Categorie: Cartile Bibliei
Caracteristici generale
Domnul se prezintă de fiecare dată primelor patru Adunări cu o parte din caracteristicile pe care Ioan le-a văzut la El (capitolul 1:12-16) sau care sunt exprimate prin cuvintele Lui proprii (capitolul 1:17-18). În fiecare din ultimele trei scrisori, El se descoperă însă cu caracteristici noi (în scrisoarea adresată Sardesului este amintită o caracteristică din capitolul 1:16). Stările de lucruri din aceste ultime două Adunări se deosebesc în foarte mare măsură de cele din Adunările anterioare şi, de aceea, Domnul se prezintă într-un fel care corespunde exact stărilor finale prezentate în aceste scrisori.
Oricare ar fi starea generală a Bisericii în diversele timpuri, El nu renunţă la Biserică. Dacă ea a încetat să fie un purtător al mărturiei pentru Dumnezeu şi un luminător în întuneric, sentinţa lepădării va fi executată în cele din urmă (capitolul 3:16), dar această zi nu a sosit încă, cu toate că ea se apropie tot mai mult. Ca mărturie exterioară pentru Dumnezeu, Biserica mai este încă recunoscută şi judecată şi prin scrisorile deschise ea mai poate fi apelată în poziţia ei de Biserică. Dumnezeu nu a lepădat încă biserica mărturisitoare şi nici nouă nu ni se cuvine s-o facem. Noi regretăm situaţiile dezagreabile din ea şi respingem participarea la fărădelegile care au loc sub tutela ei, dar în exterior ea este încă mărturia lui Dumnezeu pe pământ. Ameninţarea necondiţionată cu lepădarea şi ratificarea lepădării sunt două lucruri diferite. Prima a fost rostită, cea de-a doua este încă viitoare. În scrisoarea adresată Laodiceei este prezentată starea din urmă a bisericii mărturisitoare, dar ea nu este încă public lepădată. În ceea ce priveşte starea şi practica, s-ar putea ca Laodiceea să se fi abătut mai mult decât toate celelalte Adunări, dar poziţia ei înaintea lui Dumnezeu ca Biserică nu poate fi pusă la îndoială; de aceea este ea apelată aici.
În capitolele 2 şi 3 se vorbeşte Bisericii în caracterul ei public ca mărturie, ca şi Casă a lui Dumnezeu în care se savurează cele mai înalte privilegii. De aceea ea poartă şi responsabilitatea cea mai mare şi este primul obiect al judecăţii divine (1. Petru 4:17 ). Când, dimpotrivă, Adunarea este privită ca trup al lui Hristos, ca totalitatea tuturor credincioşilor adevăraţi de pe pământ, bineînţeles ea nu vine la judecată. Mărturia încredinţată administrării omeneşti aparţine primului domeniu responsabil, ultimul domeniu, trupul lui Hristos, dimpotrivă, este exclusiv roada Duhului Sfânt. Credincioşii adevăraţi şi mărturisitorii falşi pot să-şi găsească intrarea în Casă. Trupul însă îl pot constitui numai credincioşii adevăraţi. Niciun credincios adevărat nu trebuie să se teamă că va cădea sub judecata ameninţătoare categorică prezentată în versetul 16. Cuvintele »vă voi lua cu Mine« (Ioan 14:3 ) şi »te voi vărsa din gura Mea« (Apocalipsa 3:16 ) prezintă soarta diferită a celor veritabili şi a celor falşi, a credincioşilor adevăraţi şi a simplilor mărturisitori. O mărturie goală, fără viaţă din Dumnezeu, este aşa de respingătoare pentru Domnul astfel că o lepădare totală din partea Lui este singura cale prin care sfinţenia Sa poate fi păstrată public. În scrisoarea deschisă către Filadelfia nu găsim niciun cuvânt de mustrare, aici nu este nicio laudă.
