Categorie: Cartile Bibliei
Introducere
Începând cu Apocalipsa 19:6 şi până la Apocalipsa 21:8 sunt prezentate evenimentele viitoare în succesiunea în care ele vor avea loc. Primul este facerea cunoscut, că Dumnezeu Şi-a început domnia, şi nunta Mielului, ultima comunicare este cu privire la soarta veşnică a păcătoşilor şi a tuturor celor pierduţi în iazul de foc. Primul eveniment este totodată ivitul zorilor acelei zile strălucitoare, a timpului fericit al Împărăţiei de o mie de ani, a zilei pe care o aşteaptă cu dorinţă mare creaţia suspinând. Ultimul eveniment, dimpotrivă, arată cu toată seriozitatea spre partea hotărâtă pentru cei pierduţi, spre întunecimea întunericului şi chinului din iazul care arde cu foc şi pucioasă, parte care este tot aşa de veşnică ca şi existenţa Dumnezeului atotputernic.
În capitolul anterior simbolul remarcabil a fost calul alb, în acest capitol este un tron alb. Calul alb este un indiciu al puterii biruitoare, căreia i se va supune totul, tronul alb este un indiciu al domniei Sale şi al unei judecăţi care va veni. Calul, sau mai exact, ceea ce el reprezintă, precede acţiunile care sunt în legătură cu tronul; este, ca să zicem aşa, pregătitorul drumului pentru acestea.
Capitolul conţine patru secţiuni, fiecare tratând o temă mare. Prima este legarea lui Satan şi captivitatea lui în Adânc pentru o mie de ani (versetele 1-3); cea de-a doua temă este domnia de o mie de ani a tuturor sfinţilor cereşti împreună cu Hristos (versetele 4-6); cea de-a treia temă este ultima încercare disperată a lui Satan să obţină din nou domnia asupra lumii, înfrângerea lui totală şi soarta lui definitivă în iazul de foc (versetele 7-10); tema a patra este judecata morţilor care au murit fără să se pocăiască, au murit în necredinţă şi respingerea harului lui Dumnezeu şi prin aceasta în păcatele lor (versetele 11-15).
Satan închis în Adânc
1-3 »Şi am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani; după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.« - În această viziune este descoperit un eveniment care se înşiruie foarte normal la evenimentele descrise la sfârşitul capitolului anterior. Cu toate acestea este aşa de diferit şi de însemnat, că este făcut cunoscut printr-o viziune deosebită. Două persoane vor fi aruncate în iazul de foc la începutul Împărăţiei de o mie de ani, fără să li se facă o „procedură judecătorească”: fiara şi prorocul mincinos; după o mie de ani va trebui şi diavolul să-i urmeze în locul de chin veşnic. În capitolul anterior am văzut că cele două unelte principale ale lui Satan, după ce ele şi-au condus oştirile pe pământ în război împotriva Mielului şi a sfinţilor1 Săi, vor fi prinse şi cu ocară şi ruşine vor fi aruncate de vii în iazul de foc. Oştirile lor vor fi ucise şi vor fi date ca hrană păsărilor. Dar şi Satan, duhul invizibil, care conduce uneltele sale umane, şi pe toţi cei care le urmează, şi îi atrage spre pierzare, nu va scăpa nicidecum de judecata dreaptă. O judecată venită deodată îl va ajunge tot aşa cum îi ajunge pe ceilalţi. Cu fiara şi cu profetul mincinos Hristos va acţiona ca Judecător pe pământ, pe diavolul îl va ajunge judecata lui Dumnezeu din înălţime. Balaurul, promotorul propriu-zis al revoltei distrugătoare aşa de eficientă, va fi prins de un înger din cer şi legat va fi aruncat în Adânc2. O mie de ani mai târziu îşi va primi partea definitivă alături de slujitorii lui în chinul veşnic al iazului de foc. Scurt înainte de aceasta el va trebui să mai acţioneze pe pământ, dar până atunci va rămâne închis în Adânc, aşa că în timpul celor o mie de ani el nu va putea să înşele naţiunile.
1 Puterile, despre care stă scris în Zaharia 14:2 şi Psalm 83, se vor strânge împotriva Ierusalimului şi împotriva iudeilor, care în Apocalipsa 19 vin împotriva Mielului şi a sfinţilor Săi cereşti. Primii vor veni din răsărit, ultimii din apus. Astfel vor fi două tabere duşmane puternice, opuse una altora în căile şi ţelurile lor. Puterile din partea de nord-est vor sta sub „împăratul nordului”, care va fi sprijinit de Gog (Rusia), puterile vestice şi conducătorii naţiunilor Europei vor sta sub conducerea fiarei şi a profetului mincinos sau antihristul.
2 Cuvântul grecesc tradus cu Adânc înseamnă fără fund sau foarte adânc. Acest cuvânt apare de nouă ori în Noul Testament; de şapte ori în cartea Apocalipsa şi în afară de aceasta în Luca 8:31 şi Romani 10:7 . Fiara se va ridica din Adânc (Apocalipsa 17:8 ) şi Satan va fi aruncat în Adânc. Adâncul este un loc a cărui poziţie ne este necunoscută.
Nu trebuie să uităm, că Satan, începând din momentul în care va fi aruncat din cer (Apocalipsa 12:9 ), va fi cu adevărat pe pământ – chiar dacă pentru oameni va fi invizibil. El va face eforturi mari, ca să nimicească sau să strice tot ce are înfăţişarea că stă de partea lui Dumnezeu. De aceea vizionarul a văzut îngerul, unealta pentru pedepsirea lui, »venind din cer«. Satan va fi realmente prins pe pământ, cu toate că probabil nici un om nu va remarca aceasta.
Îngerul avea cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Expresiilecheia şi lanţul trebuie înţelese aici simbolic. Ele arată că Dumnezeu are autoritatea supremă şi asupra teritoriului satanic al Adâncului. Astfel El leagă (lanţul) prin înger pe Satan şi îl închide (cheia) sigur pentru o mie de ani în Adânc*. Până când închisoarea lui va fi descuiată (versetul 7), Satan va fi jefuit de libertatea lui şi de aceea nu va putea produce nici o nenorocire pe pământ. Acum Satan are acces în locurile cereşti (Efeseni 6:12 ), în cerurile create, nu în casa Tatălui; el este căpetenia autorităţii văzduhului (Efeseni 2:2 ), şi el cutreieră pământul (Iov 1:7 ). Deci cerul şi pământul sunt domeniul lui de acţiune. Când va fi aruncat din cer, lui i se va da într-o oarecare măsură pământul şi Adâncul. Dar aici vedem, că el va fi închis în Adânc şi va rămâne încuiat acolo tot timpul Împărăţiei de o mie de ani. După aceea i se va permite încă o dată pentru scurt timp să-şi urmărească ţelurile pe pământ şi să înşele naţiunile, aşa că mulţi se vor dezice de devotamentul lor exterior faţă de Hristos care domneşte în slavă. În cele din urmă el va fi aruncat pentru totdeauna şi veşnic în iazul de foc (versetul 10).
* În Apocalipsa 9:2 se foloseşte cheia pentru a deschide Adâncul, în Apocalipsa 20:3 pentru a-l închide.
2-3 »Şi am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui.« - Diferitele denumiri ale lui Satan sunt prezentate în ordinea în care au apărut şi în Apocalipsa 12:9 . Acolo însă este numit »balaurul cel mare«. Ca balaur el este încorporarea cruzimii. Ca şarpe el este personificarea vicleniei. Ca diavol el este cel mai răuispititor al oamenilor. Ca Satan el este împotrivitorul declarat şi duşmanul lui Hristos şi al poporului* Său. Satan este o fiinţă creată, reală, o personalitate care trăieşte (şi totuşi este un duh şi nu un om). Orice creatură responsabilă are a face într-un fel oarecare cu el. Puterea sa şi prezenţa sa sunt desigur limitate şi sunt supravegheate, deoarece el este numai o creatură, însă colaboratorii şi uneltele lui sunt aşa de numeroşi şi de numeroase, şi diferiţi, şi activitatea lor este aşa de dăruită stăpânului lor, că unii merg atât de departe, că atribuie lui Satan atotputernicie şi atotştiinţă. Însă acestea sunt caracteristici dumnezeieşti, pe care numai Creatorul le are.
* Alte gânduri referitoare la acest nume sunt cuprinse în explicaţiile date la Apocalipsa 12:9 .
Balaurul este prins şi legat şi aruncat în Adânc, care apoi va fi închis şi pecetluit »deasupra lui«. Pecetele, cu care au fost pecetluite piatra de la deschizătura gropii cu lei (Daniel 6:18 ) şi piatra de la uşa mormântului (Matei 27:60,66 ), înseamnă că autoritatea judecătorească şi de guvernare s-a obligat să ţină pe întemniţaţii lor sub pază sigură. Tot aşa şi Adâncul va fi ţinut sub încuietoare sigură.
