Categorie: Cartile Bibliei
Râul şi pomul vieţii
1-2 »Şi mi-a arătat un râu de apă a vieţii, strălucitor ca cristalul, ieşind din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul străzii cetăţii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.« - În această viziune finală tronul lui Dumnezeu şi al Mielului au o însemnătate deosebită. Întreaga secţiune (versetele 1-5) vorbeşte despre guvernarea lui Dumnezeu în timpul Împărăţiei de o mie de ani, prezentată simbolic prin tron. Secţiunea anterioară (Apocalipsa 21:9-27 ) a fost iniţiată în mod asemănător. Acolo vizionarului i-a fost arătată mireasa, aici râul de apă a vieţii. Întreaga descriere (Apocalipsa 21:9 până la Apocalipsa 22:5 ) constă de aceea din două viziuni diferite, însă strâns legate între ele.
În Apocalipsa 21:1 se vorbeşte despre noul cer şi despre noul pământ şi prin aceasta se face legătura cu primul capitol din cartea Geneza; tot aşa râul şi pomul vieţii din acest capitol leagă ultimul capitol al Bibliei cu capitolul doi al primei cărţi a Sfintei Scripturi. În aceste legături vedem că Dumnezeu Îşi pune totodată pecetea confirmării Sale pe vechile comunicări din prima carte a Bibliei şi legalizează cele două Testamente ca un tot unitar. Între Moise şi Ioan sunt aproximativ şaisprezece secole, şi totuşi ei depun o mărturie comună despre adevărul Sfintelor Scripturi.
»Râul de apă a vieţii« vorbeşte simbolic despre o plinătate de viaţă şi binecuvântare (Psalm 36:8). El este un simbol frumos al vieţii în bucurie, curăţie şi activitate spirituală. Acest râu simbolic nu este un râu tulbure şi mocirlos şi nici un râu rapid, ci limpede şi clar (ca toate lucrurile din cetatea sfântă) şi transparent ca un cristal frumos. Râul harului aducător de bucurie curge neîncetat prin cetatea cerească. Bucuria miresei nu va avea niciodată sfârşit şi nu se va micşora niciodată; dimpotrivă, ea va creşte, aşa cum râul creşte în adâncime în scurgerea lui. Se recunoaşte clar legătura cu Geneza 2 . »Şi un râu ieşea din Eden ca să ude grădina« (Geneza 2:10 ). În cetatea cerească râul nu se împarte ca râul din Eden, care a devenit patru râuri, şi apa lui nici nu curge jumătate spre răsărit şi jumătate spre apus, aşa cum curge apa vie din Zaharia 14:8 . El curge ca un râu prin toată cetatea, ca un râu al bucuriei, pe care o vor savura cu toţii împreună. Tot aşa în cetate este numai un pom, pomul vieţii, nu doi pomi diferiţi, aşa cum era în grădina din Eden (Geneza 2:9 ). În cartea Geneza pomul vieţii este amintit înaintea râului, aici Ioan vorbeşte mai întâi despre râu.
Râul ieşea »din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului«. Aici vedem pe Dumnezeu şi Mielul uniţi în guvernarea lumii. Puterea şi maiestatea lui Dumnezeu, unită cu harul şi blândeţea Mielului, vor da guvernării un caracter care umple Adunarea cu bucurie şi va face ca naţiunile să locuiască în pace. Va fi un tron. Dumnezeu este Cel mai mare, dar Mielului îi va fi dată exercitarea puterii şi autoritatea tronului; şi acest tron este izvorul din care curge râul harului şi bucuriei.
Cuvântul lui Dumnezeu ne arată multe asemănări între Ierusalimul pământesc din viitor şi Ierusalimul ceresc (simbolic). Ambele cetăţi vor fi reşedinţa guvernării. Din ambele va curge apa vieţii; în fiecare şi la fiecare va fi un pom sau mai mulţi pomi (Ezechiel 47:7,12 ), care aduc roade şi ale căror frunze vor sluji la vindecare. În Ierusalimul pământesc apele vieţii vor curge de sub pragul Templului (Ezechiel 47:1 ), dar Ioan a văzut râul în cetatea cerească curgând din tron.
2. »În mijlocul străzii [sau străzii largi] cetăţii ei şi a râului, de o parte şi de alta, era pomul vieţii, făcând douăsprezece roade, dându-şi rodul în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt pentru vindecarea naţiunilor.« - Probabil Ioan a văzut pomul vieţii la mijloc între stradă şi – la o anumită distanţă – râul care curgea pe lângă ea. În Eden oamenii nu au mâncat din pomul vieţii nici în starea lor de nevinovăţie şi nici după ce au păcătuit. Heruvimul şi flacăra sabiei care se rotea le-a blocat după căderea lor accesul în grădină la pomul vieţii (Geneza 3:24 ), şi a fost bine aşa. Dacă un om păcătos ar fi mâncat din roada lui, atunci soarta lui ar fi fost o viaţă veşnică în necazul şi suferinţa pe care păcatul le-a adus în lumea aceasta. Dar în cetatea minunată de la Dumnezeu, drumul spre pomul vieţii, care este un tablou al lui Hristos, este liber; el nu este închis nici de un heruvim şi nici de sabie. În Eden era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Ambii au şi o însemnătate simbolică. Pomul vieţii arată principiul vieţii, al cărei izvor este în Dumnezeu, pomul cunoştinţei binelui şi răului arată principiul responsabilităţii omului. Pomul vieţii este primul pom singular şi deosebit, care este amintit în Sfânta Scriptură; el este şi ultimul pom despre care vorbeşte Scriptura.