Titlurile Vorbitorului divin
14. »Acestea le spune Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Aceste titluri sunt foarte potrivite pentru scrisoarea adresată Bisericii din ultimele zile. Ele se potrivesc exact pentru starea ei actuală, starea din Laodiceea. Ca de obicei, este apelat îngerul Adunării. Prin aceasta se recunoaşte poziţia ei ca Biserică. Starea lăuntrică, spirituală, a acestei Adunări a pricinuit deja, cu treizeci de ani mai înainte, apostolului Pavel mari lupte lăuntrice (Coloseni 2:1 ). Cauze multiple au dus la decăderea ei, în mod deosebit mândria, bogăţia materială şi mulţumirea cu sine însuşi şi cu acestea se lăuda ea. Cât de potrivite sunt de aceea aceste titluri ale Domnului!
1. »Amin« Cuvântul ebraic amin înseamnă trainic, adevărat, neschimbabil. Acest cuvânt îl găsim şi în Isaia 7:9 (de două ori) şi Isaia 65:16 . Cuvântul grecesc corespunzător este redat prin cunoscutul cuvânt »adevărat«, unde în evanghelia după Ioan - şi numai acolo - este folosit dublu şi apare în felul acesta de aproximativ 25 de ori. Exprimă certitudinea divină, autenticitatea şi siguranţa. Aici însă este folosit împreună cu articolul hotărât (remarcă: în versiunea românească a Bibliei nu se poate reda aceasta - ar fi trebuit spus „Aminul”); expresia »Amin« ne arată o altă glorie a Domnului nostru, un alt titlu, care descrie fiinţa Sa. - Spre deosebire de El, Biserica a eşuat total în privinţa aceasta să trăiască şi să acţioneze corespunzător făgăduinţelor şi adevărului lui Dumnezeu şi în felul acesta să fie o mărturie clară despre acestea. Dar în Hristos totul este în siguranţă; în El avem garanţia, că în El se va împlini orice făgăduinţă, că va fi confirmat şi dovedit orice adevăr (2. Corinteni 1:20 ).
2. »Martorul credincios şi adevărat.« Scurgerea secolelor este semănată cu dărâmături. În afară de Unul singur, orice mărturie personală şi colectivă pentru Dumnezeu a eşuat. Biserica, dăruită din belşug odinioară cu adevărul şi privilegii, s-a dovedit a fi cea mai puţin credincioasă între mulţii martori, începând de la Adam. A fost ea un administrator credincios al comorilor harului divin? Este ea un martor adevărat al fiinţei lui Dumnezeu? Este ea prezentarea vie a lui Isus Hristos pe pământ, expresia a ceea ce El a fost şi a ceea ce este? Vai, nu, în privinţa aceasta Biserica a eşuat, ea L-a alungat chiar afară. Ascultă strigătul ei de bucurie: »Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic« - nici măcar de Hristos, viaţa noastră şi nădejdea slavei. Însă El, Cel care a fost dat afară, zăboveşte încă şovăitor la uşă, dar El stă afară. Priveşte această minune: »Iată, Eu stau la uşă şi bat« şi aceasta El o face încă şi astăzi. Între toţi martorii care s-au arătat vreodată, Biserica poartă cea mai mare responsabilitate, dar ea este astăzi o grămadă mare de dărâmături. Ea este, în ceea ce priveşte starea ei lăuntrică, spirituală, ruinată şi aceasta nu de către duşmani exteriori, ci prin aceia care au mărturisit că sunt prieteni. Lăudăroasă, mândră, încărcată cu bogăţie - şi mulţumită, cu toate că Hristos stă afară! Aceasta era Laodiceea şi aceasta este Biserica astăzi. Ea nu era nici martor credincios şi nici martor adevărat. Dar Hristos este ambele şi în felul acesta inima este încă o dată mângâiată, dacă ne luăm privirea de la dărâmăturile şi de la ruina din jur şi privim la El. Ce linişte găsim atunci pentru duh şi suflet! Aici credinţa are un fundament puternic în mijlocul schimbărilor radicale care au loc pretutindeni în domeniul mărturisirii creştine. Numai Hristos este Martorul adevărat al lui Dumnezeu.