3. »... ca să nu mai amăgească* naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani.« - Aici ni se spune de ce Satan va fi aruncat în închisoare. De la primul lui contact cu oamenii (Geneza 3 ) şi până la detenţia lui în Adânc (şi chiar şi după eliberarea lui) intenţia lui este să înşele şi să ademenească pe oameni în chip barbar şi lipsit de scrupule. El a prezentat fals Fiinţa lui Dumnezeu, a dus în rătăcire gândurile oamenilor referitoare la natura păcatului şi urmările lui. A falsificat Evanghelia în aşa fel, că milioane de oameni prin acceptarea de bună voie a ceea ce se numeşte „o altă evanghelie” au mers şi merg la pierzare. »Lumea întreagă zace în cel rău« (1. Ioan 5:19 ); aceasta este în realitate o constatare foarte gravă şi cu urmări vaste, şi ea nu este nicidecum exagerată. După o mie de ani, oamenii, care vor trăi atunci (cu excepţia celor născuţi din nou), se vor strânge sub drapelul lui Satan – numai pentru ca apoi să recunoască prea târziu, că ei toţi au căzut pradă unei ademeniri înşelătoare (Apocalipsa 20:7-9 ).
* Probabil că trebuie să ne gândim în mod deosebit la ademenirea prin care naţiunile se vor strânge la Armaghedon (Apocalipsa 16:13-14 ).
Cuvintele »o mie de ani« apar de şase ori în acest capitol (versetele 2, 3, 4, 5, 6, 7). De trei ori stau în legătură cu satan, de două ori în legătură cu domnia sfinţilor împreună cu Hristos şi o dată prin ele este descrisă perioada de timp dintre învierea sfinţilor şi învierea »celorlalţi morţi«, a celor nedrepţi. În toate cele şase cazuri este vorba de aceeaşi perioadă de timp de o mie de ani, numai contextul în care ele apar este diferit. După părerea noastră ele nu trebuie înţelese simbolic, ci trebuie luate literalmente şi sunt o redare exactă a unei perioade de timp. Noţiunea „împărăţia de o mie de ani”, care desemnează domnia publică şi personală a Domnului împreună cu sfinţii Săi pe pământ şi durata acestei guvernări, este preluată din acest capitol. După concepţia iudaică primii şase mii de ani corespund celor şase zile în care au fost create cerurile şi pământul. Ziua a şaptea, sabatul odihnei, arată spre acel timp lung şi fericit de o mie de ani.
3. »... după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.«- Dezlegarea lui Satan va fi precedată de o serie de evenimente. Prin cuvintele »după aceea« nu ne gândim aici nu numai la captivitatea în Adânc. După nimicirea Babilonului, după nunta Mielului, după „judecata de război” pe pământ cu nimicirea completă a fiarei, a prorocului mincinos şi a oştirii lor, şi apoi după legarea balaurului şi lunga lui captivitate de o mie de ani în Adânc, Satan va fi »dezlegat pentru puţin timp«. În derularea evenimentelor care vor veni vor exista două perioade scurte de timp în care Satan va dezlănţui o activitate şi energie neobişnuită. Prima va fi începând din ziua când va fi aruncat din cer pe pământ şi până la închiderea lui în Adânc, cea de-a doua va fi de la dezlegarea lui şi până în ceasul în care el va fi aruncat în iazul cu foc.
Domnia împreună cu Hristos
Domnia personală a lui Hristos
Secţiunea interesantă de la versetul 4 şi până la versetul 6, pentru care secole la rând au fost controverse, se adresează insistent oricărui cititor care gândeşte. Ea priveşte pe fiecare sfânt de pe pământ. Cine sunt cei care împreună cu Hristos în glorie vor guverna peste acest pământ? Sunt sfinţii sau sunt îngerii? Cuvântul lui Dumnezeu ne dă răspuns la această întrebare şi la altele.
Domnia absolută a lui Hristos ca Om (Psalm 8) şi ca Împărat (Psalm 2) este în Scriptură un adevăr atestat şi incontestabil. El va domni ca Împărat o mie de ani. Profeţii Vechiului Testament au văzut mai dinainte domnia Lui şi au primit înştiinţări cu privire la ea. Cântăreţii poeţi ai lui Israel au cântat-o. Razele luminii cuvântului profetic, pe care l-au rostit şi scris profeţii începând cu Isaia şi până la Maleahi, sunt orientate spre gloriile şi binecuvântările Împărăţiei de o mie de ani care va veni. Creaţia, care până atunci suspină sub domnia îngrozitoare a lui Satan şi a guvernării dăunătoare a omului, aşteaptă cu nerăbdare eliberarea făgăduită, pe care o va aduce domnia Sa.
Aici în derularea evenimentelor viitoare a sosit timpul când a devenit realitate ceea ce mai înainte a fost vestit în cer: »Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţii în vecii vecilor« (Apocalipsa 11:15 ). Aşa s-a vestit acolo privind spre viitor; aici această Împărăţie a venit realmente.
Tronuri în Împărăţia de o mie de ani
4. »Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.« - Profetul Daniel1 şi vizionarul Ioan au văzut în viziunile lor aceleaşi tronuri. Daniel le-a văzut goale (Daniel 7:9 ). Că sfinţii cereşti vor şedea pe ele, aceasta este o revelaţie deosebită, păstrată pentru Noul Testament, şi de aceea Ioan adaugă: »şi ei şedeau pe ele«. Ambele viziuni se referă la începutul domniei în Împărăţia de o mie de ani. Tronurile de aici nu trebuie confundate cu cele douăzeci şi patru de tronuri din Apocalipsa 4:4 ; acestea stau în cerîn jurul tronului Celui Veşnic. Tronurile, pe care le-a văzut Daniel şi Ioan (Daniel 7:9 ; Apocalipsa 20:4 ) stau dimpotrivă în legătură cu guvernarea de o mie de ani pe pământ. Această guvernare vastă va cuprinde fără îndoială în sine ceea ce Domnul Isus a făgăduit ucenicilor Săi: »Adevărat vă spun că voi, care Maţi urmat, când Fiul Omului va şedea pe tronul Său de glorie, la renaşterea2 tuturor lucrurilor, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.« (Matei 19:28 )
1 Profetul Daniel nu îi conduce pe cititorii lui în Împărăţia de o mie de ani, ci numai până la începutul ei. El întrerupe în momentul în care »Unul, ca un Fiu al Omului« primeşte de la »Cel Bătrân de zile« domnia atotcuprinzătoare şi veşnică (Daniel 7:13-14 ). Profetul Ezechiel ne conduce mult mai departe. El a avut dreptul să descrie Împărăţia de o mie de ani în unele din caracteristicile ei cele mai importante; el arată aşezarea seminţiilor în teritorii paralele transversal pe suprafaţa ţării Palestina extinsă, Templul şi pe slujitorii lui, căpeteniile iudaice ca reprezentanţi ai lui Hristos, însănătoşirea Mării Moarte şi altele (Ezechiel 40 - 48 ).
2 Prin renaştere aici se înţelege timpul Împărăţiei de o mie de ani, »timpuri de restabilire a tuturor lucrurilor« (Faptele Apostolilor 3:21 ).
Acest al patrulea verset este deosebit de important şi unic în felul lui, deoarece numai el conţine o enumerare completă a sfinţilor, care împreună cu Hristos vor avea parte de domnia binecuvântată a dreptăţii în Împărăţie. Ei aparţin a trei grupe diferite.
Prima grupă
4. »Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată.« - La cine se referă aici pronumele »ei« şi »li«? Această grupă nu este descrisă în alt fel. Unii s-au gândit că este vorba de naţiuni, care sunt amintite nemijlocit mai înainte (versetul 3), alţii la îngeri. S-a mai presupus că cuvintele »şedeau pe ele« se referă la cele douăsprezece tronuri ale apostolilor (Matei 19:28 ); alţii gândesc că este vorba de cele douăzeci şi patru de tronuri din cer (Apocalipsa 4:4 ). Unii comentatorii limitează aplicarea numai la martiri, ei presupunând că în pronume sunt rezumate cele două grupe de martiri, despre care este vorba în continuare în acest verset. Însă cuvântul »ei« arată evident spre o grupă deosebită, care se deosebeşte de martiri. Martirii sunt văzuţi mai întâi ca »suflete«, într-o stare despărţită de trup, în timp ce prima grupă este văzută şezând pe tron »şi li s-a dat să facă judecată«. Despre suflete nu se spune niciodată, că ele şed pe tronuri şi guvernează sau judecă. Gândul că „naţiunile” şed pe tronuri, de asemenea nu îşi găseşte argumentarea în Cuvântul lui Dumnezeu. Nici gândul că îngerii şed pe tron nu-l putem urmări, chiar dacă el este susţinut de unii comentatori renumiţi. Niciunde în Scriptură nu se învaţă, că îngerii domnesc, ci mai degrabă contrariul: »Pentru că nu îngerilor le-a supus El lumea locuită care va veni, despre care vorbim« (Evrei 2:5 ). Domnia asupra pământului va fi dată lui Hristos şi sfinţilor Săi cereşti (1. Corinteni 6:2-3 ). Dar noi nu trebuie să vedem domnia împărătească limitată la apostoli sau la o altă grupă deosebită.