Pomul vieţii aduce douăsprezece roade. Aici apare pentru ultima dată numărul doisprezece, care vorbeşte de guvernarea şi administrarea prin om. Sfinţii cetăţii cereşti mănâncă din roade, care se coc aşa de repede, că pomul îşi dă rodul în fiecare lună, în timp ce frunzele lui servesc spre vindecarea şi binecuvântarea naţiunilor. Noi, sfinţii, vom mânca – în această vorbire simbolică – din roadele lui, noi ne vom hrăni permanent din Hristos, din roada pe care El o aduce; ei se vor folosi de frunzele lui pentru vindecare. Naţiunile vor fi în Împărăţia de o mie de ani dependente de cetatea cerească în ceea ce priveşte lumina, călăuzirea dreaptă, guvernarea şi vindecarea. Toate acestea se găsesc – ca un fel de pereche – şi în remarcabilul capitol 47 din profetul Ezechiel: »Rodul lui va fi pentru hrană şi frunza lui pentru vindecare« (Ezechiel 47:12 ). Ambele locuri din Scriptură (Apocalipsa 22 şi Ezechiel 47 ) vorbesc despre starea în Împărăţia de o mie de ani şi prin aceasta despre acelaşi timp, dar unul vorbeşte despre binecuvântările din cer, care sunt mult mai înalte, celălalt despre binecuvântările de pe pământ. Pomul vieţii serveşte pentru hrană şi vindecare, râul vieţii umple cu bucurie.
Comunicări minunate
3-5 »Şi nu va mai fi nici un blestem, şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea; şi robii Lui Îi vor sluji şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Şi nu va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei şi vor împărăţii în vecii vecilor.« - După întrarea păcatului în lume, şarpele, iniţiatorul păcatului, şi pământul au fost blestemate (Geneza 3:14,17 ). Cain, care a adăugat păcatul lui greu la cel al tatălui său şi în felul acesta, ca să zicem aşa, a umplut măsura cu păcat, a fost de asemenea blestemat (Geneza 4:11 ). Citim mai departe în Galateni 3:10 : »Toţi cei care sunt din faptele Legii sunt sub blestem«. În Ierusalimul ceresc dimpotrivă, nu va mai fi nici un blestem, şi nici mulţimea suferinţelor, bolilor şi necazurilor care au rezultat din acesta. Nici blestemul şi nici urmările lui grave nu vor putea vreodată să găsească acces* în cetatea sfântă a lui Dumnezeu, care va fi umplută de gloria Sa.
* Perechea afirmaţiei, că »nu va mai fi nici un blestem«, o găsim în Zaharia 14:11 , unde se spune despre Ierusalimul pământesc, că »nu va mai fi blestem« (compară şi cu Zaharia 8:13-15 ).
În versetul 3 se exprimă din nou unitatea dintre Dumnezeu şi Miel, una în exercitarea guvernării, prin aceea că tronul este numit »tronul lui Dumnezeu şi al Mielului«. Acest tron va fi în cetate, în mijlocul Adunării glorificate, căci citim, că tronul »va fi în ea«. Tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi izvorul puterii şi sprijinul puternic şi stabil al cetăţii sfinte.
3. »Şi robii Lui Îi vor sluji.« - Dumnezeu şi Mielul vor fi aşa de unanimi în gândire şi acţiune, că aici se foloseşte singularul »Îi«. Dumnezeu va fi revelat în Miel, şi noi vom sluji în El. Atunci slujirea noastră va fi permanentă, va fi exercitată fără oboseală şi fără slăbire în intensitate. În bucurie şi libertate, mânaţi de dragostea curată, Îi vom sluji fără greşeală şi lipsuri şi fără gânduri legaliste. Această slujire va avea forme variate, şi noi vom intra cu plăcere şi cu toată inima într-o viaţă veşnică de slujire pentru Domnul.
4. »Şi vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.« - Această faţă, care odinioară în chip batjocoritor a fost acoperită cu scuipatul oamenilor, va străluci atunci în gloria divină. Aici este oferit totodată vinul cel mai bun, este dăruită bucuria cea mai mare. Noi vom vedea faţa Lui.