3. »Începutul creaţiei lui Dumnezeu.« Creaţia, dată odinioară lui Adam pentru a o conduce şi păzi, a evoluat din rău în mai rău în ceea ce priveşte guvernarea şi administrarea ei, chiar şi în ce priveşte relaţiile bisericeşti şi sociale. Dar cineva a avut dreptate, când a spus: „Ruinarea a ceea ce este cel mai bun, a Bisericii, este cea mai rea ruinare.” Lumea pare să facă ultimul salt în vârtejul fărădelegii. Ritualismul, introducerea obiceiurilor serviciilor divine fixe, conduc spre sistemul papal şi un raţionalism crescând care pune mintea omenească - dusă în rătăcire prin păcat - deasupra comunicărilor divine şi spre necredinţă. Primul sistem, pe care l-am numit, va ajunge sub conducerea unui alt conducător - nu a unui papă, ci a lui Antihrist; raţionalismul va ajunge la dezvoltare deplină într-un om, al cărui nume Cuvântul lui Dumnezeu nu-l numeşte, dar care este numit »fiara« - caracterizat prin brutalitate, batjocorirea lui Dumnezeu, prigoane şi omoruri sub călăuzirea lui Satan. Aceşti doi oameni pot să trăiască deja acum pe pământ şi putem presupune, că, aşa cum odinioară Iudeii şi păgânii s-au unit la răstignirea Domnului nostru, şi puterile ritualismului şi raţionalismului, care strică Biserica, vor fi conduse mai târziu de un Iudeu şi de un păgân. Aceşti doi vor apărea public, când tot ceea ce îi împiedică va fi luat din cale şi lucrurile au ajuns la deplina lor dezvoltare. Numele Laodiceea se compune din două cuvinte greceşti cu înţelesul de „popor” şi „drept” (înseamnă deci „drepturile poporului”); în aceasta se poate vedea şi un indiciu la lupta care se duce în multe ţări pentru a obţine adevăratele sau pretinsele drepturi ale oamenilor. - În timpul sfârşitului se va anula toată ordinea morală, socială şi politică (Apocalipsa 6:12-17 ), ca apoi să facă loc unei domnii tiranice prin „fiară”. După aceea, la sfârşit, creaţia va fi restaurată sub Hristos, »Începutul creaţiei lui Dumnezeu« (Psalmul 8 ; Efeseni 1:10-22 şi alte locuri). De aceea tocmai acest titlu conţine un indiciu la ruina creaţiei vechi de 6000 de ani, despre care Biserica este ultima mărturie. Prin »creaţia lui Dumnezeu« din acest verset se înţelege restaurarea minunată, extinsă a lucrurilor cereşti şi pământeşti, a creaturilor vii şi a celor moarte, deci Împărăţia de o mie de ani. Hristos ca Om este numit aici »Începutul« acestei creaţii. Prin titlurile anterioare ale Vorbitorului divin ne sunt îndreptate privirile de la Biserică spre Hristos, de la mărturia ei stricată spre El, Garantul adevărului şi al tuturor făgăduinţelor, Martorul credincios şi adevărat. Aici inimile noastre pot să privească în adorare o stare viitoare de fericire negrăită, o creaţie1 nouă, al cărei început este Hristos2 .
1 Nu încă nouă în înfăţişarea ei, dar nouă în principiile dominante; toate lucrurile vor fi restaurate potrivit cu gândurile lui Dumnezeu.