Cuvântul »ei« se referă evident la o grupă deja cunoscută de persoane. Am văzut deja de mai multe ori, că cei mântuiţi din cer, reprezentaţi prin cei douăzeci şi patru de bătrâni, iau parte la evenimentele făcute cunoscut în capitolele 4 până la 19. Lor le aparţin toţi credincioşii adevăraţi, toţi sfinţii din Vechiul Testament şi din Noul Testament şi prin aceasta toţi care vor fi înviaţi sau transformaţi la venirea Domnului în văzduh (1. Tesaloniceni 4:15-17 ). Această grupă a sfinţilor este mult mai mare la număr decât grupa martirilor, şi ca participanţi la domnia Domnului aceşti sfinţi nu se pot încadra în nici o altă grupă, decât în prima grupă; ei sunt prezentaţi prin cele două pronume »ei« şi »li«. Ar fi de fapt ciudat, dacă numai martirii ar domni împreună cu Hristos şi sfinţii din cer, care au fost făcuţi »împăraţi şi preoţi pentru Dumnezeul nostru«, ar fi excluşi de la ea. Sunt deci sfinţii Vechiului Testament şi Noului Testament, care în timpul judecăţilor vor fi în cer, şi pe care vizionarul i-a văzut aici şezând pe tronuri.
Acestora »li s-a dat să facă judecată«. Aceasta înseamnă că acestor sfinţi li s-a acordat autoritate împărătească. Este împlinirea constatării măreţe şi neîngrădite, care este conţinută în întrebarea: »Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?« (1. Corinteni 6:2 ).
Grupa a doua
4. »Şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.« - Deci aici Ioan nu a văzut persoane, ci suflete*, sufletele martirilor în starea lor despărţită de trup. Această grupă va suferi moartea de martir mai înainte decât aceia care vor fi omorâţi sub domnia fiarei. Sunt evident aceleaşi suflete care în Apocalipsa 6:9 au fost văzute sub altar. Prigonirea lor va începe curând după răpirea sfinţilor, în prima jumătate a celor şapte ani de necaz (Matei 24:8-9 ). Izbucnirea mâniei şi atrocităţi împotriva lor va avea două motive. Unul va fi mărturia lui Isus, care atunci va purta un caracter profetic. Mărturia lui Isus în Evanghelii se deosebeşte esenţial de cea din cartea Apocalipsa; acolo este desfăşurarea harului, aici este vestirea judecăţii; acolo se mărturiseşte dragostea Tatălui, aici faptul că Dumnezeu va instaura Împărăţia Sa. Ultima este o mărturie pe care popoarele decăzute ale pământului nu o vor putea suporta. De aceea purtătorii acestei mărturii vor fi prigoniţi până la moarte. Celălalt motiv al acestei prigoniri este Cuvântul lui Dumnezeu. Ţinerea cu tărie şi credincioşie a Cuvântului va caracteriza rămăşiţa din zilele acelea. Oamenii vor ocupa poziţie ori pentru drepturile lui Dumnezeu, ori vor fi împotriva lor. O aşteptare nedecisă nu va fi admisă. Ţinerea necondiţionată cu tărie a Cuvântului va demasca lumea în adevărata ei stare şi adevăratul ei caracter. Cărarea celor credincioşi va fi îngustă, şi deseori la capătul ei va sta moartea. Presupunem că în timpul de necaz care va veni nici un credincios nu va muri de moarte naturală. Ei ori vor supravieţui acest timp, ori vor muri ca martiri.
* Suntem deplin conştienţi, că prin cuvântul »suflete« deseori este vorba de persoane, aşa cum este în Geneza 12:5 ; Faptele Apostolilor 27:37 şi în alte locuri, însă noi trebuie să întrebăm, dacă şi aici este acelaşi lucru. De două ori vizionarul a văzut sufletele acelora care au fost înjunghiaţi sau decapitaţi, deci sufletele persoanelor. Mai întâi el le-a văzut sub altar (Apocalipsa 6:9 ), apoi (aici în acest verset) nemijlocit înainte de învierea lor, în care ele vor fi unite cu trupul de înviere; dar în ambele cazuri el le-a văzut fără trup, despărţite de trup. În acest verset vizionarul a văzut mai întâi sufletele martirilor, apoi (la sfârşitul versetului) el a văzut pe martiri ca înviaţi, care trăiau şidomneau şi nu mai erau în starea de despărţire. Sufletul nu moare niciodată, el nu poate fi omorât. El posedă o viaţă, pe care nici sabia şi nici securea n-o poate atinge (Matei 10:28 ).
Grupa a treia
4. - »Şi [am văzut pe] aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor.« - Dacă cuvintele »pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu« leagă grupa a doua cu cei amintiţi în Apocalipsa 6:9-11 , referirea de aici în legătură cu fiara, cu chipul ei şi semnul pe fruntea şi pe mâna lor arată clar spre Apocalipsa 13:15-17 . Cât de bun şi de înţelept este Dumnezeul nostru, că El ne-a dat acest ajutor! În fiecare parte a cărţii divine sunt locuri grele, dar cheia pentru deschiderea lor este aproape întotdeauna pregătită. Şi cartea Apocalipsa nu este o excepţie de la această regulă. Un teolog cunoscut a întrebat: „A fost dată o cheie pentru această carte, care s-a pierdut? A fost ea probabil aruncată în mare la Patmos sau în meandre*?”
* Un râu cu multe cotituri sau bucle în Asia mică, care astăzi se numeşte Menderes.
Moartea într-un fel sau altul va aştepta pe aceia care nu recunosc public fiara şi nu vor voi s-o susţină activ. Fiara va nesocoti orice drept şi fără scrupule va înlătura pe toţi care îi stau în cale. Dreptul inalienabil şi obligaţia creaturi de a onora şi a se închina lui Dumnezeu, Creatorul, va fi contestat de fiară în atitudinea ei păcătoasă. Omul pe pământ va încerca să ocupe el însuşi locul lui Dumnezeu. Anticrist, omul păcatului, va face aceasta în Templu şi între iudei (2. Tesaloniceni 2:4 ). Dar strădania din timpul primului imperiu păgân (Daniel 3 ), ca şi din timpul ultimului imperiu (Apocalipsa 13 ), de a alunga pe Dumnezeu din inima şi conştiinţa oamenilor, va putea avea numai unul din aceste două rezultate: moartea şi după aceea triumf în înviere, pe de o parte, judecată şi condamnare veşnică, pe de altă parte. Lui Nebucadneţar însă i-a fost dată pocăinţa şi i s-a arătat har. Pentru fiară şi adepţii ei nu va fi nici pocăinţă, nici har.
Semnul pe frunte, sub orice formă ar fi el, arată public, că acela care îl poartă este un adept al fiarei. Semnul pe mână arată o susţinere activă; el arată că purtătorul lui este un colaborator de bună voie în strădaniile fiarei.
Învierea şi domnia martirilor
4. »Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.« - Martirii din timpul necazului vor fi înviaţi după nuntă şi după ospăţul nunţii (Apocalipsa 19:7-9 ) şi scurt timp înainte de începerea Împărăţiei de o mie de ani. Prin aceasta ei nu aparţin nici miresei şi nici oaspeţilor invitaţi la nuntă. Dar aici se vorbeşte în mod deosebit de două grupe de martiri. Ioan tocmai văzuse sufletele lor despărţite de trup, dar apoi el îi vede înviaţi, aşa cum vedem aici. Cuvintele »ei au înviat« înseamnă simplu, că el i-a văzut ca înviaţi. Moartea le-a luat trupurile. Prin aceasta ei erau morţi pentru oameni, dar pentru Dumnezeu trăiau, căci Ioan le-a văzut sufletele. Când în Scriptură se vorbeşte despre moarte şi despre înviere, atunci întotdeauna este vorba de trupul omului, niciodată de suflet. Nu vorbim aici despre cazul în care cuvintele „moarte”, „morţii” sau „mort” sunt folosite în sens simbolic (de exemplu Ioan 5:24-25 ; Efeseni 2:1,5 ), ci numai de cuvintele moarte şi înviere în înţelesul lor literar. În Matei 10:28 se spune, că sufletul are viaţa în sine însuşi, pe care omul nu poate s-o atingă. Gânduri asemănătoare găsim şi în Matei 22:32 şi în Luca 20:38 , unde citim despre oameni ale căror trupuri erau moarte: »căci toţi trăiesc pentru El«.
La sfârşitul versetului 4 este dată pentru prima dată durata domniei acestor martiri: »o mie de ani«. Prin faptul că nu şi-au cruţat viaţa, ei nu au pierdut, ci au câştigat. În versetele 1-4 sunt arătate clar două lucruri legate între ele, închiderea lui Satan în Adânc şi domnia lui Hristos împreună cu sfinţii Săi înviaţi pentru aceeaşi perioadă lungă de timp de o mie de ani. Dumnezeu să fie glorificat! Ce triumf va fi şi ce răspuns pentru aceia care şi-au dat viaţa sub securea călăilor şi care în viitor îşi vor mai da!
Restul morţilor
5. »Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere.« - Că aici este vorba de o înviere literalmente şi o domnie literalmente nu este nici o îndoială. De ce să se devieze de la înţelesul simplu şi clar al cuvintelor şi să se presupună o înviere (sau repunere) şi domnie de principii? În această secţiune este vorba de persoane şi nu de principii. Este uimitor că o aşa teorie trasă de păr şi eronată este susţinută de unii.