Faptul că Numele Lui va fi pe frunţile noastre, arată public, vizibil pentru toţi, că noi Îi aparţinem, că suntem proprietate a Lui. Dar deoarece numele este legat de o persoană, în aceasta se cuprinde şi gândul, că noi vom avea chipul Lui şi vom fi asemenea Lui (1. Ioan 3:2 ; compară şi cu Apocalipsa 13:16-17 ). Noi vom fi totodată imaginea în oglindă a Lui, aşa că El va fi văzut în noi şi în mod deosebit se va exprima, cine şi ce este El. Din acest verset preluăm trei afirmaţii minunate:
1. Noi suntem proprietatea Lui, şi vom fi veşnic.
2. Noi vom vedea faţa Lui şi El va fi văzut în noi.
3. Întreaga noastră lume a ideilor va fi marcată de El.
5. »Şi nu va mai fi noapte, şi nici nevoie de lampă şi de lumină de soare, pentru că Domnul Dumnezeu va lumina peste ei.« - Constatarea, că acolo nu va mai fi noapte, o găsim şi în Apocalipsa 21:25 , acolo însă mai degrabă marginal şi ca justificare pentru ce porţile cetăţii cereşti vor sta permanent deschise. Aici însă constatarea nu stă în legătură cu un alt adevăr, ci este de sine stătătoare în înţelesul ei cel mai adânc. Nu va mai fi nici noapte nici întuneric, va fi o zi veşnică, minunată. Nu va mai fi nevoie de nici o lumină artificială, ca aceea a unei lămpi, şi nici o lumină creată, ca aceea a soarelui. Cetatea nu va avea nevoie de sursele de lumină ale lumii acesteia şi ale timpului acesta, căci »Domnul Dumnezeu va lumina peste ei«. Sfinţii în glorie vor fi permanent în lumina binefăcătoare, care porneşte direct de la Dumnezeu.
5. »Şi vor împărăţii în vecii vecilor.« - Aceste cuvinte sunt valabile pentru Împărăţia de o mie de ani şi pentru veşnicie. Domnia sfinţilor cereşti nu va înceta niciodată. Atâta timp cât Hristos este pe tron, atâta timp cât El poartă cununile, vor domni şi sfinţii, căci noi vom »domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos« (Romani 5:17 ). Această domnie este, în ceea ce priveşte natura ei, veşnică şi total independentă de schimbarea perioadelor de timp sau oricare altă schimbare. Împărăţia, care va fi dată lui Dumnezeu şi Tatăl (1. Corinteni 15:24 ), va fi instaurată pe pământ pentru un anumit timp bine stabilit şi apoi va dovedi împlinirea planurilor lui Dumnezeu. Domnia de o mie de ani va fi introdusă între perioada de timp actuală a lumii şi starea veşnică. Domnul va preda această Împărăţie de o mie de ani, dar domnia Lui peste toate creaturile nu va înceta niciodată. Atâta timp cât vor exista îngeri şi oameni, creaturi ale lui Dumnezeu, este nevoie şi de o guvernare. Tronul Lui va exista veşnic, şi tot aşa şi tronurile şi cununile sfinţilor. Cuvintele »vor împărăţi în vecii vecilor« se referă la domnia veşnică a sfinţilor cereşti uniţi cu Hristos. Slujirea noastră şi domnia noastră nu vor avea niciodată sfârşit, ci vor dura veşnic.
Ce sfârşit minunat al acestei părţi a cărţii! Cât de cuprinzătoare, de sublime şi adevărate sunt aceste comunicări! În curând ele vor deveni şi pentru noi realităţi minunate. Să ne dăruiască Dumnezeu, ca noi să umblăm în acest timp cu mare credincioşie şi hotărâre, demni de adevărurile Sale şi de aceste adevăruri profetice, care se vor împlini foarte curând.
Cuvinte de încheiere şi mărturii (versetele 6-21)
Îngerul autentifică cuvintele prorociei
6. «Şi mi-a spus: „Aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate”. Şi Domnul Dumnezeul duhurilor profeţilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi cele care trebuie să aibă loc în curând.« - În Apocalipsa 15:3 sfinţii confirmă căile lui Dumnezeu ca fiind drepte şi adevărate; în Apocalipsa 16:7 Ioan a auzit altarul spunând, că judecăţile Sale sunt adevărate şi drepte, şi acelaşi lucru îl confirmă în Apocalipsa 19:2 marea mulţime din cer. Dumnezeu Însuşi confirmă în Apocalipsa 21:5 , că »aceste cuvinte sunt sigure şi adevărate«, şi aici o face îngerul. Îngerul nu accentuează mărimea şi gloria comunicărilor, ci veridicitatea şi adevărul lor. Pe drept s-a remarcat, că valoarea unei cărţi este dependentă de adevărul conţinutului ei. Comunicările profetice din cartea Apocalipsa solicită fiecare în parte şi toate la un loc un studiu detaliat şi temeinic din partea noastră, nu numai din cauza importanţei lor pentru noi, ci mult mai mult pentru că gloria Domnului nostru şi binecuvântarea lumii sunt legate de veridicitatea şi seriozitatea acestor dezvăluiri dumnezeieşti despre viitor (vezi şi Daniel 8:26 ).