2 Sunt cel puţin 4 domenii în care Hristos este văzut ca şi Cap: 1.Capul trupului (Coloseni 1:18 ; 2:19 ); 2. Capul unei familii sau rase şi anume a acelora care sunt în Hristos (1. Corinteni 15:22,45-49 ; 2. Corinteni 5:17 ; Galateni 3:28 ); 3. Capul creaţiei (Efeseni 1:21-22 ; Coloseni 1:15-17 ; 2:10 ); 4. Capul unui bărbat (1. Corinteni 11:3 ). Gândurile deosebite în aceste 4 domenii sunt: 1. unirea cu El; 2. văzuţi în El; 3. demnitatea Sa; 4. poziţia lui ca Domn. Titlul »Începutul creaţiei lui Dumnezeu« include şi faptul că El este Capul.
Starea dezgustătoare a Bisericii
15.-16. »Ştiu lucrările tale, că nu eşti nici rece, nici în clocot; aş vrea să fi fost rece sau în clocot. Astfel, pentru că eşti căldicel - şi nici rece nici în clocot - te voi vărsa din gura Mea.«Cuvintele »Ştiu lucrările tale« apar de cinci ori în aceste scrisori; ele lipsesc la Smirna şi Pergam. În scrisorile către Efes şi Tiatira sunt numite după lucrări şi alte lucruri, pe care Domnul le cunoaşte. La Sardes, Filadelfia şi Laodiceea cuvintele »Ştiu lucrările tale« se referă la starea generală şi situaţia generală a Bisericii. Cuvintele cu conţinut bogat »cunosc« sau »ştiu« apar însă de şapte ori şi sunt adresate îngerului fiecărei Adunări. În felul acesta este confirmată atotştiinţa Domnului nostru, această însuşire divină. Pentru slăbiciunea din Filadelfia, această explicaţie, că Domnul are cunoştinţă deplină despre toate, chiar şi despre ce este ascuns oamenilor, este un adevăr întăritor. Pe de altă parte, gândul la ochii Domnului care văd totul, care cercetează adâncimile inimii trebuie să fi fost insuportabil pentru Laodiceea, ţinând seama de nepăsarea ei, de glorificarea ei şi de viaţa ei de plăceri. Ceea ce Domnul constată aici deosebit, este starea de indiferenţă a inimilor. Biserica este în această ultimă perioadă a istoriei ei în starea cea mai rea. Oamenii ar putea vedea în Tiatira răul cel mai mare; Domnul explică însă că starea în care a căzut Laodiceea era cea mai respingătoare. Şi în această stare, Laodiceea se mai lăuda! Să observăm că aici se folosesc expresiile rece şi cald şi nu mort şi viu. Dacă ar fi fost folosite acestea din urmă, atunci ar fi trebuit să se pună întrebarea, dacă ei sunt mântuiţi sau pierduţi; dar atitudinea lor faţă de El este descrisă prin cuvintele »nici rece, nici în clocot«. Nu ura, ci indiferenţa totală faţă de Domnul este exprimată prin cuvântul »căldicel«.*
* Domnul vorbeşte aici numai de starea acelora care stau în legătură cu El. Nicidecum nu este vorba, dacă cineva este mort spiritual, sau viu, mântuit sau nemântuit, ci este vorba de starea lăuntrică sau morală, a unui om care stă într-o anumită relaţie recunoscută cu Domnul, chiar dacă este numai o simplă relaţie exterioară.