Învăţătura cu privire la o înviere generală şi simultană atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi este clar combătută de acest loc. Desigur trebuie recunoscut că cuvintele Domnului din Ioan 5:28-29 par să înveţe o înviere generală: »Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine ceasul în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.« »Ceasul«, despre care este vorba aici, cuprinde însă cel puţin o mie de ani, când înainte de începutul lui vor fi înviaţi ultimii drepţi şi după sfârşitul lui vor fi înviaţi păcătoşii. Prin această afirmaţie nu dăm cuvântului „ceas” un înţeles deosebit samavolnic, căci în acelaşi capitol (Ioan 5:25 ) Domnul vorbeşte despre ceasul în care cei morţi spiritual vor fi aduşi la viaţă, şi acest „ceas” durează de aproape două mii de ani.
Între învierea celor care »au făcut binele« şi a celor care »au făcut răul« trec cel puţin o mie de ani. »Ceilalţi morţi« sunt cei pierduţi, care au murit în păcatele lor fără să se pocăiască şi care vor fi înviaţi pentru judecată (Apocalipsa 20:13 ). Nici măcar unul din sfinţii lui Dumnezeu nu va fi găsit în această ultimă înviere, căreia îi urmează judecata definitivă şi veşnică. Învierea celor drepţi, învierea dintre cei morţi, va avea loc în mai multe faze în momente de timp diferite. Ea a început deja cu Cel dintâi, cu Hristos (1. Corinteni 15:23 ); după aceea urmează »cei care sunt ai lui Hristos la venirea Sa«.* La venirea Domnului în văzduh cei în viaţă vor fi transformaţi şi »morţii în Hristos« din toate timpurile vor fi înviaţi (1. Tesaloniceni 4:16-17 ). În final vor fi înviaţi şi martirii din timpul necazului, scurt înainte de începerea Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20:4-6 ). Ei vor fi ultimii, care vor avea parte de întâia înviere, învierea celor drepţi. Astfel între învierea Domnului Isus şi învierea sfinţilor adormiţi din timpul Vechiului Testament şi al Noului Testament sunt aproape două mii de ani, şi între învierea ultimilor şi învierea martirilor vor mai trece aproximativ şapte ani. Cu totul altfel va fi cu morţii care au murit în păcatele lor fără pocăinţă şi fără Dumnezeu. Ei toţi, începând de la Cain, vor rămâne în mormintele lor, până va fi trecut Împărăţia de o mie de ani. Abia după aceea ei toţi vor fi înviaţi, şi după aceea vor fi judecaţi după faptele lor (versetele 12-13). Această judecată a morţilor va fi ultimul eveniment în timp. Deci toţi aceştia vor fi înviaţi în acelaşi timp şi după judecată îşi vor primi partea veşnică în iazul de foc, împreună cu diavolul, cu fiara şi colaboratorul lor iudeu, profetul mincinos. Prin aceasta se închide perdeaua, pentru ca încă o dată în Apocalipsa 21:8 să se dea la o parte pentru o privire scurtă la soarta lor veşnică.
* După moartea Domnului »mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care adormiseră au înviat; şi, ieşind din morminte,după învierea Lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora« (Matei 27:52-53 ). Nu ştim ce s-a petrecut în continuare cu aceşti sfinţi, deoarece Dumnezeu nu ne-a dat nici o informaţie în Cuvântul Său în privinţa aceasta. – Ne îndoim că martorii şi martirii din Ierusalim (Apocalipsa 11:11-12 ) vor fi înviaţi în acelaşi timp cu toată mulţimea martirilor. După părerea noastră timpul şi împrejurările vor fi diferite. Probabil că martorii din Ierusalim vor fi înviaţi înaintea celorlalţi.
Explicarea viziunii
5-6 »Aceasta este cea dintâi înviere*. Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.« - Viziunea propriu-zisă o găsim în versetul 4 şi în prima parte a versetului 5. Apoi urmează explicaţia, care începe cu cuvintele: »Aceasta este prima înviere« şi continuă până la sfârşitul versetului 6. Prima înviere este un eveniment minunat, legat cu fericire. Dorinţa aprinsă a apostolului Pavel era să aibă parte de ea (Filipeni 3:11 ). La venirea Domnului, morţii care au adormit în Domnul vor fi înviaţi şi sfinţii în viaţă vor fi transformaţi (1. Corinteni 15:51-54 ). Toţi vor fi apoi glorificaţi şi nu vor mai purta nici o urmă de mortalitate şi putrezire. »Va învia în glorie« (1. Corinteni 15:43 ). Trupurile sfinţilor, fie că se vor afla în morminte sau în viaţă la venirea Domnului, vor fi transformate »în asemănare cu trupul gloriei sale« (Filipeni 3:21 ). Prima înviere este văzută aici ca fiind încheiată. Aşa cum am amintit mai înainte, şi martirii din timpul de necaz care va veni vor avea parte de ea.
* Să remarcăm, că cuvintele »au înviat şi au împărăţit« din versetul 4 înseamnă neîndoielnic înviere. Căci se spune: »Ceilalţi morţi n-au înviat până când ...«, din care rezultă, că prin cuvintele amintite trebuie denumită învierea. Aceasta este confirmat şi prin cuvintele care urmează: »Aceasta este cea dintâi înviere«. (J. N. D.)
Învierea morţilor este învăţată în ambele Testamente. Înviereadintre morţi o găsim ca revelaţie nouă a Noului Testament, mai întâi în Matei 17:9 , unde Domnul Isus vorbeşte despre învierea Sa. În Luca 20:35 se arată apoi, că şi credincioşii vor avea parte de ea. Expresia a doua înviere nu se foloseşte în Sfânta Scriptură, când este vorba de învierea judecăţii (Ioan 5 ,29) sau învierea celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24:15 ).
6. »Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere.« - Fiecare din cei care vor avea parte de cea dintâi înviere va savura această fericire personală. Cuvântul fericit descrie starea sa fericită, cuvântul sfânt descrie caracterul său. Fericirea şi sfinţenia sunt strâns legate una de alta şi niciodată nu trebuie despărţite.
6. »Asupra lor, a doua moarte nu are putere.« - Prima înviere şi moartea a doua se exclud una pe alta cu privire la fiecare om în parte, căci toţi câţi nu au parte de învierea dintâi cu siguranţă vor cădea pradă morţii a doua şi invers (exprimarea în cazul al doilea este cuprinsă în versetul 6). Moartea a doua este iazul de foc (versetul 14). Cine moare fără să se fi împăcat cu Dumnezeu, după învierea judecăţii va fi aruncat în iazul cu foc. Dar această moarte îngrozitoare – o moarte care nu va sfârşi niciodată existenţa, şi anume existenţa conştientă a omului – nu are nici o putere (şi într-o oarecare măsură nici un drept legitim) asupra celor care au parte de întâia înviere. Despre ei se spune: »Nici nu mai pot muri« (Luca 20:36 ); trupurile lor de înviere sunt nemuritoare. Ei pot tot aşa de puţin să moară ca şi îngerii. Moartea a doua nu are nici o putere asupra »Soarelui învierii«.
6. »Vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos.« - Cu această afirmaţie pozitivă este pusă înaintea ochilor şi inimii noastre una din cauzele fericirii sfinţilor înviaţi şi glorificaţi. Ei nu vor fi numai de neatins cu privire la urmările veşnice ale păcatului, moartea a doua, ci ei vor fi »preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos«. Ei vor îndeplini atunci permanent şi nestingherit în deplină măsură misiunea preoţiei sfinte şi împărăteşti (1. Petru 2:5,9 ). Ca preoţi ai Lui vom avea permanent acces în prezenţa lui Dumnezeu, şi uniţi cu Hristos vom vesti şi prezenta virtuţile, gloriile şi frumuseţile Sale în toată plinătatea lor. Lui îi dau sufletele noastre deja acum, dar şi în acel timp fericit şi în veşnicie, cu bucurie toată cinstea.
Domnia de o mie de ani
6. »Şi vor împărăţi cu El o mie de ani.« Faptul măreţ şi sublim constatat aici este potrivit pentru a umple sufletul cu admiraţie. După gândurile lui Dumnezeu, oamenii, care după natura lor erau păcătoşi sărmani, stricaţi şi pierduţi, vor fi ridicaţi la o aşa înălţime, că ei vor fi numai Lui supuşi, Celui care prin sângele Lui i-a eliberat şi prin harul Său îi va conduce la o astfel de glorie! Această domnie în autoritate împărătească, această purtare a demnităţii împărăteşti ca împreună moştenitori cu Hristos, va dura o mie de ani* şi starea veşnică care urmează va aduce cu ea glorii noi şi demnităţi noi. Chiar domnia de o mie de ani va depăşi cea mai lungă durată de viaţă cunoscută a unui om. Metusala a trăit 969 de ani, »şi el a murit« (Geneza 5:27 ). Sfinţii din cer şi sfinţii de pe pământ vor trăi atunci o mie de ani şi chiar mai mult şi nu vor mai muri.
