor ce sunt ai Săi. »Este drept înaintea lui Dumnezeu să dea în schimb necaz celor care vă necăjesc« (2. Tesaloniceni 1:6 ). Dar la deschiderea acestei pecete a şasea Dumnezeu începe, în acţiunea Sa judecătorească faţă de lume, să dea o impresie a ceea ce va fi răspunsul deplin la strigătul sufletelor de sub altar.
Aici este descris un eveniment care provoacă groază. Ca simboluri se folosesc forţele naturii. Se arată că toate componentele puterilor statale şi de guvernare de pe pământ se vor prăbuşi şi va lua naştere un haos total. Nu numai un regim sau altul va fi răsturnat, ci toate autorităţile supraordonate şi subordonate care guvernează se vor prăbuşi complet. Gândul, pe care vorbirea simbolică vrea să-l prezinte, este o prăbuşire atotcuprinzătoare a fiecărei autorităţi existente, o răsturnare revoluţionară de o amploare aşa de mare că chiar împăraţii şi robii vor fi cuprinşi de groază mare. Această prăbuşire, care va veni, va cuprinde într-o catastrofă vastă tot ce pe pământ părea să fie sigur şi stabil. Va lua naştere un haos în relaţiile statale, sociale şi politice. Ce perspectivă îngrozitoare! O lume fără autorităţi, fără nici măcar să aibă aparenţa unei stăpâniri legale! Fără regim, fără putere, să pui frâu răului!
12. »S-a făcut cutremur mare« Acest cutremur reprezintă zguduirea puternică şi desfacerea oricărei stări ordonate, distrugerea totală a stăpânirilor statale existente. Şi după deschiderea celei de-a şaptea pecete, oarecum ca o pregătire pentru judecăţi şi mai grele, este amintit un cutremur de pământ împreună cu alte semne, ca anunţare publică a mâniei care va veni (Apocalipsa 8:5 ). Aici cutremurul de pământ este caracterizat ca fiind mare şi efectele lui asupra oamenilor arată ce înseamnă aceasta. După revărsarea celui de-al şaptelea potir (Apocalipsa 16:18 ) va izbucni încă o revoluţie socială şi politică care va depăşi în repercusiuni chiar şi pe aceasta descrisă aici în capitolul 6 - o catastrofă de o amploare aşa de îngrozitoare, cum nu cunoaşte istoria. Trebuie ţinut seama că judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor sunt începutul unui şir de judecăţi pregătitoare. Acest »cutremur mare de pământ« nu iniţiază Ziua Domnului. Domnul Însuşi arată în marea Sa vorbire profetică (Matei 24 ; 25 ) două grupe de semne. Prima grupă are loc în timpul dinaintea necazului cel mare (Matei 24:6-14 ), cea de-a doua grupă de semne va avea loc după acest necaz şi va fi premergătoare imediatei veniri a Domnului în putere (Matei 24:29-30 ). Judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor vor lovi pe oameni înainte de necazul cel mare şi corespund efectiv evenimentelor descrise în evanghelia Matei 24:6-14 . De aceea marele cutremur de pământ din textul nostru nu vesteşte încă direct judecata finală; el nu este nici prevestitorul venirii în curând a Domnului, orice ar putea să spună oamenii cuprinşi de frică şi groază (versetul 17). Numai faptul că un cutremur de pământ şi mai mare va urma (Apocalipsa 16:18 ) face aceasta clar. Evenimentelor, care au loc prin judecăţile anunţate prin deschiderea peceţilor, le urmează altele şi mai îngrozitoare.
12. »Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr*« Soarele simbolizează autoritatea guvernantă cea mai înaltă (Geneza 37:9 ; Apocalipsa 12:1 ). Expresia »negru ca un sac de păr« descrie puterea de a întuneca a lui Satan şi arată că autorităţile cele mai mari de pe pământ (de care sunt dependente toate celelalte autorităţi) nu îşi vor mai îndeplini sarcinile, vor rata complet şi se vor prăbuşi total. O întunecare a corpurilor cereşti ar fi în lumea naturală o catastrofă gravă; de aceea ea este aici un tablou potrivit (Isaia 50:3 ).