Noi nu suntem de acord cu părerea, care este uneori susţinută, că starea de indiferenţă din Laodiceea a rezultat din starea din Filadelfia. O astfel de interpretare conduce la greutăţi de nedepăşit. Fără îndoială, starea rece şi moartă din Sardes şi starea slabă, dar caldă, din Filadelfia au exercitat numai o influenţă redusă asupra stării generale din Laodiceea. Presupunem că legalismul din Tiatira, lipsa de sensibilitate spirituală din Sardes şi renunţarea la ceea ce în Filadelfia a fost păzit şi ţinut cu tărie, precum şi alte cauze au contribuit să dea naştere la starea din Lodiceea - indiferenţă absolută faţă de Domnul. Ce poate Domnul să facă cu o astfel de Biserică? Dacă ar fi fost rece - este clar că ea ar fi avut o astfel de atitudine - sau dacă ar fi fost în clocot - atunci ea ar fi arătat o oarecare măsură de activitate spirituală - atunci s-ar fi putut face ceva. Dar o atitudine nedecisă, neutrală faţă de Domnul şi faţă de adevăr este aşa de odioasă că ea trebuie imediat dată la o parte. De aceea starea ultimă a Bisericii este cea mai rea. - Filadelfia este îmbărbătată prin făgăduinţa »Eu vin curând«, Laodiceea este ameninţată cu judecata prin cuvintele »te voi vărsa din gura Mea.« Atât împlinirea acestei făgăduinţe, cât şi aplicarea judecăţii sunt anunţate ca fiind imediate. De mai multe ori s-a accentuat deja că stările ultimelor patru Biserici vor continua să existe în acelaşi timp până la sfârşit. Marea mulţime din Tiatira şi Sardes va avea parte de soarta anunţată pentru Laodiceea, în timp ce rămăşiţa acestor Adunări, în acelaşi mod, vor avea parte de binecuvântarea deosebită a Filadelfiei şi anume, să fie luată, ca să fie la Domnul. Venirea Domnului nu este amintită în scrisoarea adresată Laodiceei. Lepădarea publică a Laodiceei ca martor al lui Dumnezeu va avea loc la răpirea sfinţilor cereşti; cu alte cuvinte, răpirea din Filadelfia şi lepădarea Laodiceei vor avea loc în acelaşi timp; ultimul eveniment este dependent de primul. Creştinătatea, a cărei istorie a început cu lumina cea mai strălucitoare, se va sfârşi sub norii cei mai întunecaţi, care au fost vreodată deasupra drumului omului cu responsabilitate.
Preamărirea mândră şi condamnarea din partea Domnului
17. »Pentru că spui: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic! Şi nu ştii că tu eşti cel nenorocit şi de plâns şi sărac şi orb şi gol.« Filadelfia nu are niciun cuvânt de spus cu privire la sine însuşi, însă Laodiceea are. Realmente există o diferenţă mare, aproape sub toate aspectele, între aceste două Adunări. În Laodiceea domnea nu numai o stare de mulţumire de sine, ci era şi o glorificare plină de mândrie care este păstrată aici în scris: »Spui: sunt bogat«. Cetatea se putea lăuda cu bogăţia ei materială şi Adunarea a vrut în aceeaşi măsură să se laude cu bogăţiile ei. În afară de aceasta, ea şi-a înmulţit bogăţia: »m-am îmbogăţit!« Fără îndoială, Adunarea din Laodiceea avea influenţă, număr mare, daruri, realizări deosebite, aptitudini spirituale şi alte aptitudini atrăgătoare şi, fiind în posesiunea acestor lucruri, s-a lăudat. Vai, aceste lucruri - cu preţul pierderii comportării şi gândirii spirituale şi al dragostei adevărate şi fierbinţi pentru Domnul - pot fi privite numai ca dăunătoare şi mai devreme sau mai târziu trebuie să sfârşească în judecată dacă nu are loc pocăinţa. După propria ei evaluare, ea nu avea nevoie de nimic. Ea nu avea nici inimă pentru Domnul şi nici dorinţă după prezenţa Sa. Ea putea să se laude, cu toate că a fost rostită o judecată, care urma să aibă loc în curând (versetul 16) şi cu toate că Hristos, izvorul vieţii şi nădejdea slavei, stătea afară (versetul 20). Această stare din Laodiceea este şi pericolul deosebit din zilele noastre.