* În primele trei secole întreaga creştinătate a fost în unanimitate de acord, că domnia de o mie de ani trebuie înţeleasă literalmente.
În timpul domniei lui Hristos Satan va rămâne în captivitate. Ispititorul oamenilor va trebui ţinut departe de ei în acest timp. Gloria nu va trebui să fie tulburată şi binecuvântările nu vor trebui să fie lezate prin alte viclenii şi uneltiri ale lui Satan. Împărăţia de o mie de ani va fi perioada cea mai minunată din istoria omenirii şi a pământului acesta. Detalii în privinţa aceasta nu sunt date aici, ci numai faptul simplu al acestei domnii. Binecuvântările pământeşti pentru Israel şi pământul întreg sub domnia lui Hristos sunt tema principală a profeţilor vechi: în cartea Apocalipsa 21:9 până la Apocalipsa 22:5 ne este însă prezentat caracterul ceresc al acestei domnii precum şi frumuseţea şi gloria »cetăţii sfinte«, din care atunci va porni guvernarea. În Împărăţia de o mie de ani vor exista două domenii, care sunt denumite împărăţia Fiului şi împărăţia Tatălui (Matei 13:41-43 ). Împărăţia Fiului va fi domeniul pământesc, împărăţia Tatălui va fi domeniul ceresc. În Daniel 7:27 le vedem pe cele două împărăţii unite. »Locurile cele mai înalte« sunt »locurile cereşti« ca în Efeseni 1:3,20 . În cuvintele »poporul sfinţilor din locurile cele mai înalte« trebuie diferenţiate poporul (Israel) şi sfinţii. Israel pe pământ estepoporul, sfinţii înviaţi (şi cei transformaţi) din locurile cereşti sunt sfinţii. Despre popor se spune, că este poporul sfinţilor din locurile cele mai înalte, că el stă în legătură strânsă cu aceşti sfinţi. Împărăţia în extinderea ei cea mai vastă va fi domeniul domniei lui Hristos şi a sfinţilor Lui cereşti şi poporul de pe pământ va primi domnia sub tot cerul. Israel va avea poziţia de conducere supremă asupra naţiunilorde pe pământ; el va fi capul lor şi nu coada, aşa cum este în prezent.
Ultimele eforturi ale lui Satan şi soarta lui finală
Aşa cum s-a amintit deja în introducere, capitolul 20 este subîmpărţit în patru părţi, dar care stau în strânsă legătură una cu alta. În prima parte balaurul este legat pentru o mie de ani şi este aruncat în Adânc, şi apoi Adâncul este pecetluit deasupra lui. În partea a doua vedem cele trei grupe de sfinţi, care vor domni împreună cu Hristos în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi partea lor fericită. În partea a treia ni se arată, că Satan după o mie de ani va strânge pentru ultima dată naţiunile întregului pământ, înşelate de el, pentru război; vedem apoi şi sfârşitul lor, precum şi soarta finală, veşnică a diavolului în iazul de foc. Partea a patra vorbeşte despre judecata morţilor înaintea marelui Tron alb. Spre deosebire de părţile anterioare această parte nu conţine nici o redare a perioadei de timp. În ea ajungem la sfârşitul timpului, la sfârşitul istoriei omenirii şi la trecerea în starea veşnică.
Amăgirea naţiunilor
7-8 »Şi, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi ca să amăgească naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război pe cei al căror număr este ca nisipul mării.« - Partea a treia a acestui capitol este de fapt o continuare a primei părţi. Înainte de a ne ocupa cu conţinutul ei serios, am avut ocazia în partea a doua să aruncăm o privire foarte mângâietoare şi liniştitoare asupra diferitelor grupe de sfinţi cereşti, care vor domni împreună cu Hristos.
Cu versetul 7, care în ceea ce priveşte conţinutul continuă versetul 3, sunt reluate* comunicările referitoare la căile lui Satan. Aici el nu mai este denumit balaurul, ci Satan, împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos şi al sfinţilor. După cei o mie de ani de captivitate Satan va fi eliberat din închisoarea sa. Şi atunci el va porni să ademenească toate naţiunile de pe pământ la un război îndrăzneţ şi fără perspectivă, şi chiar şi acestei ultime ademeniri după un timp lung de pace şi binecuvântare îi vor cădea pradă un număr mare de oameni.
* O succesiune asemănătoare în legătură cu balaurul se găseşte în capitolul 12: mai întâi este amintită lupta din cer (versetele 7-9). Sfârşitul ei victorios conduce la alungarea lui Satan şi a îngerilor lui, care vor fi cu toţii aruncaţi pe pământ. Aceasta este urmată de bucurie şi veselie în cer (versetele 10-12). După aceea se continuă relatarea despre acţiunea lui Satan (versetele 13-17), care a fost întreruptă prin descrierea bucuriei din cer, la care versetul 13 este continuarea versetului 9.
În timpul domniei de o mie de ani toţi cei care aparţin lui Israel vor fi mântuiţi (Ieremia 31:31-34 ; Romani 11:26 ), şi urmaşi lor şi urmaşii urmaşilor lor până în veşnicie (Isaia 59:20-21 ). Pentru naţiuni însă nu este valabil aceasta. Pentru început populaţia pământului se va diminua mult din cauza judecăţilor. Şi totuşi şi dintre naţiuni va fi mântuită o mulţime mare şi vor intra în Împărăţie. În timpul celor o mie de ani populaţia pământului va creşte mult. Mulţi dintre oamenii care se vor naşte în timpul Împărăţiei vor trăi naşterea din nou şi Îl vor urma pe Domnul cu inima sinceră, vor fi însă mulţi care nu se vor pocăi şi numai aparent se vor pleca sub autoritatea Domnitorului pământului. Aceştia nu vor asculta de bună voie şi prin credinţă, ci mai degrabă se vor supune constrânşi de nuiaua de fier (Psalm 2:9) şi de frica pedepsei vor practica o ascultare făţarnică (compară Psalmul 18:44 ; Psalmul 66:3 ; 81:15 ). În afară de aceasta trebuie să ne gândim că în timpul Împărăţiei moartea nu va fi regula, chiar şi între cei necredincioşi, ci mai degrabă o excepţie (principiul îl vedem în Isaia 65:20 ). De aceea la sfârşitul acestui timp de binecuvântare vor trăi pe pământ numeroşi oameni, care nu sunt născuţi din nou, nu au viaţa nouă şi nu au nici o legătură lăuntrică cu Domnul. Pe aceştia Satan după terminarea captivităţii lui va putea să-i adune din toate direcţiile pământului. Naţiunile îl vor urma din nou, nu numai oamenii în parte, ci şi multe grupe de popoare şi popoare, care mult timp s-au bucurat în lumina şi binecuvântarea domniei personale a Domnului. Ce este omul în stare să facă! El a fost încercat şi verificat în tot felul de împrejurări şi condiţii, în tot felul posibil, sub bunătatea lui Dumnezeu, sub guvernare, sub Lege, sub har şi în cele din urmă sub gloria din Împărăţie. Dar omul firesc, nenăscut din nou, s-a dovedit permanent a fi duşman al lui Dumnezeu, care ascultă mai bine de glasul diavolului decât de Cuvântul lui Dumnezeu.
În Apocalipsa 19:19 s-au văzut oştirile pământului adunate sub căpeteniile omeneşti; aici citim despre o strângere mult mai mare sub influenţa directă şi conducerea lui Satan. O altă diferenţă faţă de relatarea din Apocalipsa 19:17-21 constă în aceea că aici nu se vorbeşte despre împăraţi şi căpetenii, ci numai de naţiunile ademenite. În ambele cazuri însă rezultatul va fi nimicirea totală a duşmanilor.
Ultima expediţie militară
8. »Şi [Satan] va ieşi ca să amăgească naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război pe cei al căror număr este ca nisipul mării.« - Această strângere a naţiunilor din »cele patru colţuri ale pământului« va aduce împreună din toată lumea o mulţime aşa de mare de oameni, că numărul lor poate fi comparat numai cu nisipul de pe ţărmul mării. Mulţimea imensă este numită aici simbolic Gog şi Magog.* Aceste nume denumesc, aşa cum rezultă din Ezechiel 38 - 39 , pe ultimul domnitor al Rusiei şi ţara lui şi poporul lui. Ultimul atac asupra ţării Israel în timpul de început al Împărăţiei de o mie de ani, descris detaliat de Ezechiel, va avea loc după nimicirea oştirii puterilor din vest (Apocalipsa 19:19-21 ) şi a duşmanilor din răsărit ai lui Israel (Zaharia 14 ; Psalm 83). Gog cu numeroasele lui trupe de război va năvăli în ţară, ca să jefuiască şi să prădeze şi să nimicească pe Israel; el nu va şti şi nu se va gândi, că Domnul va fi deja venit pe pământ şi pentru vechiul Lui popor pământesc »a pus mântuirea drept ziduri şi întărituri« (Isaia 26:1-2 ). Aici în Apocalipsa 20 vedem că după sfârşitul celor o mie de ani se va întreprinde desfăşurare mult mai mare de trupe şi aceasta va fi cu adevărat ultima încercare de a nimici tot ce pe pământ este de la Dumnezeu şi este o mărturie pentru El, în mod deosebit Israel. Ţelul celor două expediţii militare de război va fi acelaşi, prima va veni însă din ţinutul lui Gog din nord şi ultima din toate teritoriile pământului. Aici sunt într-adevăr numite numele Gog şi Magog, pentru a arăta asemănarea dintre cele două încercări de atac, care desigur nu trebuie confundate sau amestecate.