* Expresia »sac de păr« poate fi tradusă şi prin »pânză de sac din păr«. Această pânză de sac a fost făcută la început din păr de cămilă (Matei 3:4 ) şi era îmbrăcămintea obişnuită a profeţilor (Zaharia 13:4 ). În primul rând a servit ca haină de doliu (2. Samuel 3:31 ; Ezechiel 7:18 ; Apocalipsa 11:3 ). În acest sens trebuie şi aici înţeleasă.
12. »Şi luna s-a făcut toată ca sângele« Orice autoritate, care se trage direct din autoritatea supremă şi este dependentă de ea, este prezentată aici simbolic prin »luna toată«. Luna naturală este un satelit fără lumină proprie şi de aceea este dependentă de lumina soarelui; de aceea ea simbolizează o autoritate derivată. Ea este şi un tablou al lui Israel în dependenţa lui de Hristos, Soarele dreptăţii (sau neprihănirii). Faptul că toată luna a devenit »ca sângele« arată moartea spirituală/morală, decăderea totală a oricărei autorităţi şi puteri subordonate. Sângele este un simbol cu valabilitate generală al morţii (Apocalipsa 11:6 ; 19:2,13 ).
13. »Şi stelele cerului au căzut pe pământ, cum îşi aruncă un smochin scuturat de un vânt puternic smochinele sale verzi.« Chiar şi purtătorii de funcţii inferioare şi autorităţile, precum şi persoanele de conducere din domeniul bisericesc sau cetăţenesc, vor cădea în sens moral de pe poziţiile lor înalte. Ele vor renunţa la Dumnezeu şi la orice relaţie cu El. Smochinele verzi sunt ascunse sub frunze şi nu vor ajunge niciodată la coacere; în iarnă cad, când vine un vânt puternic. Când vor sufla, vorbind simbolic, vânturile reci ale mâniei lui Dumnezeu asupra pământului, atunci aceia, care niciodată nu au fost proprietate a Domnului, chiar dacă au ocupat o poziţie înaltă, se vor dezice liber şi vor renunţa la orice relaţie exterioară cu El (Isaia 34:4 ).
14. »Şi cerul s-a îndepărtat ca o carte făcută sul.« Ordinea statală şi bisericească şi toate componentele sociale cu structurile şi legăturile lor vor fi aşa de complet distruse şi ineficace şi nefolositoare ca un sul de carte care nu poate fi citită când este făcută sul. Trecerea cerurilor create, în adevăratul sens al cuvântului, (2. Petru 3:10 ; Apocalipsa 21:1 ) - nu a locuinţei veşnice a lui Dumnezeu, a sfinţilor Săi şi a îngerilor - este unul din evenimentele cele mai măreţe, despre care Cuvântul lui Dumnezeu ne relatează. Dar încetarea completă a oricărei guvernări şi ordini, a „cerului moral“, văzută aici simbolic ca reşedinţă a guvernării morale asupra pământului, este unul din evenimentele cele mai îngrozitoare, care urmează să aibă loc. Am văzut mai înainte ruina totală a autorităţilor mari şi mici, dar aici întreaga ordine se prăbuşeşte în sine însăşi cu toate sarcinile pe care le avea.
14. »Şi toţi munţii şi insulele s-au mutat din locul lor.« Un munte reprezintă simbolic un sistem bine întemeiat pe putere (Daniel 2:35 ; Ieremia 51:25 ), un regim puternic, stabil şi încercat. Insulele au fost privite de către Iudei ca centre economice şi de comerţ şi ca atare surse ale bunăstării (Isaia 23:2 ; Ezechiel 27:3-15 ). De aceea aici se vorbeşte de înlăturarea a tot ce a fost privit ca fiind puternic şi de durată, şi de secarea izvoarelor de comerţ şi bogăţie.