Cum apreciază Domnul această stare? Ce valoare are mărimea şi felul bogăţiei din Laodiceea înaintea ochilor Săi? El spune: »eşti cel nenorocit şi de plâns« şi pe lângă aceasta »sărac, orb şi gol«. Articolul hotărât, care însoţeşte de fiecare dată aceste însuşiri, face şi mai clară seriozitatea şi gravitatea sentinţei pe care Domnul o rosteşte cu privire la Laodiceea. »Cel nenorocit« şi »cel de plâns«, deci un tablou al unei nenorociri foarte mari, este mai degrabă subiectul îndurării. Ei erau săraci în lipsa adevăratelor bogăţii, orbi cu privire la starea lor proprie şi orbi pentru slava Domnului; erau goi, deoarece le lipsea neprihănirea divină. Încă o caracteristică întregeşte tabloul trist, care ne este prezentat aici despre această Biserică fără Hristos: »... şi nu ştii«. Adevărata ei stare înaintea ochilor Domnului îi era complet necunoscută. Dacă ar fi fost cea mai mică cunoştinţă despre sărăcia ei, ar mai fi existat speranţă. Dar lipsea orice simţământ pentru aceasta. De aceea nu a mai rămas nimic altceva de făcut, decât să fie »vărsată din gura Lui«, lepădarea.
Trei semne ale stării din Laodiceea şi trei oferte din partea harului
18. »Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să fii bogat, şi haine albe, ca să fii îmbrăcat şi să nu se arate ruşinea goliciunii tale, şi alifie pentru ochi, să-ţi ungi ochii, ca să vezi.« Cele trei caracteristici esenţiale ale Laodiceei au fost sărăcia, orbirea şi goliciunea ei şi acestea sunt lucrurile cărora Domnul nostru în harul Său vrea să le iasă în întâmpinare. El ar fi putut să poruncească, dar El îi sfătuieşte »să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc«. Cuvântul a cumpăra nu trebuie să ne facă nici un fel de greutăţi. Hristos are comorile harului, bogăţia cerului, la dispoziţia Sa. Condiţiile, cu care El vinde, le stabileşte El singur: »Voi toţi cei însetaţi, veniţi la ape, chiar şi cel care n-are bani! Veniţi şi cumpăraţi bucate, veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte, fără bani şi fără plată« (Isaia 55:1 ). Dreptul de a veni şi a cumpăra vi-l dă nevoia şi sărăcia voastră. Aurul, curăţit prin foc, arată neprihănirea (sau dreptatea) divină; fără ea - ce mare sărăcie!; cu ea - ce mare bogăţie! Oricine crede în Domnul Isus Hristos primeşte neprihănirea divină, »neprihănirea din Dumnezeu prin credinţă« (Romani 3:21-26 ; 4:5 ; Filipeni 3:9 ). Hainele albe sunt dreptăţile (sau faptele drepte) ale sfinţilor (capitolul 19:8), ele vorbesc deci despre neprihănirea (dreptatea) practică. Aceste haine ar acoperi ruşinea goliciunii lor, dar numai acela le poate primi, căruia mai înainte i-a fost socotită neprihănirea (dreptatea) divină şi în felul acesta i-a fost dăruită. Alifia pentru ochi este necesară pentru capacitatea de diferenţiere spirituală; Duhul Sfânt trebuie să deschidă ochii ca să poţi vedea corect (1. Ioan 2:20 ).