Dumnezeu este »Dumnezeul duhurilor profeţilor«. Simţămintele, speranţele şi experienţele variate ale profeţilor Vechiului Testament stăteau sub conducerea şi controlul lui Dumnezeu. El era cu ei, aşa cum El este şi cu noi. Această identitate de acţiune a Lui ne leagă cu vechii profeţi într-o umblare, care este marcată prin aceea, că speranţele puse atunci şi acum înaintea ochilor sunt realitate pentru credinţă. El a trimis pe îngerul Său, »să arate robilor Săi cele care trebuie să aibă loc în curând«. Aceste cuvinte lasă să se recunoască clar legătura dintre începutul cărţii (Apocalipsa 1:1 ) şi sfârşitul ei. Autorul dumnezeiesc al cărţii a avut grijă ca aceste revelaţii ale lucrurilor, care trebuie să aibă loc în curând, să ajungă şi la robii Săi, şi El consideră că ei au interese de ele. Certitudinea venirii în curând a Domnului şi seriozitatea mare a evenimentelor numeroase, care vor veni, ar trebui să conducă la un studiu atent şi intensificat, cu rugăciune, al acestei cărţi. Este singura carte, care se adresează în mod deosebit »robilor« Săi.
Venirea Domnului este aproape
7. »Şi, iată, Eu vin curând!« - Folosirea frecventă a cuvântului de legătură „şi” nu înseamnă nicidecum totdeauna, că cele constatate anterior sunt strâns legate de cele care urmează. În cele mai multe cazuri cuvântul desemnează un început nou, o comunicare suplimentară, fără o referire directă la cele anterioare.
»Iată, Eu vin curând!« Acesta este glasul Domnului nostru Isus Hristos Însuşi. Nu este anunţarea unui oarecare eveniment, care va avea loc, ci cuvântul decisiv al Domnului cu privire la venirea Sa personală. În acest capitol El vesteşte de trei ori şi în conteste diferite venirea Lui (versetele 7,12,20), şi de fiecare dată El adaugă cuvântul curând, care ne arată cât de aproape suntem noi de împlinirea nădejdii noastre fericite.
7. »Ferice de cine păzeşte cuvintele profeţiei cărţii acesteia!« - La începutul cărţii citim cuvinte asemănătoare (Apocalipsa 1:3 ). Aici la sfârşit ele stau din nou, dar ele par aici să se adreseze mai mult personal cititorilor sau ascultătorilor. În afară de aceasta fericirea este rostită aici ţinând seama de faptul că acum cartea este terminată; în Apocalipsa 1:3 se spune »cuvintele profeţiei«, dar în acest verset se spune »cuvintele profeţiei cărţii acesteia«*. Cuvântul păzeşte înseamnă a-ţi însuşi şi a păstra cu tărie, să preţuieşti şi să acţionezi potrivit acestor cuvinte.
* Cuvântul carte ca denumire a revelaţiei complete apare de şapte ori în acest ultim capitol, şi anume câte o dată în versetele 7, 9 şi 10 şi de câte două ori în versetele 18 şi 19. Atât în făgăduinţele ei cât şi în anunţarea judecăţilor, cartea Apocalipsa este completă. Nu mai este nimic de adăugat.
Adorarea se cuvine numai lui Dumnezeu
8-9 »Şi eu, Ioan, sunt cel care am auzit şi am văzut acestea. Şi, când am auzit şi am văzut, am căzut ca să mă închin la picioarele îngerului care îmi arăta acestea. Şi mi-a zis: „Vezi, nu face aceasta!”, eu sunt împreună-rob cu tine şi cu fraţii tăi, profeţii, şi cu cei care păzesc cuvintele cărţii acesteia. Lui Dumnezeu închină-te!”« - Numele lui Ioan este numit de patru ori în această carte (Apocalipsa 1:1,4,9 şi Apocalipsa 22:8 ). Pare nepotrivit să se pună întrebarea, cine este acest Ioan, scriitorul cărţii Apocalipsa. Poate fi vorba numai de un singur Ioan.* Involuntar cei mântuiţi se gândesc la apostolul preaiubit, ucenicul pe care-l iubea Isus. Era numai unul, şi fără îndoială el este acela căruia i-au fost încredinţate aceste viziuni şi comunicări. Apostolul Ioan este scriitorul celei de-a patra evanghelie, a celor trei epistole şi a cărţii Apocalipsa.
* Hilgenfield a remarcat: „Un Ioan necunoscut, care aproape nu a lăsat nici o urmă şi al cărui nume a dispărut din istorie, cu greu putea în Numele lui Hristos şi al Duhului Sfânt să dea atenţionări şi indicaţii celor şapte Adunări.”