* După Ezechiel 38:2-3 ; 39:1 Gog este căpetenia Roşului, a Meşecului şi a Tubalului. În numele Roş se vede un indiciu spre Rusia, ai cărei locuitori sunt urmaşii seminţiilor slave războinice, care descind din Iafet, fiul cel mai mare al lui Noe (Geneza 10:2 ). Meşecul arată spre Moscova, capitala aşezată în ţinutul european al Rusiei, şi Tubalul, sau Tobolsk, un oraş mare în Siberia. Numele Rusia apare abia în secolul creştin al noulea. El este derivat din Rurik, un pirat norman, care a întemeiat imperiul. În Ezechiel 38:15 se vorbeşte şi de aşezarea geografică a Rusiei: »Şi vei veni din locul tău, din adâncurile nordului.« Gog este numele simbolic al domnitorului Rusiei. Numele Magog denumeşte ţara sa şi poporul său (Geneza 10:2 ).
Profetul vorbeşte despre perşi, etiopieni şi multe alte naţiuni, care scurt după venirea Domnului în putere vor porni împotriva lui Israel sub conducerea lui Gog; ei vor fi »ca un nor, ca să acopere ţara.« Starea evident lipsită de apărare a lui Israel cu numeroasele lui oraşe şi sate înfloritoare, care nu au nici ziduri şi nici porţi, va trezi speranţa la aceste naţiuni, că acolo vor putea avea o pradă uşoară; în afară de aceasta bogăţia strânsă de Israel va îmboldi aviditatea deţinătorului puterii (Ezechiel 38:10-13 ). Dar ei nu se vor gândi la faptul că Păzitorul lui Israel nici nu doarme şi nici nu dormitează. Domnul Isus Hristos, gloria şi protecţia lui Israel, va fi deja prezent acolo şi duşmanii Săi şi ai lui Israel vor ajunge pe munţii lui Israel numai ca să-şi găsească acolo mormântul lor. Bogăţiile lor vor înmulţi în cele din urmă bogăţia care va exista deja în ţara lui Emanuel (Ezechiel 39:1-11 ). Căpetenia acestei expediţii de război împotriva Israelului reinstaurat va fi Gog, ultimul domnitor al Rusiei, al cărui nume real nu este numit în Scripturi.
9. »Şi s-au suit pe întinderea pământului şi au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit.« - Naţiunile duşmane vor inunda ţara şi o vor acoperi, venind din nord, din sud, din răsărit şi din apus. Ele se vor strânge sub o căpetenie, vor fi cuprinse de o pornire profundă de mânie şi vor avea o ţintă. Aceşti oameni au avut parte în cei o mie de ani, în care Satan a fost închis şi lipsit de libertate, de domnia binefăcătoare a lui Hristos. Cu toate acestea, după timpul minunat de pace ei se vor angaja încă o dată în încercarea absurdă de a cuceri tabăra oştirii sfinţilor şi a distruge oraşul iubit Ierusalim. Naţiunile vor veni cu grămada spre Ierusalim, dar Hristos nu va interveni. Dumnezeu va interveni la timpul Său. Tabăra sfinţilor de pe pământ şi »cetatea iubită« - o denumire minunată a Ierusalimului în viitor (Isaia 60 ) – vor fi înconjurate de deosebit de numeroase puteri ale întregului pământ, şi totuşi nu citim nimic ce va face Hristos şi poporul lui ceresc şi pământesc la această ultimă încercare de atac a lui Satan şi a urmaşilor lui induşi în eroare. În tabără şi în oraş va domni liniştea. Naţiunile duşmane însă vor mărşălui în gura morţii. Judecata lui Dumnezeu va veni pe neaşteptate, repede şi biruitoare asupra lor, şi va fi definitivă: »A coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit.« Ce rămâne din mândria arogantă, care poate desăvârşi natura umană, în lumina acestei scene finale a istoriei lumii?! Pentru prima dată în istoria omenirii de la Geneza 3 şi până la Apocalipsa 20 vedem aici în duhul nostru pământul fără nici un păcătos pe el. Toţi oameni păcătoşi vor fi atunci răpuşi de pe pământ prin judecată.
Soarta definitivă a diavolului în iazul de foc
10. »Şi diavolul, care i-a amăgit, a fost aruncat în iazul de foc şi pucioasă, unde sunt şi fiara şi falsul profet; şi vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.« - După înlăturarea oamenilor duşmani trebuie şi Satan să-şi primească judecata definitivă. El va trebui să vadă rezultatul final al tuturor maşinaţiunilor lui barbare. El va vedea de asemenea că toate intenţiile lui au fost zădărnicite şi el însuşi a fost complet bătut. Sentinţa asupra lui a fost dată şi anunţată deja cu şapte mii de ani înainte de execuţia ei (Geneza 3:15 ). Capul lui a fost zdrobit de sămânţa femeii. La sfârşit este numai o acţiune de încheiere de făcut – predarea lui judecăţii veşnice. Execuţia ei este confirmată în acest verset.
Balaurul este mai întâi aruncat din cer, după aceea este închis în Adânc şi în cele din urmă este aruncat în iazul de foc. Ca balaur este închis, ca Satan este dezlegat, şi ca diavol este aruncat în iazul de foc. Cu privire la înţelesul acestor denumiri diferite ne-am referit la studiul versetului 2. În legătură cu acest ultim atac el nu mai este denumit balaur. Satan înseamnă împotrivitor, el este duşmanul deschis şi hotărât şi împotrivitorul lui Dumnezeu, al lui Hristos, al sfinţilor şi al lui Israel, şi în acest caracter el apare ca conducător al oştirii care se strânge împotriva taberei sfinţilor şi a oraşului iubit Ierusalim. Dar ca diavol, ca ispititor şi ademenitor al oamenilor, el va fi dat chinului veşnic.
Mai trebuie remarcat, că vizionarul şi-a schimbat punctul de vedere pe parcursul acestor versete. În versetele 7 şi 8 el priveşte în viitor la sfârşitul celor o mie de ani, şi în versetele 9 şi 10 relatează retrospectiv la trecut. Mai întâi el scrie ca profet, după aceea ca istoric. Desigur toate aceste evenimente sunt încă în viitor. Noi vorbim despre diferitele direcţii vizuale ale lui Ioan, atunci când i-au fost arătate toate acestea.
Diavolul va fi aruncat în iazul de foc şi pucioasă. Focul şi pucioasa vorbesc simbolic despre chinuri de nedescris (Apocalipsa 14:10 ; Isaia 30:33 ). Când diavolul vine la ei, fiara şi prorocul fals vor fi deja acolo. Ei vor fi predaţi acestei soarte îngrozitoare la începutul domniei de o mie de ani, şi la sfârşitul celor o mie de ani ei vor fi tot acolo. Ei sunt un exemplu elocvent pentru explicarea cuvintelor Domnului din Marcu 9:49 : »fiecare va fi sărat cu foc«. Sarea conservă şi menţine. Aici vedem doi oameni, care sunt săraţi cu foc. Ei nu sunt mistuiţi, ci menţinuţi în chinurile provocate de foc, şi aceasta pentru o mie de ani şi pentru totdeauna. Noi nu afirmăm, că chinurile sunt provocate prin flăcări de foc în sensul strict literar al cuvântului (compară şi cu Luca 16:23-24 ). Focul mistuie multe lucruri naturale, dar diavolul este un duh. Susţinem însă cu toată hotărârea realitatea şi grozăvia chinurilor, care ne sunt puse înaintea ochilor şi inimii prin expresiile simbolice „întunericul de afară”, „plânsul şi scrâşnirea dinţilor”, „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, „foc şi pucioasă” şi altele. Cu siguranţă aceste expresii ne prezintă în mod neexagerat suferinţele din iad; realitatea va fi mai degrabă mult mai rea. Adevărul este că în iazul de foc vor fi unite chinurile sufleteşti-spirituale grele cu suferinţele trupeşti, şi toţi care mor în păcatele lor vor trebui să le suporte pe acestea în măsura vinovăţiei şi responsabilităţii personale. Greutatea pedepsei va fi pentru toţi aceştia corespunzătoare cu măsura vinei lor, dar toţi vor suporta pedeapsa veşnic.
10. »Şi [ei] vor fi chinuiţi zi şi noapte, în vecii vecilor.« - Cuvântul „ei” se referă aici la diavol, la fiară şi la profetul fals. Cuvintele »zi şi noapte« arată că chinurile vor fi fără întrerupere, deci neîncetat. În sfârşit aici, ca şi în Apocalipsa 14:11 , cuvântul veşnicie trebuie înţeles în sensul lui deplin şi exact; expresia »în veci de veci« spune de aceea, că existenţa în chinurile iazului de foc nu va înceta niciodată.