Groază generală
Rezultatul acestei revoluţii puternice şi vaste a vieţii statale şi cetăţeneşti va fi că toţi oamenii vor fi umpluţi de frică şi groază. Este o caracteristică frapantă a cărţii Apocalipsa faptul că se foloseşte frecvent numărul şapte; în felul acesta şi aici se enumeră şapte clase de oameni şi acestea, aşa cum este de multe ori, se sub-împart în grupe de câte trei şi patru clase. Prima grupă cuprinde pe cei care stăpânesc: împăraţi, cei care ocupă rangurile cele mai înalte, cei mari sau principii (domnii) şi comandanţii, şefii militari. Cea de-a doua grupă o constituie clasa cetăţenească, de fiecare dată două câte două: bogaţii şi cei puternici, robii şi oamenii liberi.
15. »Şi împăraţii pământului şi cei mai mari şi comandanţii şi cei bogaţi şi cei puternici şi orice rob şi orice om liber s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor.« Ce tablou clar al groazei! Frica de Domnul, de gloria şi maiestatea Sa în puterea Sa de guvernare, care va fi văzută în timpul prăbuşirii generale a întregii ordini sociale, va umple pe oameni cu o frică aşa de mare, că ei vor căuta înălţimile şi stâncile munţilor* ca locuri de scăpare dinaintea mâniei Sale şi ca ascunzători dinaintea feţei Sale. Va fi un timp cu frică de moarte. Dar în spaima lor nu vor striga către Dumnezeu, ci la munţi şi la stânci: »Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne de faţa Celui care şade pe tron şi de mânia Mielului.« Şi în temerile lor, conştienţi de vinovăţia lor, vor adăuga: »Pentru că a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?« Dar aceasta nu este adevărat. Vor urma judecăţi şi mai grele, vor veni nori şi mai întunecaţi, înainte să vină ceasul ultim al judecăţii sub mânia Mielului. După deschiderea celei de-a şasea pecete apar primele semne de frică şi groază de mânia lui Dumnezeu care va veni. Dar când se va dezlănţui cu adevărat furtuna la venirea personală a Domnului, în loc de frică de mânia Lui oamenii vor fi stăpâniţi de o desconsiderare obraznică şi temerară a Mielului şi a puterii Lui de nebiruit (Apocalipsa 19:15-21 ), pe care Războinicul împărătesc îi va îneca în sânge.
* Această a doua amintire a munţilor (şi mai târziu şi altele) arată clar, că în versetele 12-14 nu este vorba de cerul, soarele, luna şi stelele naturale, şi de munţii naturali, ci că ele toate sunt folosite ca simboluri. Cum ar putea ca toţi munţii să fie mutaţi de la locul lor (versetul 14) şi totuşi după aceea să fie căutaţi ca loc de scăpare (versetul 15)? La începutul şi la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani vor avea loc schimbări exterioare ale cerului şi pământului (Zaharia 14 ; 2. Petru 3 ), dar în timpul celei de-a şasea judecăţi anunţată de deschiderea celei de-a şasea pecete este exclus un alt înţeles decât înţelesul simbolic.
Trebuie să fim foarte atenţi pentru ca studiul detaliilor să nu slăbească impresia generală a acestor descrieri îngrozitoare a evenimentelor care vor veni (şi a temerilor oamenilor create de ele) asupra sufletelor noastre. Chiar şi un cititor superficial trebuie să devină profund impresionat de mărimea şi grandoarea celor care se vor întâmpla în curând, şi care sunt descrise aici cu simboluri şi expresii aşa de clare şi corespunzătoare, că înţelesul şi proporţia lor nu poate fi neînţeleasă - numai dacă sunt din aceia, care conştient nu vor să ştie de influenţa lor.
sursa: https://comori.org/