Ultimul apel al Domnului
19. »Eu îi mustru şi îi disciplinez pe toţi câţi îi iubesc; fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!« În prima parte a acestui verset Domnul confirmă un adevăr general pe care îl găsim în ambele Testamente (Proverbe 3:11-12 ; Evrei 12:5-6 ). El a vorbit mai înainte cu o severitate neobişnuită, starea din Laodiceea a făcut necesar să vorbească aşa. Cuvintelor de mustrare aspră, care au fost adresate îngerului Bisericii, trebuie să le urmeze acţiunea de judecată finală, vărsarea din gura Lui. Dar creştinii de atunci, ca şi cei de astăzi, trebuiau să ştie că mustrarea Domnului, precum şi disciplinările mult mai severe care urmau să vină din partea Lui, rezultau din dragostea Lui şi nu erau un capriciu, aşa cum ar putea să fie la părinţii pământeşti. El solicită: »fii plin de râvnă deci şi pocăieşte-te!« Domnul voia să-i zguduie din amorţirea şi indiferenţa lor, în care se scufundaseră. El voia să le trezească din nou interesele. A atins această atenţionare de a fi plini de râvnă şi a se pocăi conştiinţa celor din Laodiceea? Acesta ar fi fost primul pas spre restabilire. A avut el loc? Marea majoritate nu a făcut-o. Dar noi putem mulţumi lui Dumnezeu că au fost unii care au sesizat şi au auzit chemarea la pocăinţă. Dar marea majoritate merge tot aşa mai departe. Starea din Laodiceea a ajuns astăzi la deplină dezvoltare şi este starea caracteristică a Bisericii de astăzi. Judecata anunţată în versetul 16 asociaţiei creştine mărturisitoare nu se poate ocoli şi este gata să aibă loc.
Domnul stă înaintea uşii, bate şi vorbeşte
20. »Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Secole la rând această chemare gingaşă şi emoţionantă a fost tema cântărilor creştine şi a mesajelor creştine. - Ultima chemare, care se adresează întregului trup, o citim în versetul 19; cuvintele Sale din acest verset se adresează numai persoanelor singulare, către »cineva« care aude vocea Sa. Între ameninţarea cu vărsarea din gura Lui (versetul 16) şi executarea acestei judecăţi, Domnul stă afară - »Iată, Eu stau la uşă« - şi prin aceasta exprimă că El nu poate să mai aprobe starea lăuntrică a trupului creştin mărturisitor. Dar Domnul bate la uşă şi vorbeşte. Ce prezentare bogată a harului în cele mai rele împrejurări! Domnul nu porunceşte să se cumpere (versetul 18) şi nici nu forţează intrarea. El sfătuieşte să se cumpere şi bate la uşă. »Eu stau la uşă şi bat« - El o face acum şi continuă să o facă. Cuvintele arată că El stă permanent şi bate. Domnul nu vrea să constrângă recunoaşterea prezenţei Sale dacă ea nu este dorită şi acolo unde nu este dorită. Călătorilor deznădăjduiţi, care mergeau spre Emaus, »S-a făcut, că vrea să meargă mai departe« (Luca 24:28 ). Dar ei au stăruit de El şi au zis: »Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.« »Şi a intrat să rămână cu ei.« În prezenţa Domnului înviat s-a schimbat totul. El a devenit gazda şi ei oaspeţii Lui (Luca 24:30 ). »Dacă va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el, şi el cu Mine.« Este ultima ocazie de a avea părtăşie cu El înainte de a veni noaptea judecăţii. Dar promisiunea este cu totul personală. Cât de deosebit de binefăcătoare este această făgăduinţă pentru oricine, căruia îi este refuzată părtăşia adevărată în această Biserică. Noi nu auzim aici vocea Domnului în puterea dătătoare de viaţă şi nici nu este bătaia la inima unui păcătos pentru mântuirea sa. Invitaţia adresată păcătoşilor spune: »Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit« (Ioan 10:9 ). Păcătoşii nu trebuie să bată, căci această uşă este totdeauna deschisă, ei trebuie numai să intre. Celor credincioşi li se spune: »Bateţi şi vi se va deschide« (Luca 11:9 ). În textul nostru Domnul stă şi bate permanent. El doreşte să ocupe tot locul din inima celor ai Săi. El vrea chiar acum să pregătească o masă pentru aceia care Îi deschid uşa. Să se bucure în părtăşie cu El, dar El este Cel care dă bucuria.