Cuvintele minunate, pe care Ioan le-a auzit, şi viziunile extraordinare, care i-au fost arătate, unite cu gloria vizibilă şi demnitatea îngerului, l-au făcut pe Ioan să i se închine. Dar chiar şi cele mai înalte creaturi adoră pe Dumnezeu. Nici un înger sfânt, oricât de înaltă ar fi poziţia lui, nu ar face altceva, decât să respingă o închinare dumnezeiască adusă lui. »Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine« (Evrei 1:6 ). Ioan a căzut la picioarele îngerului, ca să i se închine, dar el a fost imediat respins, căci îngerii sunt foarte atenţi, ca drepturile lui Dumnezeu şi ale lui Hristos să fie respectate. Cu toate că el aparţine unui rang mai superior al creaturilor lui Dumnezeu, îngerul s-a denumit »împreună-rob« cu Ioan, cu profeţii şi cu »cei care păzesc cuvintele cărţii acesteia«. Era a doua oară, că unul dintre oamenii cei mai deosebiţi şi rob al lui Dumnezeu a eşuat în prezenţa acestor minunate evenimente şi comunicări (Apocalipsa 19:10 ). »Lui Dumnezeu închină-te!«, aşa este şi aici solicitarea categorică a îngerului, căci adorarea unei creaturi este păcat împotriva lui Dumnezeu şi o lezare a maiestăţii Domnului domnilor.
Cuvintele de încheiere ale îngerului adresate lui Ioan
10-11 »Şi mi-a zis: „Nu pecetlui cuvintele profeţiei cărţii acesteia. Pentru că timpul este aproape. Cine este nedrept să continue nedreptatea, şi cine este întinat să se întineze în continuare; şi cine este drept să practice în continuare dreptatea; şi cine este sfânt să fie sfinţit în continuare.”« - Misiunea din versetul 10 nu se referă la vreo profeţie oarecare, ci la conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa. Ea este intenţionat în opoziţie cu porunca, care a fost dată prorocului Daniel: »Ascunde cuvintele acestea şi pecetluieşte cartea până la timpul sfârşitului« (Daniel 12:4,9 ). Ioan dimpotrivă, nu trebuia să pecetluiască cuvintele. Motivele pentru această indicaţie contrară ne sunt făcute cunoscut. Daniel trebuia să ascundă cuvintele şi să pecetluiască cartea, deoarece timpul sfârşitului era departe (Daniel 8:26 ); lui Ioan i s-a spus însă, că »timpul este aproape«. Fără îndoială aşteptarea generală a creştinilor din primele trei secole era, că venirea Domnului urma să aibă loc foarte curând. Din momentul când această speranţă le-a devenit clară, ei vedeau mereu timpul sfârşitului ca şi cum ar fi prezent, ca şi cum s-ar fi apropiat. Noi trăim în timpul sfârşitului, şi de aceea toate profeţiile stau nepecetluite înaintea noastră. Şi ceea ce odinioară era pecetluit, acum este descoperit, pentru ca noi să le cercetăm pentru a avea câştig şi a primi învăţătură.
Versetul 11 arată starea care va persista, starea neschimbătoare a oamenilor, care va avea loc la venirea vizibilă a Domnului, vestită în versetul 12. Acum, în timpul harului şi al îndelungi răbdări a lui Dumnezeu, omul poate să se întoarcă la Dumnezeu, poate să se pocăiască, şi să devină mântuit. După moartea trupului sau după arătarea Domnului pe pământ, pentru om nu va mai fi posibilă nici o întoarcere. Găsim aici două grupe de „rău” şi în opoziţie cu ele două grupe de „bine”. Cei nedrepţi stau ca o grupă în opoziţie cu cei drepţi, cei întinaţi în opoziţie cu sfinţii. Obiceiurile dau pe faţă fiinţa omului, şi fiinţa lui hotărăşte soarta lui. Fiecare om acţionează potrivit cu natura lui, în privinţa aceasta este o înţelegere generală. La moartea omului sau la arătarea Domnului fiinţa şi soarta fiecăruia este definitiv stabilită. Cei nedrepţi vor rămâne nedrepţi şi la nedreptăţile lor vor mai adăuga alte nedreptăţi. Cei drepţi vor rămâne drepţi şi vor practica în continuare dreptatea. În veşnicie păcatul şi suferinţa vor fi unite una cu alta, şi tot aşa sfinţenia şi fericirea. Şi în iazul de foc oamenii pierduţi şi îngerii judecaţi vor acţiona potrivit naturii lor; ei vor păcătui mereu şi vor suferi.
Domnul vorbeşte
12-13 »„Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum va fi fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel din urmă, Începutul şi Sfârşitul”.« - Vorbitorul divin, Domnul Însuşi, vesteşte încă o dată certitudinea şi apropiata Sa venire. Aici El nu numai adresează un cuvânt de înviorare sfinţilor Săi care perseverează şi Îl aşteaptă (ca în versetul 7), ci în legătură cu aceasta El se referă la multe şi felurite răsplătiri, pe care El le va da corespunzător valorii pe care o are în ochii Săi lucrarea fiecăruia în parte. Chiar şi lucrarea cea mai neînsemnată va fi răsplătită de Domnul corespunzător, când El va veni – nu pentru noi în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ), ci cu noi, ca să instaureze Împărăţia Sa. Nu Casa Tatălui, în care noi vom fi mai întâi introduşi (Ioan 14:2-3 ), ci Împărăţia este domeniul potrivit, în care El va da răsplătirile potrivit lucrării şi credincioşiei fiecăruia.