Judecata celor morţi (versetele 11-15)
Tronul şi Judecătorul
11. »Şi am văzut un mare tron alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.« - Acest verset vorbeşte despre o viziune deosebită, care a fost arătată vizionarului. Cuvintele »şi am văzut« mai apar încă o dată în versetul 12. Deci versetele de la 11 la 15 conţin două viziuni diferite. În prima s-a văzut tronul şi Judecătorul, în a doua morţii şi judecata lor. Împărăţia de o mie de ani va începe cu o şedinţă de judecată, şi la sfârşitul ei va avea loc o altă şedinţă de judecată, pe care noi o vedem în această secţiune. În ambele cazuri Domnul Isus personal este Judecătorul. Dar în primul caz sunt judecaţi cei vii, în cazul al doilea morţii. »Tronul gloriei« de pe pământ din Matei 25:31 este un cu totul altul decât marele tron alb din acest capitol. Cele două şedinţe de judecată se deosebesc deci foarte clar, atât în timp (între ele este o perioadă de aproximativ o mie de ani) cât şi prin persoanele care vor fi judecate; pe lângă aceasta mai sunt şi alte diferenţe. De aceea este vorba de două tronuri total diferite.
Noi citim despre trei tronuri importante deosebite. Primul este în cer (Apocalipsa 4:2 ), şi din acesta porneşte guvernarea asupra lumii; al doilea va sta pe pământ (Matei 25:31 ) pentru judecata naţiunilor cu privire la felul cum s-au comportat faţă de vestitorii Evangheliei Împărăţiei (Matei 25:40-45 ); al treilea este marele tron alb pentru judecata morţilor (Apocalipsa 20:11 ).
Marele tron alb nu va fi tronul Domnitorului, ci al Judecătorului. El nu va fi folosit totdeauna, ci numai pentru un timp şi pentru un scop deosebit. Acest tron va exista numai o singură dată, dar înaintea lui va avea loc cea mai mare zi de judecată, care a avut loc vreodată. Demnitatea maiestetică a Judecătorului de pe tron, măreţia celor care au loc, dimensiunea atotcuprinzătoare a domeniului de judecată şi urmările veşnice ale sentinţelor rostite ne fac să înţelegem de ce tronul este denumit mare. Judecata dinaintea acestui tron va corespunde în totalitate naturii lui Dumnezeu, care este lumină, şi această lumină sfântă şi curată va da tronului alb adevăratul lui caracter propriu. Măreţia şi curăţia desăvârşită vor fi caracteristicile marelui tron alb.
Numele Judecătorului, care şedea pe tron, nu este numit. Dar Domnul Însuşi a spus, cine va fi Judecătorul: »Pentru că Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata i-a dat-o Fiului« (Ioan 5:22 ); în continuare citim, că El a dat Fiului »autoritate să facă judecată« (Ioan 5:27 ). Este Domnul Isus Hristos, Nazarineanul dispreţuit, Domnul de odinioară răstignit, care »va judeca pe cei vii şi pe cei morţi« (2. Timotei 4:1 ). Pe cei vii El îi va judeca deja la începutul domniei Sale pe pământ (Apocalipsa 19:19-21 ; Matei 25:31-46 ). Aici El este gata să judece morţii. Este Fiul Omului, Cel care va şedea pe acest tron. Considerăm că Numele Lui nu este numit, deoarece judecata şi evenimentele care o însoţesc în natura lor vor sta mai mult în legătură cu natura dumnezeiască a Judecătorului şi nu atât de mult cu natura Sa umană, la care s-ar referi numirea Numelui Său sau a titlului »Fiul Omului«.
11. »Dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.« - Ne-am putea foarte bine imagina, că pământul şi cerul în starea lor actuală, stricată şi condamnată la pierzare, ar trebui să fugă dinaintea slavei şi maiestăţii unui astfel de Judecător, dar despre aceasta nu se vorbeşte aici. Este pământul, pe care timp de o mie de ani slava şi dreptatea Domnului s-a desfăşurat şi a domnit, şi cerul deasupra lui, care nu va putea să suporte slava Feţei Sale. Împărăţia de o mie de ani în domeniul ei pământesc şi ceresc va fi totuşi numai o stare nedesăvârşită. – Când Ioan a văzut că »pământul şi cerul au fugit«, aceasta nu înseamnă că ele vor înceta să mai existe, că ele se vor transforma în nimic; cuvintele următoare deja previn o astfel de concluzie: »şi nu s-a mai găsit loc pentru ele«. Deci nu se spune, că pământul şi cerul vor fi nimicite total după o mie de ani1. După înlăturarea lor va fi un cer nou şi un pământ nou în locul lor, care vor fi alcătuite (sau făcute, nu create2) şi dotate pentru veşnicie (2. Petru 3:13 ; Apocalipsa 21:5 ). Totodată, între dispariţia tuturor acestora, care au existat în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi apariţia lucrurilor viitoare, a cerului nou şi pământului nou (pe care noi ni-l imaginăm şi ca pământ material), se vede marele tron alb3. Această considerare oferă celor ce se petrec o seriozitate mare, căci tronul nu va sta pe pământ, şi el nu va sta nici în legătură cu trecutul lui şi epocile lui. Aici s-a ajuns la sfârşitul timpului, şi stăm în pragul trecerii în veşnicie. De aceea judecata dinaintea acestui tron va fi definitivă şi veşnică, în ceea ce priveşte întreaga ei natură. În veşnicie nu vor mai exista unităţi de măsură a timpului, şi nici limitări pământeşti, aşa cum le cunoaştem noi astăzi, căci toate, prin care totul s-a măsurat şi delimitat vor fi trecute – în ceea ce priveşte forma şi înfăţişarea lor de până acum. Judecata morţilor se va ocupa cu oamenii în relaţia lor personală cu Dumnezeu şi de aceea va fi definitivă şi veşnică.
1 Potrivit cu 2. Petru 3:7,10,12 cerurile create şi pământul vor arde. Cel puţin deci întreaga suprafaţă a pământului »şi lucrările de pe ea« vor fi distruse prin foc şi transformate total.
2 „A face” presupune că materia este deja prezentă. Materia a fost creată odată. „Crearea” este producerea materiei, care mai înainte nu a existat. – Isaia 65:17,18 se referă la Împărăţia de o mie de ani şi vorbeşte despre o transformare totală în sens moral (sau în ceea ce priveşte fiinţa).
3 „Fuga” cerului actual (probabil cerul norilor şi cerul atmosferei, nu cerul stelelor) şi a pământului, aşa cum este văzută ea aici de vizionar şi prorocită deja de Petru (2. Petru 3:7,10 ), va face ca în locul lor să vină »un cer nou şi un pământ nou« (Apocalipsa 21:1 ). Având în vedere această mare schimbare, se pune întrebarea, ce se va petrece cu sfinţii care în timpul Împărăţiei de o mie de ani vor fi pe pământ. În ce fel vor fi ei păziţi, în timp ce potrivit cu 2. Petru 3 »pământul şi lucrările de pe el vor arde«? În privinţa aceasta nu se spune nimic în Biblie. Fără îndoială Dumnezeu va păzi şi va purta de grijă pentru ai Săi în timpul acestor schimbări uriaşe. Trupurile sfinţilor de pe pământ vor fi pregătite pentru noile condiţii de viaţă de pe pământ, care niciodată nu va mai pieri. Diferenţa dintre sfinţii cereşti şi sfinţii pământeşti va rămâne însă pentru totdeauna, oricât de strâns legaţi vor fi aceştia între ei.
Morţii spiritual înaintea tronului
12. »Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului.« - Aceasta este o viziune nouă. Expresia »cei morţi« are aici un înţeles dublu. Mai întâi ea desemnează pe cei care au murit realmente, şi numai aceştia sunt văzuţi aici. În al doilea rând, toţi cei care sunt judecaţi aici, au fost şi sunt morţi spiritual. Ioan îi vede înviaţi în învierea judecăţii (Ioan 5:29 ), nu ca suflete în starea de despărţire de corp. În versetul 13 citim despre fapte care au loc înainte de ceea ce noi vedem în versetul 12. Acolo ni se arată de unde vin morţii care stau înaintea tronului. Va fi o înviere a celor drepţi şi o înviere a celor nedrepţi (Faptele Apostolilor 24:15 ). Dar învierea celor drepţi va avea loc mult mai devreme în timp şi va avea caracterul ei propriu, deoarece ea va fi o înviere dintre cei morţi. Realmente nu există nici o bază pentru gândul care domină, că este o înviere generală pentru toţi oamenii. Prin constatarea din versetul 5 al acestui capitol, »ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au împlinit cei o mie de ani«, se neagă categoric o înviere generală a tuturor celor morţi. Şi gândul cu privire la o judecată generală este lipsit de orice confirmare divină, căci aici sunt judecaţi numai morţii, în timp ce în Apocalipsa 19 şi Matei 25 sunt numai cei vii, care sunt judecaţi cu aproximativ o mie de ani mai înainte.