Făgăduinţa pentru învingător
21. »Învingătorului îi voi da să şadă cu Mine pe tronul Meu, după cum şi Eu am învins şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe tronul Său.« Tronul este semnul şi simbolul autorităţii şi domniei regale. Cum a ajuns Domnul Isus pe tronul Tatălui Său, cum a putut El să ocupe împreună cu Tatăl Său acest loc sublim? Nu numai pe baza unui drept intrinsec, care I se cuvine, ci pe baza vieţii Lui, care a fost caracterizată prin răbdare şi biruinţă şi pe baza morţii Sale pentru glorificarea Tatălui. Prin aceasta şi nouă ne este arătat clar drumul Învingătorului. Exemplul Lui ne încurajează şi urmele paşilor Lui arată drumul. Plata învingătorului este aici fără îndoială măreaţă, dar ea nu depăşeşte nicidecum răsplata învingătorului din Filadelfia. Lui i se făgăduieşte aici că va fi unit cu Hristos, Fiul Omului, în Împărăţia Sa. Această Împărăţie va fi atotcuprinzătoare în extinderea ei (Psalmul 72:8 ; Zaharia 14:9 ; Psalmul 8:4-6 ) şi va fi guvernată în dreptate (Psalmul 72:1-7 ; Psalmul 45:7 ; Isaia 32:1 ). Domnia Lui va fi o domnie veşnică (Daniel 4:34 ; 7:14,27 ). Ierusalimul ceresc va fi reşedinţa guvernului ceresc al Împărăţiei (Apocalipsa 21 ), Ierusalimul pământesc va fi capitala Împărăţiei de pe pământ (Ieremia 3:17 ). Deci învingătorului din Laodiceea îi este făgăduită unirea cu Hristos în Împărăţia Sa şi în slava Sa. Cu siguranţă aceasta este o plată bogată şi deplină pentru lupta scurtă, chiar dacă ea a fost grea pentru învingerea împrejurărilor din Laodiceea, împrejurări care ne înconjoară din toate părţile. Dar această luptă trebuie dusă până la sfârşit.
După aceea urmează chemarea obişnuită la ascultare, care încheie aşa cum se cuvine aceste şapte scrisori deschise.
Cuvânt de încheiere la scrisorile deschise
Scrisorile adresate celor şapte Adunări constituie partea a doua a Apocalipsei, acel »ce este«. Adunarea a existat în timpul lui Ioan şi există până astăzi. Ioan a văzut-o în simboluri (capitolul 1:20). După aceea, se arată în aceste scrisori starea lăuntrică, spirituală şi morală a Bisericii în treptele ei de evoluţie succesive şi parţial concomitente din istoria ei (capitolul 2 şi 3). Schiţarea scurtă a istoriei Biserici în aceste două capitole are valoare inestimabilă. Este un har deosebit de mare să poţi vedea în lumină divină starea Bisericii pe parcursul aproape a 2000 de ani, aşa cum o vede El. Ce învăţături sunt cuprinse în ea pentru noi! Cât de necesare sunt şi atenţionările într-un timp de decădere spirituală, de adormire lăuntrică şi slăbire morală! Cât de înviorătoare şi întăritoare sunt făgăduinţele cuprinse în ea, într-un timp de slăbiciune!
Pentru început scrisorile adresate Adunărilor s-au aplicat la starea lor locală, dar această aplicare limitată a lor nu ar fi justificată din cauza amploarei şi însemnătăţii înştiinţărilor. Adevărurile şi principiile prezentate în ele sunt de mare importanţă pentru Biserica mărturisitoare de pe întreg pământul. Ele se pot aplica atât la persoane individuale, cât şi la Adunări în totalitatea lor.
Natura Adunării, ordinea şi disciplinarea în Adunare au fost tema deosebită a lucrării apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor, Luca descrie primii treizeci de ani ai istoriei ei, începând din ziua cincizecimii şi până la întemniţarea apostolului Pavel în Roma. Vizionarului din Patmos i-a fost dăruit să prezinte istoria Bisericii de la sfârşitul timpului apostolilor şi până la lepădarea ei de către Domnul.
sursa: https://comori.org/