El numeşte apoi în versetul 13 o serie din titlurile Sale. Acestea revelează o parte a fiinţei Dumnezeirii, ele aparţin Dumnezeului veşnic (Apocalipsa 1:8 ; 21:6 ). Aici, la sfârşitul cărţii, ca şi la începutul ei (Apocalipsa 1:17 ), Hristos Îşi revendică aceleaşi titluri măreţe şi incomparabile. Nimeni în afară de El nu ar putea să-şi revendice drepturile asupra lor.
Baza dreptului de a avea parte la fericirea cetăţii
14-15 »Ferice de cei care îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate! Afară sunt câinii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna.« - Aici sunt numiţi fericiţi »cei care îşi spală hainele«. În Apocalipsa 7:14 citim un gând asemănător: »Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.« Din aceasta vedem, că hainele simbolice ale celor mântuiţi pot fi spălate numai în sângele Mielului. În Apocalipsa 714 folosirea sângelui oferă dreptul mulţimii păgânilor mântuiţi să stea înaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 7:15 ), aici el le dă »drept la pomul vieţii« şi intrare în cetatea sfântă.
În enumerarea celor care sunt excluşi de la intrarea în cetate, pentru fiecare denumire se foloseşte articolul hotărât. Deci nu se vorbeşte în general despre necredincioşi, ci despre „clase” deosebite de oameni, de păcătoşi, clar definite. În general această listă corespunde celei din Apocalipsa 21:8 . Aici se constată realitatea excluderii lor din cetatea sfântă; în capitolul anterior, oamenii care au aceste însuşiri sunt văzuţi în iazul de foc. Prin aceasta ei vor fi în afara cetăţii din aur (Apocalipsa 22:15 ) şi în iazul de foc (Apcalipsa 21:8). În ambele liste sunt păcate deosebite împotriva lui Dumnezeu şi împotriva altor oameni, păcatele enumerate se deosebesc unele de altele.
Demnitatea Domnului Isus şi legătura lui cu Israel şi Adunarea Sa
16-17 »„Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu, ca să vă mărturisească acestea în adunări. Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David, Steaua strălucitoare de dimineaţă.” Şi Duhul şi Mireasa spun: „Vino!” Şi cine aude să spună: „Vino!” Şi cine însetează să vină; şi cine vrea să ia apa vieţii fără plată.« - În linişte desăvârşită şi în demnitatea Sa sublimă, Domnul Isus prin cuvintele »Eu, Isus« de la sfârşitul acestei cărţi pune totodată semnătura Sa pe întreg conţinutul ei, care constă din foarte numeroase revelaţii ale harului dumnezeiesc şi ale gloriei dumnezeieşti, dar şi din judecăţile Lui severe şi grave. El, Cel care duce la îndeplinire toate planurile lui Dumnezeu, este Persoana principală în această carte remarcabilă, care acum este completă şi căreia i se adaugă numai unele cuvinte de încheiere. Cine, în afară de El, Cel care a deschis cartea, ar putea să o încheie? Cel care a adus lui Ioan comunicările din partea Domnului Isus era »Îngerul Său« (compară cu Apocalipsa 1:1 ). »Aceste lucruri« trebuie deci să fie făcute cunoscut în adunări, şi anume întreg conţinutul cărţii; nimic nu trebuie lăsat la o parte.
»Eu sunt Rădăcina şi Vlăstarul lui David.« Ambele pronume »Eu« din versetul 16 sunt accentuate în textul grecesc. Aici se scoate în evidenţă legătura Domnului nostru cu Israel ca Împărat al lui Israel. Ca Dumnezeu El este Rădăcina, Creatorul casei lui David; ca Om El este Vlăstarul, Urmaşul lui David. El este Domnul lui David şi Fiul lui David (Matei 22:42-45 ). Coroana lui Israel Îi aparţine Lui pe baza a ceea ce este El şi pe baza profeţiilor şi făgăduinţelor date. El a fost născut ca Împărat al iudeilor (Matei 2:2 ), El a murit ca Împărat al iudeilor (Matei 27:37 ), şi El va domni ca Împărat al iudeilor (Psalm 2:6; Isaia 9:6-7 ; 11:1-5,10 ; 52:7 ; Zaharia 9:9 ).
Dar în acest verset El vorbeşte şi despre ceea ce El este în mod deosebit pentru noi, despre ce ne leagă în mod deosebit cu El şi aprofundează sentimentele noastre: El este pentru noi »Steaua strălucitoare de dimineaţă«. Înainte să se ivească zorii dimineţii Împărăţiei de o mie de ani, înainte ca judecăţile care merg înaintea Lui să lovească pământul şi înainte ca gloriile Împărăţiei să aducă pământul mai aproape de cer, Domnul Isus va apare pentru mireasa Sa ca Steaua strălucitoare de dimineaţă. Ca »Soare al dreptăţii« El va răsări în toată puterea de iluminare pentru Israel (Maleahi 4:2 ), dar Steaua de dimineaţă (Luceafărul de dimineaţă) apare cu mult înainte de răsăritul Soarelui. Venirea Sa pentru noi va avea loc cel puţin şapte ani înainte de apariţia Lui în glorie pentru Israel.