Expresia »mari şi mici«, pe care o găsim de mai multe ori în ambele Testamente, apare de cinci ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 11:18 ; 13:16 ; 19:5,8 ; 20:12 ). În primele aceste patru locuri ordinea este însă inversă: »mici şi mari«. Excepţia de aici este în legătură cu măreţia tronului şi maiestatea Judecătorului; şi cei mari vor trebui să stea înaintea Lui şi nu vor putea scăpa. În textul original cuvintele sunt însoţite de articolul hotărât şi aceasta arată că cei mari şi cei mici sunt văzuţi ca două categorii deosebite. Oameni din toate straturile sociale din biserică şi din lume, de la cei mai mari şi dintre cei care au purtat cea mai mare responsabilitate, până la cei mai de jos şi neînsemnaţi, vor sta înaintea acestui tron al Judecătorului şi vor fi judecaţi.
Pentru vizionar această judecată era realitate şi actualitate. El a văzut morţii stând acolo, dar pe ce stau ei? Nu pe pământ, căci acesta fugise. Morţii vor fi ţinuţi înaintea tronului de atotputernicia lui Dumnezeu. Tronul, pe care l-a văzut cel mai mare dintre proroci (Isaia 6 ), avea alături de el un altar, şi cerinţele justificate ale tronului au fost satisfăcute prin jertfele de pe altar. Tronul din Locul preasfânt din vechiul legământ (Exod 25:22 ; 1. Samuel 4 ; 2. Samuel 6:2 ; 19:15 ) a fost stropit cu sânge (Levitic 16 ; Evrei 9:7 ), mărturie a morţii. Dar tronul de aici este mare şi alb, şi lângă el nu s-a văzut nici altar nici sânge. Ce groază, ce deznădejde, ce frică sufletească va umple pe cei care vor trebui să stea acolo în păcatele lor, cercetaţi şi pătrunşi de strălucirea luminii dumnezeieşti! Peşteri, stânci sau găuri nu vor mai fi, în care s-ar putea ascunde cei vinovaţi, căci toate acestea au fugit, şi fiecare păcătos va sta deschis înaintea Judecătorului divin, dinaintea căruia nu va fi scăpare şi nici evadare.
Înregistrarea divină a faptelor oamenilor
12. »Şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.« - Viaţa şi activitatea oricărui om responsabil de pe pământ va fi înregistrată acolo sus (excluşi sunt copiii mici şi cei bolnavi mintal). Nimic nu va fi uitat, nimic nu este lipsit de importanţă, totul va fi notat fără greşeală în „cărţile” lui Dumnezeu. Baza judecăţii morţilor va fi faptele şi lucrările. Oamenii sunt responsabili de ceea ce au făcut, nu pentru ceea ce sunt în natura lor, în care au fost născuţi. Prezenţa unei naturi rele în fiecare om (Psalm 51:5) nu este motivul judecăţii. De aceea copiii mici şi oamenii care nu sunt răspunzători de faptele lor nu sunt aici luaţi în consideraţie; pe ei nu-i aşteaptă judecata. Noi nu suntem răspunzători de prezenţa naturii rele în noi, şi noi nu putem să o schimbăm. Noi suntem însă răspunzători de activitatea ei, pe care i-o permitem. Tu nu poţi face nimic pentru rădăcinile rele din tine, dar poţi face ceva pentru roadele pe care ele le dau. Toţi care cred în Domnul Isus, nu pot fi suficient de mulţumitori lui Dumnezeu, că pentru toate aceste roade, pentru păcatele lor, s-a purtat de grijă în jertfa lui Isus Hristos, în sângele Său vărsat. Judecata celorlalţi, a celor necredincioşi, va fi după fapte, »căci din cauza acestor lucrurimânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării« (Efeseni 5:6 ).
Desigur nu trebuie să ne gândim la cărţi sau registre în adevăratul sens al cuvântului. Teama de ceea ce vorbesc cărţile simbolice este de ajuns ca să sperie inima cea mai vitează şi să facă să tremure conştiinţa cea mai împietrită. Căci celor morţi în necredinţă li se va pune înainte tot ce au gândit, au făcut şi au vorbit în tot timpul în care au fost răspunzători pentru activitatea lor. Dacă judecata se va face pe baza faptelor, poate atunci să fie numai un singur rezultat, un singur final al acestei proceduri drepte şi nepărtinitoare – condamnare veşnică şi definitivă. De două ori se accentuează că ei vor fi judecaţi după faptele lor. În această situaţie producătoare de frică va fi împrospătată şi memoria oamenilor, şi va trebui să fie o aprobare impunătoare din partea omului, când, ca să zicem aşa, se va citi despre viaţa fiecăruia într-o linişte adâncă şi profund respect, pe care le va produce această procedură.
După aceea se va deschide şi cartea vieţii şi ea va fi parcursă cu atenţie, cu rezultatul, că niciunul din numele acestor pierduţi nu se va găsi în ea. Numele lor ar fi putut fi scrise în această carte, dar în timpul vieţii lor pe pământ ei au respins pe singurul Salvator trimis de Dumnezeu, pe Domnul Isus Hristos, şi au desconsiderat îndurarea divină şi harul Său, aşa că judecata trebuie să înceapă şi să fie executată. Aici este cartea vieţii, care este amintită şi în Apocalipsa 13:8 ; 17:8 , şi nu este cartea mărturisirii creştine din Apocalipsa 3:5 , o mărturisire care poate fi reală sau nu. Aici dimpotrivă este vorba de evidenţa tuturor credincioşilor adevăraţi.
Învierea morţilor
13. »Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi moartea şi locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor.« - Literalmente şi realmente şi marea, „mormântul naţiunilor uitate”, va trebui să dea înapoi pe morţii ei. Glasul Fiului lui Dumnezeu, pe care Îl vor auzi toţi morţii (Ioan 5:28-29 ), va ajunge chiar şi în cele mai mari adâncimi ale mării, şi valurile şi talazurile furtunoase vor răspunde la glasul Creatorului lor şi vor da afară pe morţii lor, pe fiecare în parte. Şi moartea, care şi-a însuşit trupurile morţilor, şi Hadesul, care şi-a ridicat pretenţiile asupra sufletelor lor, vor da înapoi pe morţii lor, pe fiecare în parte, căci Domnul are cheile morţii şi locuinţei morţilor (Hadesului). Împăratul şi ţăranul, cel înălţat şi cel neînsemnat, cel bogat şi cel sărac, ei toţi vor fi smeriţi în moarte pe aceeaşi treaptă. Când acest glas îi va chema cu o putere şi maiestate irezistibilă, toţi vor ieşi şi vor fi judecaţi, »fiecare potrivit faptelor lui«.
Sfârşitul morţii şi al locuinţei morţilor (Hadesului)
14. »Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc.« - Nu toţi vor merge în moarte şi în Locuinţa morţilor. »Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată« (Evrei 9:27 ), dar în acest loc nu se spune „tuturor oamenilor”, cum deseori, dar incorect, se citeşte. Enoh şi Ilie au fost răpiţi, şi cei mântuiţi, care vor trăi la venirea Domnului, vor fi transformaţi şi nu vor muri. Când prima înviere se va încheia, moartea şi Hadesul nu vor mai avea nimic a face cu sfinţii; cu privire la trupul şi sufletul sfinţilor funcţia de păstrare a lor va înceta. Dar până la învierea morţilor ele vor continua să ţină cu putere pe cei morţi în necredinţă. Ele sunt tari, dar Hristos este Stăpânul lor (Apocalipsa 1:18 ). Când după aceea misiunea lor s-a încheiat în totalitate, ele – văzut personificat – vor fi aruncate în iazul de foc. Ca urmare a păcatului ele au apărut cândva; şi deoarece iazul de foc este locul veşnic a tot ce nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu, care este Lumină şi Dragoste, şi ele vor fi aruncate acolo.
»Aceasta este a doua moarte, iazul de foc.« Şi trupurile celor pierduţi vor fi create în aşa fel, ca să existe veşnic. Ele vor exista veşnic în moartea a doua, în despărţirea totală şi definitivă a omului întreg de Dumnezeu. Personalitatea lor nu se va stinge niciodată sau, nu va fi anulată, ci ei vor suferi conştient chinurile veşnice. Dar nu toţi vor avea parte în aceeaşi măsură de ele, de aceeaşi greutate de pedeapsă. Ei vor fi toţi în acelaşi loc, dar »multe« şi »puţine« lovituri (Luca 12:47-48 ) arată că măsura de pedeapsă va fi diferită.
În iazul de foc
15. »Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.« - Aceasta este deci soarta veşnică a păcătoşilor nemântuiţi, şi a tuturor acelora care în timpul actual de har trec nepăsători pe lângă Mântuitorul Isus Hristos. Balaurul, fiara, profetul mincinos şi apoi şi necredincioşii începând din zilele lui Cain se vor afla atunci în „grozăvia grozăviilor”, un loc unde amintirea clară a oamenilor de chinul îndepărtării lor veşnice de Dumnezeu, de lumină şi de orice fericire va fi permanent o ţepuşe ascuţită. Fie ca Dumnezeu să umple inimile noastre cu seriozitate solemnă, când ne gândim că aceasta va fi în curând soarta îngrozitoare şi partea multora.
sursa: https://comori.org/