Această vestire – nu a gloriei, ci a Lui Însuşi, a Mirelui miresei – trezeşte totodată sentimentele ei aţipite. Inima ei este trezită. Domnul Isus aprinde un foc în inima ei, care nu mai poate fi stins. Ea Îl aude spunând: »Eu sunt Steaua strălucitoare de dimineaţă«. Acesta este glasul Preaiubitului ei, şi El primeşte imediat răspunsul: »Duhul şi Mireasa spun: „Vino!”« Cele două »Vino!« în versetul 17 sunt răspunsul la ultimele cuvinte din versetul 16. Noi auzim nu numai răspunsul Duhului, ci răspunsul comun al Duhului şi al Miresei. Nu este Duhul care locuieşte în Mireasă, ci sunt ambele, Duhul ca atare şi Mireasa, care se uneşte în strigătul: »Vino!« După aceea este solicitat fiecare ascultător în parte să se unească în strigătul de bun venit: »Vino!« Aceasta este oarecum ziua în care a pornit strigătul de la miezul nopţii: »Iată, Mirele!« Este ziua actuală a harului şi îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Şi astăzi încă mai răsună strigătul către orice suflet însetat. Este cineva obosit sau dezamăgit? Aici este un cuvânt, care este suficient pentru orice nevoie şi orice necaz: »Cine însetează să vină!« În continuare urmează încă un cuvânt, care este aşa de general şi de cuprinzător, că este valabil pentru orice suflet interesat de pe pământ, şi nimeni nu este exclus sau uitat: »Cine vrea să ia apa vieţii fără plată.«
O atenţionare solemnă
18-19 »Eu mărturisesc oricui aude cuvintele profeţiei cărţii acesteia: dacă adaugă cineva la acestea, Dumnezeu îi va adăuga plăgile scrise în această carte. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii profeţiei acesteia, Dumnezeu îi va scoate partea de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, cele scrise în această carte.« - Această atenţionare deosebit de serioasă se referă la fiecare care citeşte sau aude cuvintele acestei prorocii. Orice schimbare este aspru condamnată de Domnul. El mărturiseşte oricărui suflet, care adaugă sau scoate ceva din conţinutul acestei cărţi inspirate textual (inspirată de Dumnezeu), că el înfăptuieşte un păcat grav, care aduce cu sine urmări nimicitoare. Orice falsificare a cuvântului profeţiei acestei cărţi aduce făptaşului pedeapsă divină. Plăgile numeroase şi diferite, care sunt descrise în carte, vor fi adăugate ca dreaptă răsplătire celor care adaugă la cuvintele ei. Însă acelora care scot din cuvintele profeţiei, li se va lua partea de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă. Vedem din aceasta că Dumnezeu veghează cu atenţie asupra acestei cărţi, care mai mult decât toate celelalte părţi ale Sfintei Scripturi deseori este neglijată şi de mulţi este chiar tratată cu dispreţ.*
*Un alt comentator a scris: „Aceste cuvinte se adresează în mod deosebit copiatorilor (de odinioară) ai acestei cărţi cu dorinţa de a-i opri de la orice modificare samavolnică a textului; astfel de modificări se făceau frecvent în timpul acela, în mod deosebit în scrierile cu conţinut profetic.”
Ultimul mesaj al Domnului adresat Adunării Sale
20. »Cel care mărturiseşte acestea spune: „Da, Eu vin curând!” Amin! Vino, Doamne Isuse!« - În atenţionările solemne din ultimele două versete anterioare Domnul vorbeşte la persoana întâi: »Eu mărturisesc«; aici El schimbă vorbirea în persoana a treia: »Cel care mărturiseşte acestea«. Dar în ambele mesaje este Domnul, care Însuşi depune mărturie. »Acestea« este conţinutul întreg al cărţii Apocalipsa. Prin aceasta Domnul Însuşi se face chezaş pentru tot ce este scris în această carte.
»Da, Eu vin curând!« Acesta este ultimul mesaj al Său adresat Adunării Sale. Sunt ultimele cuvinte, pe care El ni le-a adresat din cer, ultimele cuvinte înainte de venirea Sa. Vechiul Testament s-a încheiat cu anunţarea venirii Lui (Maleahi 4 ), şi tot aşa se încheie şi Noul Testament. Dar prin venirea Sa anunţată în Vechiul Testament este vorba de coborârea Lui pe Muntele Măslinilor (Zaharia 14:3-5 ), în Noul Testament dimpotrivă, este coborârea Lui în văzduh (1. Tesaloniceni 4:16-17 ); împrejurările sunt foarte diferite. O venire stă în legătură cu judecăţile, cealaltă cu harul. Aceste două veniri diferite pot fi privite ca două faze sau secţiuni ale unei singure veniri. Vechiul Testament se încheie cu ameninţarea cu blestemul, Noul Testament cu o dorinţă de binecuvântare, care se bazează pe harul Domnului. Ce uriaşă este diferenţa lucrată prin descoperirea harului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus!
Prin »Da« al Său, Domnul confirmă garanţia absolută a afirmaţiei sale »Eu vin curând«. Acesta este ultimul Său cuvânt rostit şi notat în scris aici pentru noi. De aproape două mii de ani El nu a mai vorbit. Dar împlinirea evenimentelor, pe care Adunarea le aşteaptă cu ardoare, rugându-se, este aproape. Domnul stă gata, El vine. Este un timp al aşteptării, de greutăţi şi suferinţe, dar venirea Lui, prezenţa Lui va transforma întunericul nopţii în fericire şi bucurie permanentă. Umbrele timpului acesta vor dispare, şi curând vor străluci primele raze ale zilei eterne, care nu va mai avea nici o seară, când vine plânsul (Psalm 30:5). El încurajează ceata pelerinilor obosiţi să aştepte până la sfârşit şi Se aşteaptă ca şi ei să se încurajeze unul pe altul. Strigătul de bucurie vine dimineaţa. Dar noi Îl aşteptăm pe El, şi nu împlinirea profeţiei. Este venirea Lui realitate pentru sufletele noastre? Influenţează ea viaţa noastră, îşi pune ea amprenta pe umblarea noastră şi oferă ea putere pentru lupta cea bună a credinţei? (2. Timotei 4:7 )?
Răspunsul Adunării
20. »Amin! Vino, Doamne Isuse!« - În felul acesta răspunde Ioan ca reprezentant al Adunării la asigurarea venită din partea Domnului. Fără îndoială cuvintele lui erau expresia dorinţei lui. Vizionarul înaintat în vârstă a văzut numeroase viziuni şi le-a descris. În scene de glorii copleşitoare el era spectator şi uneori conlucrător. Dar toate acestea sunt dependente de împlinirea evenimentului măreţ al revenirii personale a Domnului. Ea a fost vestită de Însăşi Cel care va veni, şi inima bătrânului apostol s-a umplut prin aceasta de bucurie şi entuziasm. Dar, permanent stând sub călăuzirea Duhului, el a exprimat nu numai sentimentele sale, ci şi ale întregii Adunări: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« Cuvintele „Da” şi „Amin”, expresia greacă şi ebraică a acordului dat, stau la începutul cărţii unul lângă altul (Apocalipsa 1:7 ). Aici ele sunt despărţite. Domnul ne asigură, că venirea Lui în curând este foarte sigură: »Da, Eu vin curând!« Adunarea răspunde la aceasta, înveselită prin Cuvântul Său, care este neschimbător: »Amin! Vino!« Pot aceste cuvinte să rămână neîmplinite? Imposibil. Nu Îşi va Ţine El „promisiunea” făcută alor Săi? El Şi-o va ţine, şi El vine curând. Dar timpul ni se pare aşa de lung! Însă după socoteala divină (2. Petru 3:8 ) Domnul nu lipseşte nici măcar de două zile pline. »Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei«, aşa ne spune El prin Petru. Prigoanele şi suferinţele lui Israel, păcatul şi pagubele pe un pământul încercat şi starea lipsită de speranţă şi abaterea tot mai mult a bisericii cu numele strigă tare după un Eliberator şi Salvator. Este necesară o mână tare, care să ia domnia pe pământ, şi această necesitate o va împlini în curând Domnul Isus. Legătura noastră cu Cel ce vine este însă alta, una foarte personală. El a murit pentru noi, El trăieşte pentru noi şi El vine pentru noi. »Amin! Vino, Doamne Isuse!« este strigătul şi dorinţa fierbinte a Adunării lui Dumnezeu.
Dorinţa de binecuvântare finală
21. »Harul Domnului Isus Hristos fie cu toţi sfinţii!« - Această dorinţă corespunde în totul inimii lui Hristos. Harul lui netulburat se odihneşte peste toţi sfinţii. Cel mai tare şi cel mai slab, tatăl şi copilaşul – ei toţi sunt în aceeaşi măsură subiecte ale harului Său. Şi independent de căile pe care merg ai Săi, harul Său se odihneşte peste ei; el însă va lucra în mod diferit la ei şi în ei, corespunzător stării inimii fiecăruia şi nevoilor lor. În zile cu nor şi în zile cu soare, noaptea şi ziua, în toate timpurile şi în toate împrejurările, harul Său inepuizabil este ajutorul lor, sprijinul lor şi tăria lor. De la început şi până la sfârşit este harul Său, care îi conduce de la pierzarea lipsită de speranţă la salvarea deplină şi la gloria veşnică.
Fie ca Domnul Isus, când va veni, să găsească pe ai Săi veghind, pregătiţi să-L întâmpine!
sursa: https://comori.org/